Obligaţie de a face. Decizia nr. 810/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 810/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 810/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 08.04.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 810/R
Ședința publică din 29 mai 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul V. O. O. și pârâții Orașul O., prin P., și C. L. O. împotriva deciziei civile nr. 20/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., pentru obligația de a face și pretenții.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 22.05.2013, când pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
În termenul de pronunțare, reclamantul recurent a depus la dosar concluzii scrise, prin registratura instanței.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 30.05.2011 la Judecătoria O. sub nr._, reclamantul V. O.- O. a chemat în judecată pârâții Orașul O., prin P., C. L. O. și S. R., prin M. Finanțelor P., și a solicitat obligarea pârâtului Orașul O. să încheie protocolul de predare- primire a cotei de 90% din imobilul situat în O., ..45, jud. C.-S., înscris în CF nr. 348 O. Română, nr. top 386, casele ncc 377 și 378 și teren aferent în suprafață de 2334 mp, cotă restituită în drept în temeiul Legii nr. 10/2001.
A solicitat instanței să constate că parații nu au fost posesori de buna-credinta ai imobilului, începand cu data de 30.08.1969.
De asemenea, reclamantul a solicitat să fie obligați parații la plata de daune interese, reprezentând contravaloarea lipsei de folosința/fructele civile neincasate pentru cota de 90% din imobil pe perioadele: 30.08._01; 08.11._03; 22.10._09, 27.11.2009 si pana la restituirea efectiva a posesiei.
A mai solicitat să fie obligați parații la plata dobânzii legale de la data perceperii cu rea credința a fructelor civile, respectiv a neincasarii lunare a fructelor si pana in ziua achitării intregului debit, și la plata contravalorii deprecierii imobilului ca urmare a proastei întrețineri sau, în subsidiar, să fie obligați la readucerea imobilului la o stare buna de întrebuințare.
A solicitat și să fie obligați parații la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în data de 30.08.1969, a fost inscrisă in cartea funciara nr. 348 Oravita R. preluarea imobilelor de sub nr. top 386, casele cu nr. 377-378 si terenul aferent de către S. R. cu titlul de expropriere. La aceeași dată, în foaia C a cărtii funciare s-a inscris dreptul de administrare operativa in favoarea Consiliului popular al orașului Oravita.
Începând cu anul 1994 a formulat mai multe cereri de restituire a imobilului pe cale administrativa si judiciara; pârâții Orașul Oravita si C. L. Oravita au cunoscut astfel intenția de redobândire a imobilului.
În anul 2001 a formulat notificarea nr._ adresata Primăriei orașului Oravita, prin care a solicitat restituirea cotei de 90 % care a aparținut autorilor săi.
P. decizia nr. 867/2003 a Primarului Orașului Oravita, notificarea a fost respinsă.
P. Decizia nr. 303/26.11.2009 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus restituirea cotei de 90% din imobilul situat in Orașul Oravita, .. 45, inscris in CF Oravita R., nr. 348, nr. top 386, casele ncc 386 si 387 si teren aferent in suprafața de 2334 m.p.
Conform dispozițiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dupa restituirea de iure a unui imobil in temeiul Legii nr. 10/2001, se face si restituirea de facto a acelui imobil prin incheierea unui protocol de predare-preluare.
In situațiile in care instanța de judecata se substituie unității deținătoare pentru soluționarea notificării, aceasta se pronunță pe fondul dreptului, iar paratul are obligația de a pune in executare benevol si cu bună credința hotărârea judecătoreasca, inclusiv prin predarea bunului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.
Preluarea imobilului a fost una fără titlu valabil, astfel cum s-a stabilit cu caracter irevocabil prin decizia civila nr. 303/26.11.2009 a Curții de Apel Timișoara care "constată că în cadrul unei acțiuni in revendicare, trecerea si preluare unui imobil in proprietatea statului- in baza Decretului nr. 218/1960, 712/1966 (...) s-a făcut fără titlu valabil”.
Ca urmare, a arătat reclamantul, posesia aparentă a fost una de rea-credinta, exercitata sub imperiul violentei impotriva proprietarului real al cotei de 90% din imobil.
