Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1196/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1196/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-10-2012 în dosarul nr. 2054/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.2054
Ședința publică din 17 octombrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta L. F. E. împotriva Sentinței civile nr.1196/PI din 23.04.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror E. B., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 26.09.2012 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. T., în cuprinsul căreia se solicită cu invocarea dispozițiilor art.242 al.ultim C.pr.civ., judecata și în lipsă de la dezbateri.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului reclamantei, având în vedere că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.1196/PI din 23.04.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta L. F. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Analizând acțiunea reclamantei prin prisma prevederilor art.315 al.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, prin decizia de casare nr.1877/2011 a Curții de Apel Timișoara indicându-se primei instanțe (Tribunalului) să se preocupe exclusiv de petitul pentru prejudiciul material, sens în care urmau a se cere și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și administra probe în dovedirea acestora, de asemenea urmând a se proceda și la rejudecarea petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva familiei reclamantei, petit de soluționarea căreia depinde acordarea de daune materiale, astfel că este eronată aprecierea tribunalului că prin această cerere reclamanta nu poate obține nici un folos juridic, instanța constatând că deși prin rezoluția din 10.01.2012 s-a pus în vedere reclamantei să precizeze valoarea prejudiciului material pentru fiecare bun în parte și dacă a solicitat restituirea de bunuri în baza Legii nr.18/1991, a Legii nr.10/2001 și OUG nr.2141/1999 obligația adusă la cunoștința reclamantei, astfel cum rezulta din dovada de îndeplinire a procedurii de citare conform Legii nr.202/2010 (fila 6 dosar fond), reclamanta nu s-a conformat acestei dispoziții a instanței și nu a administrat nicio probă pertinentă și concludentă pricinii privind confiscarea bunurilor pentru care se solicită despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, urmare a prejudiciului material, pretins a fi fost suferit de către familia petentei din care 100.000 euro reprezintă beneficiul nerealizat pentru 38 de ani (iunie 1951- decembrie 1989), iar privind produsele animale și agricole, exploatarea pădurilor și a materialelor de construcție pregătite în avans - 400.000 euro.
De altfel, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art.5 din Legea nr.221/2009 corelată cu prevederile art.6 din Legea nr.10/2001, bunurile la care se refera Legea nr.221/2009 sunt terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții, respectiv utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul de care au fost înlocuite, casate sau distruse, art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 condiționând acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel fiind, capătul de cerere vizând repararea prejudiciului material a fost respins ca nefondat, iar capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva familiei reclamantei respins cu motivarea că aceasta rezultă din însăși economia Legii nr.221/2009, astfel cum relevă dispozițiile art.5 al.1(1) ale Legii nr.221/2009 potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic …”, măsura de strămutare cu domiciliul forțat în B., confirmată de Decizia nr.200/1951 a Ministerului de Interne fiind o măsură de condamnare cu caracter politic, în înțelesul legii menționate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta L. F. E., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.7, și 9 C.pr.civ. și art.3041 C.pr.civ., arătând că instanța de fond nu a dat curs, conform art.315 C.pr.civ., puterii obligatorii a Deciziei nr.1877/06.12.2011 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind prejudiciul material și a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva familiei sale.
Astfel, a învederat că în fața primei instanțe a formulat și reiterat cereri de probațiune, cărora instanța nu le-a dat curs, iar motivul pentru care le-a respins capătul de cerere privind daunele materiale a fost, în principal, faptul că nu a arătat distinct valoarea fiecărui bun, fapt care nu putea duce la respingerea cererii ca neîntemeiată.
În altă ordine de idei, a susținut că instanța de fond nu a respectat art.104 al.13 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, adoptat prin HG nr.387/2005, luând cauza la prima strigare, în lipsa sa, deși trebuia lăsată la sfârșitul ședinței, pentru o nouă strigare a cauzei, precizând că în jurul orelor 10,30-10,45, când a ajuns în sală, cauza era luată, instanța rămânând în pronunțare.
P. urmare, a considerat că acest fapt i-a prejudiciat dreptul la apărare și liberul acces la justiție.
În ceea ce privește modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze petitul privind stabilirea caracterului politic, neprecizând dacă îl respinge ca netemeinic sau ca fiind lipsit de interes, a învederat că sunt aplicabile prevederile art.304 pct.7 sau pct.9 C.pr.civ.
Pe cale de consecință, a susținut că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, conform art.312 al.3 C.pr.civ., fiind necesară administrarea de probe.
P. întâmpinare, pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor publice T. a solicitat respingerea recursului, invocând în legătură cu despăgubirile morale Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale și Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, iar cu privire la despăgubirile materiale, a învederat că din interpretarea teleologică a dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate ce fac obiectul Legii nr.10/2001, fiind și nedovedite aceste despăgubiri în sumă de 30.000 euro.
În urma examinării sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 și art.3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele de mai jos.
Într-adevăr, prin Decizia de casare nr.1877/06.12.2011 s-a dispus că „tribunalul se va preocupa exclusiv de petitul privind repararea prejudiciului material, sens în care se vor cere și precizări cu privire la daunele materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și se vor administra probe în dovedirea acestora”.
În acest sens, în respectarea pe deplin a dispozițiilor acestei decizii de casare, prin rezoluția din 10.01.2012 (fila 2 din dosarul primei instanțe) s-a pus în vedere reclamantei „să precizeze valoarea prejudiciului material pentru fiecare bun în parte și dacă a solicitat restituirea de bunuri în baza Legii nr.18/1991, Legii nr.10/2001 și OUG nr.214/1999”, această mențiune fiind comunicată reclamantei pentru primul termen de judecată din 15 martie 2012, astfel cum reiese din procesul-verbal de înmânare a citației (fila 6 dosar fond).
Cu toate acestea, reclamanta recurentă nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul de a depune aceste precizări până la primul termen de judecată, din 15 martie 2012, înscrisuri pe care le-a depus abia la al doilea termen de judecată din 23 aprilie 2012, după închiderea dezbaterilor, la ora 14,15, conform mențiunii de la fila 23 din dosarul de fond.
Astfel, cu privire la nedovedirea prejudiciului material, reclamanta recurentă nu poate invoca propria culpă, iar pe de altă parte, cu privire la „beneficiul nerealizat (iunie 1951 până în decembrie 1989) pentru imobile”, în sumă de 100.000 euro, și pentru „exploatarea pădurilor” (cuprins în suma de 400.000 euro), Curtea are în vedere că acesta nu poate fi încadrat în categoria „bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii de condamnare”, așa încât acest din urmă petit este neîntemeiat.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că sentința recurată nu este susceptibilă de casare sau modificare pentru nici unul dintre cazurile prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ. și 3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta L. F. E. împotriva Sentinței civile nr.1196/PI din 23.04.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ *.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
Grefier,
M. M.
Red.GO/30.10.2012
Tehnored.MM/2 ex.16.11.2012
Instanță fond: Tribunalul T. – jud.D. D.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2030/2012. Curtea de... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2392/2012. Curtea de... → |
|---|
