Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2030/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2030/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-10-2012 în dosarul nr. 2030/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2030
Ședința publică din 16 octombrie 2012
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. D. L. împotriva sentinței civile nr. 1595/24.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-a prezentat pentru reclamanta recurentă B. D. L., av. A. R., lipsă intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
M. Public a fost reprezentat de către d-na procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentanta reclamantei recurente a depus la dosar împuternicire avocațială, și, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ 30.12.2009, reclamanta B. D. L. a chemat în judecată pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea paratului la plata sumei, in echivalent in lei la cursul de la data plații efective, de 19.939 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei, părinților săi C. V., decedat la data de 28 iunie 1981 si C. V., decedata la data de 6 august 1955, precum si bunicului său, prin stabilirea domiciliului obligatoriu timp de peste 4 ani pentru întreaga familie in perioada dictaturii comuniste, in urma luării măsurii administrative abuzive a deportării in B.; obligarea paratului la plata către reclamantă a sumei, in echivalent in lei la cursul de la data plații efective, de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat acesteia, părinților săi decedați la datele menționate mai sus si bunicului său, prin stabilirea domiciliului obligatoriu timp de peste 4 ani pentru întreaga familie in perioada dictaturii comuniste, in urma luării măsurii administrative abuzive a deportării in B.; obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces. S-a solicitat judecarea cauzei si in lipsa.
În motivare, s-a arătat că, in data de 18 iunie 1951, reclamanta împreuna cu părinții săi C. V. si C. V. au fost deportați in mod samavolnic in B. in urma luării măsurii administrative de către autoritățile comuniste ale vremii.
Reclamanta avea atunci 19 ani si era in pragul susținerii examenului de bacalaureat, ca atare nu a mai avut posibilitatea de a se prezenta.
In aceste condiții, a fost lipsita întreaga viata de șansa de a-și continua studiile si a urma cariera pentru care se pregătise.
Părinții săi au fost ambii învățători si, fara sa fi fost vreodată implicați in activități politice, s-au găsit in situația de a fi alungați de la casa lor si obligați sa se îmbarce într-un tren impropriu pentru transportul calatorilor. La capătul unei calatorii infernale, au fost cu toții debarcați in plin câmp, in B., la kilometri întregi fata de orice așezare umana.
Prejudiciul material a cărui acoperire o solicită se justifică astfel:
In anul 1956, când a preluat casa după eliberarea din deportare, a găsit-o practic in ruina; zidul din spatele casei era complet prăbușit, fiindcă burlanele de scurgere a apei nu mai existau si timp de cinci ani a plouat si a nins direct pe zid. Nici una din ferestre nu deținea geam, sticla fiind sparta de copiii celor care au locuit in casa (doua familii cu cate patru copii). Gardurile de împrejmuire au fost demontate si folosite ca lemn de foc, suprafața împrejmuita fiind de 1700 mp. Pentru repararea casei a luat in anul 1957 un credit de la banca, în suma de 22.000 lei.
Bunurile din casa formata din 4 camere, 2 bucătarii, 2 camari si un hol de 8/2 mp (mobilată in întregime cu 2 dormitoare, o sufragerie de nuc, o camera combinata. 2 mobile de bucătărie, I pian, covoare, lustre, bibelouri etc.) au fost găsite complet distruse sau furate la întoarcerea acasă.
Valoarea acestor bunuri a fost de 27.500 lei.
In hambar si in podul casei a rămas depozitata cantitatea de 12 tone de porumb știuleți in valoare de 3600 lei, pe care nu a mai găsit-o la întoarcerea din deportare.
In beciul casei au rămas 7 butoaie ( 2 de 1200 1, 2 de 800 1 fiecare si 3 de 200 I fiecare ) si 2 căzi, conținând 200 I de țuica si 1200 I de vin, valoarea acestora fiind de 7600 lei ( 7200 lei valoarea băuturilor si 400 lei valoarea vaselor).
In cocini si cotețe au rămas 10 porci cu greutate medie de 50 kg si 50 de pasări ( găini, rate, curci ), în valoare de 6000 lei, toate furate la întoarcerea lor.