Existenta unei posesii de rea-credintă elimină orice posibilitate de a invoca o posesie utilă, de bună credință si care ar fi putut conduce la posibilitatea de a retine fructele civile pe care la-a produs bunul.
In consecința, pentru cota de 90% din imobil care îi aparține, a arătat reclamantul, atât culegerea de fructe civile, cât si neperceperea acestora, desi puteau fi percepute, reprezintă o modalitate de afectare a dreptului său de proprietate si o privare de beneficiile care îi reveneau de drept.
Dacă pentru perioada 30.08.1969 - 1994 pârâții aveau obligația de a-i preda cota aferenta drepturilor sale, întrucât posesia lor nu se intemeia pe un titlu valabil, ci era fondata pe violență, ceea ce o transformă în detenție precară, pentru perioada ulterioara anului 1994 această posesie este cu atât mai mult de rea-credintă, întrucât au fost pusi în întârziere prin adresarea unei cereri de restituire a imobilului.
După data de 08.11 2001, când a pus încă o dată în întârziere pârâții prin notificarea nr._, adresata prin executor judecătoresc, nu se mai poate retine buna credința cu privire la deținerea imobilului.
În anul 2003 a formulat contestație impotriva deciziei nr. 867/ 29.08.2003, emisă de Primarul Orașului Oravita, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului C. S..
In speța de fata, pârâții S. R., Orașul Oravita si C. local Oravita nu mai pot invoca buna credința in dobândirea fructelor, întrucat cel mai târziu de la momentul in care a acționat in judecata primăria in aceasta actiune, care a si fost admisa de altfel, acestora le-au fost cunoscute pretențiile sale si implicit au luat la cunoștința de viciile propriului titlu.
După data de 26.11.2009, când s-a pronunțat decizia nr. 303/2009 a Curții de Apel Timișoara, parații nu pot invoca buna credință, întrucât refuză predarea bunului prin întocmirea protocolului de predare-preluare.
Imobilul este inchiriat in parte si parații continua sa incaseze anumite venituri din inchirierea parțiala a imobilului.
Procedura de punere in posesie nu s-a desfășurat nici in prezent; mai mult decât atat, a arătat reclamantul, pârâții încearcă să creeze o nouă incertitudine juridica asupra bunului prin întocmirea unei documentații cadastrale care nu corespunde hotărârilor judecătorești pronunțate intre părti, insistând în înscrierea în cartea funciara a unei noi situații care îl va împiedica in valorificarea drepturilor sale.
Potrivit art. 485 C civ., posesorul câștiga proprietatea fructelor doar când este de buna credința, in caz contrar el fiind obligat sa restituie fructele culese.
Conform art. 486 si 487 C.civ, posesorul bunului imobil încetează de a fi de buna credință din momentul in care viciile titlului translativ de proprietate in puterea căruia posedă îi sunt cunoscute.
Dacă pârâtul posesor de rea-credinta ar retine fructele pentru sine si nu le-ar inapoia proprietarului de drept, atunci fara temei s-ar mari patrimoniul acestuia in detrimentul proprietarului, producându-se imbogatirea fara justa cauza.
In privința contravalorii lipsei de folosința, partea prejudiciata are dreptul la acoperirea completa a prejudiciului cauzat de administrarea imobilului de către C. L. Oravita pentru ceilalți parați, adică atat damnum emergens cat si lucrum cesans.
Lipsirea indelungata a proprietarului de bunul sau, in absenta oricărei indemnizații echitabile, reprezintă o privare de un bun, in sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
În temeiul art. 994 C.civ, dacă cel ce a primit o chirie este de rea credința, el este obligat sa restituie atat suma incasata cat si dobânda legala aferenta. In consecința, in funcție de soluția pronunțata pe capătul 3 de cerere, urmează a se stabili sumele lunare datorate, iar pentru cota de 90% din acestea urmează a fi acordata dobânda legala aferenta perioadelor respective, a arătat reclamantul.
