Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 383/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 383
Ședința publică din 12 martie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. M. împotriva sentinței civile nr. 3405/PI/29.11.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că intimatul a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 27.02.2013, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. ultim Cod proc.civ.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului și arată că T. T. a respins acțiunea formulată de reclamant, dar nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterul politic al măsurii condamnării politice a tatălui său, motiv pentru care solicită casarea cu trimitere la prima instanță pentru judecarea acestui petit.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamantul M. M. a chemat in judecată pârâții S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P. și Direcția G. a Finanțelor P. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii condamnării politice a tatălui său în perioada 4.11.1959-6.10.1962, ce a fost încarcerat pe rând, în Penitenciarul Jilava, și, mai apoi, în Bălțile Brăilei; să se dispună obligarea paratului 1 la acordarea de despăgubiri bănești, in suma de 500.000 euro ( echivalent in lei la data plații), reprezentând contravaloarea prejudiciului moral adus autorului său și reclamantului prin condamnările cu caracter politic susmenționate; obligarea pârâtului 1 la punerea în executare a hotărârii prin intermediul pârâtei 2.
In motivare, a arătat că tatăl său a suferit condiții de muncă și de detenție mizerabile, ce i-au efectuat sănătatea și revenirea în societate ca orice om chinuit, iar urmările le-a resimțit toată viața atât tatăl său cât și familia sa. În continuare, a relatat pe larg suferințele fizice și psihice la care a fost supus autorul său și familia.
In drept: art. 5 al. 1 raportat la art. 2 și art. 4 al. 2 din Legea 221/2009.
Pârâta DGFP T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând, pe cale de excepție, să se constate lipsa calității procesuale active a DGFP T. în prezenta speță; referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de condamnare a tatălui său, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat; referitor la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum total de 500.000 euro, pentru prejudiciul suferit de tatăl său, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită; în mod cu totul subsidiar, în cazul în care instanța va respinge toate apărările formulate mai sus pe cale de excepție și pe fondul cauzei, a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant; pe calea cererii reconvenționale a solicitat instanței să dispună încetarea acordării reclamantului a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 de care eventual beneficiază reclamantul în prezent.
P. sentința civilă nr. 3405/PI/29.11.2012 pronunțată în dosarul susmenționat, T. T. a respins atât acțiunea formulată de reclamantul M. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., precum și cererea reconvențională formulată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, uzând de dispozițiile art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit. e apartenentă alin. 1 al art. 3 din legea în discuție și, respectiv, de art. 1 alin. 2 lit. a și h, ambele din legea specială - reclamantul a investit la data de 28.10.2011, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate lui si familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr. 221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art. 4 apartenent Decretului lege nr. 118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art. 1 alin. 3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art. 31 alin. 1 și 3 din Lg. nr. 47/1992 republicată - care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art. 147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art. 31 alin. 3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției - că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art. 5 alin. 1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr. 221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art. 147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr. 221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr. 12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”.
Față de soluția dată demersului principal, tribunalul a respins și demersul incidental (cererea reconvențională) ce se privește a fi formulată în subsidiar și care poartă asupra încetării acordării drepturilor reglementate de actele normative anterioare reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul M. M. care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prima instanță, analizând cererea sa, din prisma modificărilor legislative care au intervenit, a respins acțiunea, reținând un raționament eronat, având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu condiționează constatarea caracterului politic, în temeiul art. 4 al. 1, de acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 5. Din economia textelor de lege, cele două solicitări se pot promova separat, iar, fiind investită cu acest capăt de cerere, instanța avea obligația să se pronunțe în primul rând asupra acestui petit în constatare și doar după aceea să analizeze temeinicia solicitării din petitul II.
Cu privire la caracterul politic al condamnărilor suferite de antecesorii săi, reiese din actele aflate la dosar ca aceștia au suferit represiuni numai din prisma apartenenței si viziunilor politice, aspecte deja notorii, dovedite cu înscrisurile aflate la dosar.
In ceea ce privește petitul II al acțiunii, cu privire la despăgubirile solicitate, apreciază aplicabile prevederile art. 5 alin. 1 Iit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la data introducerii acțiunii.
Deși practica instanțelor judecătorești nu a fost unitară în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 5 al. l lit. a), după apariția deciziilor de neconstituționalitate nr. 1358/21.10.2010 și 1360/21.10.2010, în ultima perioadă, practica Curții de Apel București, Oradea și a I.C.C.J s-a schimbat în sensul recunoașterii neretroactivității prevederilor deciziilor susmenționate și a aplicării legii de la momentul introducerii acțiunii.
In ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, solicită analizarea acestei decizii din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Ori, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „ nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. In acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 1354/2010.
Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae, că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
P. urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție.
In ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
Nu în ultimul rând, solicită să se observe că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
P. urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea G. a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.
În virtutea considerațiilor expuse, reclamantul arată că se află în situația de a fi promovat acțiunea în 09.04.2010, anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care acțiunii sale îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, Decizia nr. 1358 neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Toate aceste aprecieri sunt în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate.
In acest sens, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, solicită să se observe că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Nu în ultimul rând, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului ( Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).
In consecință, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, in acest sens invocând jurisprudența instanțelor naționale.
Nu a fost indicat expres temeiul de drept al cererii de recurs.
În cauză, intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței pronunțată de prima instanță.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune a fost promovată ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Sub acest aspect, se impune a constata că reclamantul este în eroare, nefiind reală afirmația sa din cuprinsul cererii de recurs că a promovat acțiunea la data de 09.04.2010. Ca atare, tribunalul a aplicat legea în forma în vigoare la data promovării acțiunii ( 07.06.2012), urmând a fi înlăturate, ca extranee pricinii, toate motivele de recurs ce vizează necesitatea aplicării legii de la momentul acțiunii, precum și consecințele produse prin nerespectarea acestei reguli de drept.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată și, cu atât mai puțin în cele promovate ulterior, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
In ceea ce privește nesoluționarea petitului având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării antecesorilor reclamantului, curtea constată că, într-adevăr, sentința atacată nu conține argumentele ce au fundamentat soluția de respingere a acestei cereri ( soluție ce rezultă din dispozitivul deciziei), însă, față de prev. art. 1 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, concluzia ce se impune este că nu este necesară casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, această soluție fiind pur formală, fără a putea aduce reclamantului un beneficiu juridic concret, putând conduce exclusiv la lungirea procesului, cu consecința încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil sub coordonata duratei rezonabile a procedurii.
Astfel, așa cum rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
Curtea constată, din actele aflate în dosarul primei instanțe, că tatăl reclamantului a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C.pen. ( fila 5 Tribunal), infracțiune indicată expres de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca fiind printre cele incriminate de lege ca dispunând condamnării cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului, de vreme ce această infracțiune se numără printre cele expres reglementate de lege ca fiind temeiul unor condamnări cu caracter politic de drept.
Caatare, concluzia ce se impune este că reclamantul nu justifică un interes juridic, născut și actual pentru constatarea condamnării cu caracter politic a tatălui său, fiind fără finalitate concretă o eventuală casare pentru nemotivarea acestui petit, soluție care, de altfel, nici nu a fost cerută de reclamant, sens în care instanța de recurs va menține sentința pronunțată ( de respingere a acțiunii civile), procedând la completarea motivării sub acest aspect cu cele arătate anterior.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M. M. împotriva sentinței civile nr. 3405/PI/29.11.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./13.03.2013
Tehnored L.P./22.03.2013
Ex.2
Primă instanță: A. A. – T. T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 325/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 385/2013. Curtea de... → |
|---|