In exploatarea statului a rămas timp de 5 ani o suprafața de 8,32 ha teren arabil si I ha plantat cu vie, cu un venit net anual de 3728 lei adică total_ lei.
Valoarea tuturor acestor bunuri este de 85.340 lei, adică_ Euro.
P. Legea nr.221/2009 s-a dispus acoperirea acestor prejudicii, cauzate . care au fost grav încălcate drepturile fundamentale ale cetățenilor României.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea prezentei acțiuni.
In drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.221/2009, art. 998 - 999 cod civil, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 si 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului.
La data de 10.50.2010, reclamanta și-a precizat cuantumul pretențiilor, in sensul majorării acestora la 1.045.400 euro in echivalent lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative, a dislocării abuzive (deportării) reclamantei, părinților și bunicului care, deși omis de pe listele de deportări, a decedat la 81 de ani, in timpul deportării.
P. sentința civilă nr. 240/PI din 24 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta B. D. L., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P..
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul T. a reținut că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri morale, temeiul de drept fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009, care a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.
Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei).
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmație, Curtea Constituțională a României a constatat, prin decizia menționată, faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice, în perioada regimului comunist din România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări, cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile, iar acțiunea vizând daune morale devine astfel neîntemeiată.
P. prisma considerentelor de mai sus, tribunalul a respins acțiunea precizată, constatând că excepțiile invocate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. au rămas fără obiect.
Împotriva sentinței civile nr. 240 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a declarat recurs reclamanta B. D. L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că este nelegală hotărârea primei instanțe deoarece aceasta nu a rezolvat petitul privind acordarea despăgubirilor morale, deși acest lucru se impunea, în speță, față de reglementările juridice internaționale și nu s-a pronunțat asupra petitului din acțiune privind prejudiciul material cauzat ca urmare a deportării, prin distrugerea unor bunuri mobile și a degradării casei cu 4 camere, prejudiciu material estimat la suma de 19.939 Euro.
Tot în legătură cu prejudiciul material (daune materiale), s-a arătat că acestea au fost solicitate prin acțiune în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, însă tribunalul nu a cercetat acest petit, respingând cererea, cu motivarea greșită că legiuitorul a înțeles să coreleze dispozițiile din Legea nr. 221/2009 cu Legea nr. 10/2001, iar bunurile reclamate nu s-ar încadra în această ipoteză.
Această interpretare restrictivă este străină cadrului Legii nr. 221/2009 susține recurenta, instanța de fond neprocedând la analiza acestui petit al acțiunii.
P. decizia civila nr. 773/R/23.06.2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de către reclamanta B. D. L. împotriva sentinței civile nr. 240 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
A fost casată hotărârea atacată și trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul T..
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 304 ind. 1 rap. la art. 304, 305 și art. 312 Cod procedură civilă, s-a reținut că acesta este fondat.
Aspectele privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul prev. art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, au făcut obiectul deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs va constata că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea în fața primei instanțe .
Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului judiciar, Curtea va reține că, de lege lata, nu mai există temei legal pentru acordarea despăgubirilor morale.
Reclamanta B. D. L. a solicitat casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru necercetarea petitului acțiunii principale privind acordarea despăgubirilor materiale.
S-a arătat, printre altele că prima instanță a respins cererea de acordare a despăgubirilor materiale, fără o motivare exactă în acest sens, însă s-ar deduce că acestea nu sunt de domeniul Legii nr. 221/2009, deoarece art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, vizează numai bunurile imobile supuse regimului Legii nr. 10/2001.
Recursul declarat de către reclamantă este fondat, sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate și, dacă, aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, presupune verificarea îndeplinirii condiției existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive și, apoi condiția privind restituirea bunurilor respective sau a obținerii unor despăgubiri prin echivalent.
Aceasta înseamnă că primele instanțe nu pot respinge acest petit al acțiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale menționate mai sus și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Intenția legiuitorului nici nu putea fi alta pentru că prin această reglementare specială a Legii nr. 221/2009, nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.