Conform art. 1084 C civ, daunele interese cuprind atât pierderea suferită, cât si beneficiul nerealizat. Pierderea suferita se refera la sumele de bani care ar fi trebuit încasate, actualizate.
Beneficiul nerealizat îl reprezintă dobânzile pe care le-ar fi produs suma echivalenta chiriilor.
Pentru aceste sume de bani, in conformitate cu dispozițiile art. 1088 C. civ., daunele interese cuprind dobânda legală.
De la data preluării imobilului și până în prezent, proprietarul a fost împiedicat să-și exercite dreptul de proprietate, inclusiv cu privire la menținerea bunului în stare de bună folosință. Administratorul unui bun imobil are obligația de a se comporta ca un bun proprietar, această obligație incluzând menținerea bunului în stare bună.
În prezent, cea mai mare parte a construcțiilor sunt într-o stare avansată de depreciere ca urmare a neîntreținerii sau a proastei întrețineri din partea administratorului operativ al bunului. Acesta a lăsat imobilul să se degradeze, neexercitându-și obligația de întreținere ca un bun proprietar, cu consecința unei pagube însemnate a dreptului de proprietate.
P. sentința civilă nr. 422/25.05.2012, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria O. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul V. O.- O. împotriva pârâților Orașul O., prin P., C. L. O. și S. R., prin M. Finanțelor P..
A constatat că pârâtul Orașul O., prin P., a fost posesor de rea credință al imobilului situat în O., ..45, înscris în CF nr. 348 O. Română, nr.top.386, casele ncc.377 și 378 cu anexe, curte și grădină, în suprafață de 2334 mp., prin nerestituirea de îndată după pronunțarea hotărârii Curții de Apel Timișoara, nr.303/2009, a imobilului adevăratului proprietar – reclamantul.
A obligat pârâtul Orașul O., prin P., la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de la 26.11.2009 până la data predării efective a imobilului în 27.06.2011, conform procesului verbal de predare-primire, în sumă de 19.728 dolari SUA, sau echivalentul în lei la data efectuării plății, precum și la restituirea fructelor civile încasate, de la 26.11.2009 până la data predării efective în 27.06.2011
A obligat pârâtul Orașul O., prin P., la plata dobânzii civile datorate în raporturile civile obligaționale, de la data de 26.11.2009 până la data plății efective a tuturor sumelor menționate.
A respins capătul de cerere privind încheierea protocolului de predare-primire a imobilului, ca fiind rămas fără obiect.
A respins capătul de cerere privind contravaloarea deprecierii imobilului, ca nedovedit.
A obligat pârâtul Orașul O., prin P., față de reclamant, la plata sumei de 4.705 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, ce reprezintă 3.000 lei onorariu expertiză și 1.705 lei cheltuieli de deplasare/cazare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr.303/26.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, s-a admis apelul declarat de V. O. O. împotriva sentinței civile nr,3642/08.12.2003. pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr.6049/C/2003, s-a schimbat sentința civilă apelată, în sensul admiterii acțiunii reclamantului V., constatându-se calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de 90 % din imobilul situat în O., ..45, înscris în CF nr. 348 O. Română nr.top.386 casele ncc.377 și 378 cu anexe, curte și grădină în suprafață de 2334 mp., anulând decizia de respingere a notificării cu nr. 867/29.08.2003, emisă de Primăria O. și s-a dispus restituirea în natură către reclamantul V. a cotei de 90 % din imobil.
La data de 15.06.2011, Primarul orașului O. emite dispoziția nr.790, de restituire în natură a cotei de 90 % din imobil.
La data de 27.06.2011 s-a încheiat între reclamant și Primarul Orașului O. procesul-verbal de predare-primire a imobilului.
Având în vedere hotărârea Curții de Apel Timișoara, prima instanță a reținut că de la data pronunțării ei, Orașul O. a fost posesor de rea credință al imobilului deoarece din acel moment a fost obligat să restituie imobilul reclamantului V., acesta fiind adevăratul proprietar.
În consecință, de la acea dată reclamantul a suferit un prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a Orașului O., care nu s-a conformat dispozitivului instanței de îndată și nici prevederilor art.25 al.5 din Legea 10/2001. Prejudiciul cauzat reclamantului constă în lipsa folosinței imobilului de la data pronunțării hotărârii Curții de Apel Timișoara. Acest prejudiciu a fost cuantificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind de 19.728 dolari.
Prima instanță a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prev.de art.998,999 Cod civil.
Fapta ilicită a pârâtei constă în omisiunea de a emite dispoziția de restituite de îndată după pronunțarea hotărârii Curții de Apel Timișoara.
Prejudiciul cauzat reclamantului constă în lipsirea acestuia de un important atribut al dreptului de proprietate și anume al exercițiului dreptului de folosință, de la data pronunțării hotărârii Curții de Apel Timișoara. De la această dată, pârâta a păstrat posesia imobilului în mod nelegitim, fără nici un titlu.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs rezultă cu evidență, întrucât omisiunea pârâtei de a emite dispoziția și de a preda efectiv posesia imobilului către reclamant, a cauzat acestuia un prejudiciu, constând în lipsa folosinței asupra imobilului și lipsirea reclamantului de dreptul de a valorifica concret toate beneficiile materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului.
Instanța a admis în parte acest capăt de cerere, obligând pârâtul la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de la 26.11.2009 până la data predării efective a imobilului în 27.06.2011, conform procesului verbal de predare-primire depus în probațiune.
Fiind posesor de rea credință, instanța a obligat pârâtul Orașul O. și la restituirea fructelor civile de la aceeași dată, respectiv 26.11.2009 conform art.485 Cod civil, până la data predării efective a imobilului în data de 27.06.2011.
Totodată, a obligat pârâta la plata dobânzii civile datorate în raporturile civile obligaționale, de la data de 26.11.2009 până la data plății efective.
În ceea ce privește cererea privind contravaloarea deprecierii imobilului, instanța a respins-o, în lipsa dovedirii de către reclamant a condițiilor răspunderii civile delictuale.
Chiar dacă expertiza efectuată în cauză menționează contravaloarea deprecierii imobilului, din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezultă că imobilul s-ar fi depreciat exclusiv din cauza vreunei fapte ilicite săvârșite de pârât.
Împotriva sentinței civile nr. 422/25.05.2012 a Judecătoriei O. au declarat apel reclamantul V. O.-O. și pârâtul Orașul O., prin P., care au fost respinse prin decizia civilă nr. 20/6.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Tribunalul a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut, față de dispozițiile Curții de Apel Timișoara din 26.11.2009, că de la această dată pârâtul Orașul O. a devenit posesor de rea-credință al imobilului în cauză, deoarece de la acea dată pârâtul avea obligația de a restitui imobilul reclamantului.
Indiferent de erorile existente în cartea funciară, pârâtul avea obligația de a se conforma dispozițiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească și să predea imobilul în proprietatea reclamantului.
Având în vedere că pârâtul nu s-a conformat dispozițiilor deciziei judecătorești menționate, acesta s-a aflat în culpă, fiind vinovat de prejudiciul cauzat reclamantului prin nepredarea imobilului.
Prejudiciul cauzat reclamantului prin lipsa de folosință a imobilului de la data pronunțării deciziei Curții de Apel Timișoara a fost în mod corect stabilit de instanța de fond, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.
Instanța de fond în mod corect a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că deprecierea imobilului a fost cauzată de o faptă ilicită săvârșită de pârât.
P. dispozitivul hotărârii, instanța de fond s-a pronunțat față de toți pârâții, însă conform probelor administrate, numai pârâtul Orașul O., prin P., a fost obligat la plata pretențiilor formulate de reclamant.
În ceea ce privește obiecțiunile la expertiză formulate de pârâtul Orașul O., prin P., instanța de fond s-a pronunțat asupra acestor solicitări, în sensul că le-a respins.
În conformitate cu dispozițiile art.212 Cod procedură civilă, admiterea obiecțiunilor la un raport de expertiză este o facultate și nu o obligație. Acest act procedural se îndeplinește atunci când instanța nu este lămurită asupra răspunsului la obiective. Simpla nemulțumire a părții față de răspuns nu este suficientă pentru a determina admiterea obiecțiunilor.