Față de acest raționament juridic recursul declarat de către reclamantă a fost admis, hotărârea atacată urmând a fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare în fond, la Tribunalul T..
La Tribunalul T. cauza a fost înregistrată sub nr._ .
P. sentința civilă nr. 1595/24.05.2012, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanta B. D. L. împotriva pârâtului S. Român, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii 221/2009, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii 221/2009.
Potrivit art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a din Legea 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a sunt neconstituționale.
Conform art. 31 al. 3 din Legea 47/1992: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 al. 3 din Legea 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul reține că temeiului invocat, respectiv art. 5 al. 1 lit. a, și-a încetat efectele, astfel că va respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale.
Cu privire la despăgubirile pentru bunurile confiscate, instanța a reținut că art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Pe de altă parte, potrivit art. 1169 c. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
În speța de față, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit confiscarea vreunor bunuri ca efect al măsurii administrative.
Martora audiată în cauză a declarat că nu știe ce s-a întâmplat cu bunurile familiei reclamantei după ce reclamanta și familia sa au fost deportați.
În consecință, tribunalul a respins acțiunea, și în temeiul art. 274 c. pr. civ. a respins și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
În termen, împotriva sentinței civile nr. 1595/24.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. a declarat recurs reclamanta, care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala, ignorând intru totul probatoriul administrat în cauza.
Astfel, Tribunalul a admis cererea în probațiune formulata de reclamantă, procedând la audierea martorei S. Dragmila.
Martora a declarat ca are cunoștința de bunurile deținute de familia sa înainte de deportarea in B., că a fost în casa lor de nenumărate ori, că a fost prietena familiei acesteia, atât ea cât și părinții ei fiind obișnuiți în locuința lor.
Tribunalul retine ca martora declara ca "nu stie ce s-a întâmplat cu bunurile familiei reclamantei dupa deportare", concluzionând ca reclamanta "nu a dovedit confiscarea vreunor bunuri ca efect al măsurii administrative".
Tribunalul omite insa a retine ca martora insasi a fost o victima a deportării si ca declarația sa are ca temei propria sa absenta din Sannicolau M., cu începere din aceeași zi ca si plecarea reclamantei și a familiei sale, astfel că declarația martorei trebuia plasata în contextul corect, si anume al faptului ca nici ea, nici reclamanta și familia sa nu au fost prezenți în momentul producerii furtului masiv al tuturor bunurilor celor deportați, de către autoritățile comuniste.
Arată că martora S. Dragmila, cunoscuta si prietena din copilărie a reclamantei și a familiei sale, ea însăși deportată împreuna cu familia in B., are calitatea de reclamanta in dosarul civil nr._ * al Tribunalului T. - secția civila.
A învederat că prin mandatar, a solicitat instanței de fond - dupa audierea martorei - efectuarea unei expertize, probă care a fost respinsa.
Solicită instanței de recurs ca, în măsura în care încheierea Tribunalului nu cuprinde mențiunea cererii sale, să ceară extras din caietul grefierului pentru lămurirea acestui aspect.
În mod nelegal, în cuprinsul sentinței atacate cu prezentul recurs, Tribunalul nu a făcut mențiune cu privire la cererea sa de efectuare a unei expertize și nici la respingerea ei de către instanța.
Precizează că martora din prezentul dosar, în calitatea sa de reclamanta in dosarul cu numărul menționat, are parte de un tratament juridic net diferit de tratamentul la care este supusă reclamanta, ceea ce îi încalca în mod flagrant dreptul la un proces echitabil, prevăzut și garantat prin art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din aceeași convenție internaționala.
Întrucât instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei Ia termenul din 17 mai - ultimul termen fixat de instanța - la care a fost audiata martora propusa de reclamantă, și întrucât de atunci dosarul nu a fost accesibil pentru studiu, nu are cunoștință de transcrierea depoziției martorei, aflată la dosar.