Dreptul la apărare nu poate fi afectat prin respingerea unor obiecțiuni.
Apelantul pârât se plânge de faptul că expertul nu ar fi identificat cu certitudine utilizatorul clădirii C1, însă un astfel de obiectiv nici nu a fost fixat în sarcina expertului, astfel încât nu se poate reține nici o culpă a acestuia sau a primei instanțe.
Valabilitatea deținerii și a titlului de proprietate asupra imobilului în cauză sunt probleme deja rezolvate definitiv și irevocabil prin decizia Curții de Apel Timișoara, astfel încât instanța de fond, existând autoritate de lucru judecat sub acest aspect, nu mai avea posibilitatea legală de a rediscuta aceste aspecte.
Faptul că în imobil au funcționat diferite societăți nu poate determina o admitere a apelului pârâtului. întrucât cel obligat să administreze imobilul a fost apelantul pârât Orașul O., prin P..
Tribunalul a reținut că instanța de fond în mod corect, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, raportat la data la care se reține a se fi produs prejudiciul în patrimoniul reclamantului (data pronunțării deciziei Curții de Apel Timișoara), a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâtul la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de la 26.11.2009 până la data predării efective a imobilului în 27.06.2011.
Împotriva deciziei civile nr. 20/6.02.2013 a Tribunalului C.-S. au declarat recurs în termenul legal reclamantul V. O.- O. și pârâții Orașul O., prin P., și C. L. O..
În motivarea recursului, reclamantul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C.p.c., întrucât în motivarea soluției pronunțate nu a făcut nici o referire la perioada de timp anterioară deciziei nr. 303/26.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, de la care a considerat că pârâtul a devenit posesor de rea- credință al imobilului. Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-a respins acțiunea pentru perioadele de timp succesive indicate și în apel.
Reclamantul a reiterat în motivarea recursului argumentele pentru care consideră că posesia asupra imobilului nu a fost de bună- credință încă de la preluarea imobilului de către stat în anul 1967, titlul nefiind valabil, iar posesia fiind tulburată prin viciul violenței.
Un alt moment indicat de reclamant este acela al datei înregistrării notificării, 8.11.2001, când pârâtul a cunoscut viciile titlului său, iar ca moment în care mai târziu a încetat buna- credință a pârâtului a indicat data la care a promovat acțiunea prin care a contestat decizia nr. 867/22.10.2003 de respingere a notificării.
Toate aceste perioade, a arătat reclamantul, nu au fost analizate de către instanță, fiind reținută doar ultima perioadă invocată, deși consideră că a dovedit că posesia asupra imobilului a fost de rea- credință încă de la preluarea de către stat.
Reclamantul a susținut că hotărârea este nelegală și în privința cererii privind contravaloarea deteriorării imobilului, care a fost respinsă cu motivarea că nu a fost dovedită.
Reclamantul consideră că a dovedit atât starea bună de întreținere a imobilului la data preluării, apt uzului comercial, precum și starea de degradare a imobilului la data restituirii, fiind și cuantificată întinderea prejudiciului prin raportul de expertiză întocmit în cauză, în timp ce pârâtul nu a dovedit că ar fi luat vreo măsură de bună administrare a imobilului în perioada în care s-a aflat în posesia acestuia.
În susținerea acestui capăt de cerere, reclamantul a invocat art. 41 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1421 alin. 2 C.civ.
În drept, în susținerea recursului reclamantul a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C.p.c.
În motivarea recursului pârâților Orașul O., prin P., și C. L. O., s-a arătat că nu se poate reține o rea-credință din partea lor în posesia asupra imobilului după pronunțarea deciziei civile nr. 303/16.11.2009 a Curții de Apel Timișoara în dosarul nr._ .
În acest sens, au arătat că în vederea restituirii imobilului către reclamant, cu acordul și în colaborare cu acesta, ținând seama de erorile existente în cartea funciară, s-a formulat pe rolul Judecătoriei O. acțiunea civilă de rectificare a cărții funciare, ce a făcut obiectul dosarului nr._, acțiunea fiind în final admisă de Tribunalul C.-S. prin decizia nr. 113/01.06.2009.
S-a dispus rectificarea CF nr.348 O. Română, nr,. top 386 în sensul revenirii la situația anterioară înscrierii în cartea funciară a adresei nr. 3629/2004, emisă de Primăria O..
Totodată, instanța de apel a mai dispus înscrierea drepturilor de proprietate aparținând pârâților în nr. top 387 O. Română.
Cu ocazia efectuării operațiunilor rectificare de carte funciară s-a constatat de către BCF O. că decizia nr. 113/01.06.2009 este inoperantă în condițiile în care nu precizează în mod expres foia de carte funciară unde vor fi transnotate drepturile de proprietate ale pârâților.
Ca urmare a acestei situații a fost întocmită de către ing. N. A., documentația „Plan de amplasament și delimitare a imobilului”, prin acre se stabilește necesitatea deschiderii a două coli de carte funciară pentru a putea fi întabulate imobilele din Oravita, .. 41, 43, 45.
Demersurile întreprinse au fost agreate de către reclamant, ai cărui apărători aleși au intervenit în cauză în sprijinul Orașului O..
Din acest punct de vedere, au arătat pârâții, nu se poate reține că Orașul O. a fost deținător de rea- credință și că nu s-a conformat dispozitivului deciziei civile nr. 303/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Din contră, se poate reține reaua- credință a reclamantului, care inițial a acceptat să fie făcute împreună demersurile de rectificare de carte funciară, perioadă în care nu a solicitat punerea în posesie a imobilului, așteptând scurgerea timpului, în ideea de a solicita aceste despăgubiri.
Cu adresa nr. 6858/30.05.2011, reclamantul V. O.- O. a solicitat întocmirea protocolului de predare- preluare, iar Primarul Orașului O. a emis dispoziția de restituire la data de 15.06.2011.
Protocolul de predare- preluare a fost întocmit în data de 27.06.2011, sub nr. de înregistrare 8064.
Pârâții au mai arătat că instanța de apel, ca și instanța de fond nu s-a pronunțat decât față de pârâtul Orașul O., deși au fost chemați în judecată și pârâții C. L. O. și S. R., prin M. Finanțelor P..
Au mai arătat că deși instanța de apel a reținut că nu li s-a încălcat dreptul la apărare, în realitate le-a fost încălcat prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză în ceea ce privește deținătorul imobilului în litigiu.
În drept, pârâții recurenți au invocat art. 304 pct. 9, 304 1 și 312 C.p.c.
Reclamantul V. O.- O. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat în primul rând excepția de nulitate parțială a recursului pârâților, în sensul că acesta nu poate fi întemeiat, cum au făcut-o pârâții, pe dispozițiile art. 304 1 C.p.c., întrucât prezenta cauză este supusă triplului prag de jurisdicție, respectiv fond- apel- recurs, iar în această situație recursul poate fi întemeiat doar pe art. 304 pct. 1-9 C.p.c.
În al doilea rând, a solicitat respingerea recursului pârâților ca nefondat. A arătat că intervenția sa în procesul de rectificare a cărții funciare a fost făcută pentru a-și conserva dreptul, fiind în interes propriu. A mai arătat că instanța s-a pronunțat față de toți pârâții, că nu intră în competența expertului identificarea deținătorului imobilului și că este dovedită cu putere de lucru judecat nevalabilitatea deținerii imobilului de către pârâtul Orașul O..
Au formulat întâmpinare și pârâții Orașul O. și C. L. O. și au solicitat respingerea recursului reclamantului, arătând că nu se poate lua în discuție perioada de timp scursă de la preluarea imobilului de către S. R. până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și data notificării, întrucât în această perioadă nu a existat o punere în întârziere și nu se poate vorbi de posesie de rea- credință. De asemenea, au mai arătat că imobilul nu s-a aflat niciodată în posesia Orașului O., fapt confirmat și prin expertiză, situație în care nu poate fi obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosință și pentru degradarea imobilului.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 306 al. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este întemeiat în privința perioadei pentru care are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, urmând a fi admis sub acest aspect, iar recursul pârâților este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Conform art. 137 al. 1 C.p.c., instanța va analiza mai întâi excepția nulității parțiale a recursului pârâților, invocată de reclamant prin întâmpinare.