Potrivit art. 312 alin. (6-1) si art. 315 alin. (3-1) cod procedura civila, solicită să se constate că încălcările legii săvârșite de instanța de fond constituie motive de casare și să se dispună rejudecarea cauzei, administrând proba cu martori prin reaudierea martorei S. Dragmila, prin audierea unor martori suplimentari în cazul în care nevoia rezultând din dezbateri o va cere și prin încuviințarea unei expertize tehnice de evaluare a bunurilor care au fost furate sau distruse ca urmare a deportării.
În drept, art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și 306 alin. 2 Cod pr. civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. Cod pr. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, prin decizia civilă nr. 773 din 23.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis recursul reclamantei, a fost casată sentința civilă recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul T..
În esență, s-a reținut că raportat la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate și dacă nu au fost restituite, respectiv nu s-au obținut despăgubiri echivalente în condițiile Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr._.
P. cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat pe lângă despăgubiri morale și obligarea pârâtului la plata sumei de 19.939 euro contravaloarea prejudiciului material, cauzat acesteia și părinților săi, constituit de contravaloarea casei distrusă, a bunurilor ce au rămas în casă, precum și a venitului anual rezultat de pe o suprafață de 5 ari teren arabil și 1 ha vie..
După înregistrarea cererii, urmare a casării dispusă de Curtea de Apel Timișoara, la termenul de judecată din 2.02.2012, reclamanta a solicitat proba testimonială, respectiv audierea martorei, instanța a încuviințat audierea unui martor.
Declarația martorei din care rezultă că într-adevăr reclamanta anterior deportării avea casa mobilată, a avut porci și păsări, pătule cu porumb și că la întoarcere, familia reclamantei a fost nevoită să împrumute o sumă de aproximativ 15.000 lei, nu se coroborează cu alte înscrisuri de la dosar.
Reclamanta nu a depus nici un înscris cu care să dovedească susținerile sale, or, dispozițiile art. 1169 Cod civil, prevăd că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
În mod întemeiat cererea de efectuare a expertizei judiciare pentru evaluarea bunurilor rezultate din declarația martorei, a fost respinsă de instanță.
Sub acest aspect, se impune a se constata că prin respingerea acestei probe instanța nu a încălcat dispozițiile art. 6 din CEDO, nu a nesocotit probatoriul administrat în cauză și nici dispozițiile art. 20 din Constituție.
Trerbuie precizat că efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanței, în sensul că aceasta are posibilitatea de a dispune asupra necesității lămuririi unor împrejurări de fapt, instanța având obligația în raport de dipozițiile art. 201 Cod pr. civ., ca în situația în care admite această probă, să stabilească clar obiectivele, respectiv, împrejurările de fapt asupra cărora expertului i se cere să-și exprime părerea .
Cum, în cauză nu existau nici un fel de probe cu privire la existența bunurilor confiscate, iar obiectivele expertizei nu puteau să se raporteze doar la susținerile martorei, în lipsa altor dovezi în mod corect s-a respins această probă și pe cale de consecință, ca nedovedită și cererea formulată de reclamantă.
Faptul că martora audiată a avut la rândul său dosar pe rolul aceleiași instanțe, cu același obiect și că ar avea parte conform susținerilor reclamantei recurante, de un tratament juridic net diferit față de cel al reclamantei, nu este de natură a aprecia că reclamantei recurente prin respingerea acțiunii i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO și dreptul la nediscriminare.
Este neîntemeiată și susținerea recurentei, în sensul că tribunalul nu a făcut referire în cuprinsul sentinței civile atacate la cererea sa de efectuare a expertizei judiciare, întrucât din încheierea de ședință din 17.05.2012 rezultă că această cerere a fost respinsă.
Raportat laconsiderentele arătate, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., astfel că în baza art. 312 (1) Cod pr. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta B. D. L. împotriva sentinței civile nr. 1595/24.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B. D. L. împotriva sentinței civile nr. 1595/24.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 16.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./05.11.2012
Tehnored. I.P. 2 ex./05.11.2012
Prima instanță: Tribunalul T., jud. L. V.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1960/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1196/2012. Curtea... → |
|---|