Excepția este neîntemeiată. Faptul că pârâții recurenți au invocat în susținerea recursului, alături de art. 304 pct. 9 C.p.c., și art. 304 1 C.p.c., deși cauza este supusă triplului grad de jurisdicție, nu reprezintă un motiv de nulitate a recursului.
Conform art. 306 alin. 3 C.p.c., ”indicarea greșită a motivelor nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
În ceea ce privește recursul reclamantului V. O.- O., nu este întemeiat motivul bazat pe art. 304 pct. 7 C.p.c. și art. 261 alin. 1 pct. 5 C.p.c., întrucât hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel, reținând ca fiind corectă perioada pentru care prima instanță i-a acordat reclamantului despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, este evident că a exclus celelalte perioade indicate de reclamant.
Curtea reține însă că ambele instanțe au dat o interpretare greșită dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală atunci când au stabilit că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului doar de la data pronunțării deciziei civile nr. 303/A/26.11.2009 a Curții de Apel Timișoara în dosarul nr._ .
Data la care s-a constatat irevocabil nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și dreptul reclamantului la restituirea în natură este cea a pronunțării deciziei civile nr. 5025/R//24.05.2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ . P. această hotărâre, instanța supremă a admis recursul reclamantului V. O.- O. împotriva deciziei civile nr. 2488/8.11.2004 a Curții de Apel Timișoara în dosarul nr. 4119/2004, a casat în parte această decizie și a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelului reclamantului împotriva sentinței civile nr. 3642/9.12.2003 a Tribunalului C.- S. în dosarul nr. 6049/2003, menținând dispozițiile hotărârii atacate privind respingerea apelului pârâtul C. L. O. și luând act de renunțarea aceluiași pârât la judecata recursului. Rejudecarea s-a dispus pentru că erau necesare a fi administrate probe noi, respectiv o expertiză topografică de identificare a imobilului, însă hotărârea instanței de apel a fost menținută în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului și a dreptului reclamantului la restituirea a 90% din imobil.
În consecință, doar de la data de 24.05.2006 reclamantul avea un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și poate pretinde că a fost lipsit de folosința acestuia, iar nu de la data preluării bunului de către stat, de la data notificării sau de la data promovării acțiunii bazate pe Legea nr. 10/2001, cum susține reclamantul prin prezenta acțiune.
Pe de altă parte însă, având în vedere termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, precum și data promovării acțiunii, 30.05.2011, reclamantul poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului începând cu data de 30.05.2008 (3 ani anterior promovării acțiunii)și până la data de 27.06.2011, când i s-a predat pe bază de proces –verbal cota de 90% din imobil, deci pentru o perioadă de 2 ani și 11 luni.
Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul Caștă M. (fila 102), chiria anuală aferentă imobilului pentru perioada respectivă era de 8226 dolari SUA, deci 685,50 dolari SUA pe lună.
Calculând despăgubirile cuvenite reclamantului pe 35 de luni pentru cota de 90% din imobil, rezultă suma de 21.593,25 dolari SUA.
În schimb, în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în privința respingerii cererii reclamantului pentru despăgubiri constând în contravaloarea deteriorării imobilului.
Este adevărat că prin expertiză s-a constatat deprecierea imobilului. Nu s-a dovedit însă care era starea imobilului la data preluării de către stat și la data notificării și, de asemenea, nu s-a dovedit fapta ilicită și culpa pârâtului Orașul O. în degradarea imobilului survenită după apariția Legii nr. 10/2001, așa cum cere art. 41 alin. 1 din lege, invocat de reclamantul recurent.
Trebuie reținut în acest context și art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevede că „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.
În ceea ce privește recursul pârâților, acesta este nefondat.
Nu se poate reține că instanța de fond nu s-a pronunțat față de toți pârâții. Faptul că doar pârâtul Orașul O. a fost obligat la despăgubiri nu echivalează cu nepronunțarea instanței în raport cu ceilalți pârâți. Așa cum rezultă din dispozitivul sentinței, instanța s-a pronunțat asupra acțiunii reclamantului în contradictoriu cu toți pârâții, însă acțiunea a fost admisă în parte și la despăgubiri a fost obligat numai pârâtul Orașul O., prin P., fiind respinsă față de ceilalți pârâți, în raport cu probele administrate.
Nu este întemeiată nici susținerea pârâților recurenți privind încălcarea dreptului la apărare prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză.
Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în conformitate cu art. 212 C.p.c., obiecțiunile la un raport de expertiză sunt admisibile numai în măsura în care expertiza nu este lămuritoare față de obiectivele cu care experții au fost investiți. Dreptul la apărare nu poate fi considerat încălcat prin respingerea unor obiecțiuni la raportul de expertiză.
Așa cum s-a reținut deja anterior la analiza motivelor de recurs ale reclamantului, din momentul în care s-a constatat irevocabil prin hotărâre judecătorească că titlul statului nu este valabil și că reclamantul are dreptul la restituirea în natură a unei cote de 90% din imobil, nu se mai poate vorbi de o posesie de bună-credință a pârâților recurenți, în sarcina cărora s-a și stabilit ulterior obligația de restituire.
Față de aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 C.p.c., Curtea va admite recursul declarat de reclamantul V. O. O. împotriva deciziei civile nr. 20/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Având în vedere și art. 296 C.p.c., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamantul V. O. O. împotriva sentinței civile nr. 422/25.05.2012, pronunțată de Judecătoria O. în dosarul nr._ .
Va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va obliga pârâtul Orașul O., prin P., să plătească reclamantului suma de 21.593,25 dolari SUA sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru cota de 90% din imobilul situat administrativ în O., ..45, jud. C.-S., înscris în CF nr. 348 O. Română, nr. top 386, pentru perioada cuprinsă între 30.05.2008 și 27.06.2011, perioadă în care posesia pârâtului asupra imobilului a fost de rea-credință.
Având în vedere art. 485 C.civ., va obliga pârâtul Orașul O., prin P., la plata dobânzii legale aferente sumei acordate reclamantului cu titlul de despăgubiri.
Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței apelate.
În baza art. 312 alin. 1 C.p.c., va respinge recursul declarat de pârâții Orașul O., prin P., și C. L. O. împotriva deciziei civile nr. 20/6.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
În baza art. 274 alin. 1 C.p.c., va obliga pârâții recurenți la plata în favoarea reclamantului a sumei de 120 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul V. O. O. împotriva deciziei civile nr. 20/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul V. O. O. împotriva sentinței civile nr. 422/25.05.2012, pronunțată de Judecătoria O. în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă pârâtul Orașul O., prin P., să plătească reclamantului suma de 21.593,25 dolari SUA sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru cota de 90% din imobilul situat administrativ în O., ..45, jud. C.-S., înscris în CF nr. 348 O. Română, nr. top 386, pentru perioada cuprinsă între 30.05.2008 și 27.06.2011, perioadă în care posesia pârâtului asupra imobilului a fost de rea-credință.
Obligă pârâtul Orașul O., prin P., la plata dobânzii legale aferente sumei acordate reclamantului cu titlul de despăgubiri.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței apelate.
Respinge recursul declarat de pârâții Orașul O., prin P., și C. L. O. împotriva deciziei civile nr. 20/6.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Obligă pârâții recurenți la plata în favoarea reclamantului a sumei de 120 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 19.06.2013
Tehnored. C.J.- 28.06.2013; 2 ex.
Primă instanță: Judecătoria O.
Judecător: M. T.
Instanță de apel: Tribunalul C.-S.
Judecători: A. C.; M. R.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 8/2013. Curtea de Apel... | Cereri. Încheierea nr. 797/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
