Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 18-12-2012, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-12-2012 în dosarul nr. 2609/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2609
Ședința publică din 18 decembrie 2012
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții Z. Z.-C. și Z. C. D. împotriva sentinței civile nr. 1568/11.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradeictoriu cu pârâtul intimat S. ROMÂN, prin M. FINANAȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
Dezbaterile și susținerile care au avut loc în prezenta cauză au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care a fost amânată pronunțarea cauzei la data de 18 decembrie 2012.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată că:
P. sentința civilă nr. nr.1762/PI/25.03.2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții Z. Z.–C. și Z. C.–D. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., și l-a obligat pe acesta din urmă la plata sumei totale de 2000 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 1000 lei către fiecare dintre reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul T. a reținut că, urmare a precizarii de actiune depusa la termenul de judecata din 26.11.2010 ( filele 49-50 dosar), obiect al actiunii reclamantilor il constituie cererea de obligare a paratului la plata echivalentului in lei la data platii al sumei de 193.497 euro, reprezentand echivalentul bunurilor confiscate si a celor folosite abuziv de S. R. in perioada 18.06.1951-februarie 1956, ca efect al masurii administrative dispuse prin Decizia MAI nr. 200/1951, cu cheltuieli de judecata.
Cat priveste acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al masurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv.
S-a reținut că, acordarea despagubirilor este conditionata de depunerea in termen a notificarilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arata ca acordarea de despagubiri pentru bunurile confiscate atrage incetarea de drept a procedurilor de solutionare a notificarilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a conchis ca nu pot fi acordate despagubiri in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile sau pentru lipsa de folosinta a terenurilor puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile intemeiata pe art 998-999 cod civil este insa prescrisa in prezent.
Intrucat cererea de acordare a despagubirilor materiale nu poate fi intemeiata pe dispozitiile Legii 221/2009, prima instanta a retinut ca singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut insa ca cererea de acordare a daunelor materiale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor materiale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Tribunalul a subliniat si faptul ca dispozitiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului material doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.
Cat priveste posibila fundamentare a cererii de acordare a despagubirilor materiale pe dispozitiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 si 13 din Conventie, tribunalul a apreciat ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.
Nu a putut fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum s-a aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun.
Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata astfel cum a fost precizata.
F. de modalitatea de solutionare a cererii, tribunalul a apreciat ca cercetarea exceptiilor invocate de parat prin intampinare a devenit superflua, nemaimpunandu-se a fi facuta.
Tribunalul a obligat paratul la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata constand in onorariul aparatorului ales, in cuantum total de 2000 lei (dovedit de chitanta de plata depusa la dosar), apreciind ca S. R. se afla in culpa procesuala, provocand demararea litigiului prin adoptarea unei legi care a fost declarata neconstitutionala in cursul judecatii, tot S. fiind acela care, prin organele sale, a ramas in pasivitate, nepunand de acord dispozitiile legale ce au constituit temeiul initial al cererii cu prevederile Constitutiei. In aceasta situatie, ar fi inechitabil si impovarator pentru reclamantii care au promovat actiunea intemeindu-se cu buna credinta pe dispozitii legale in vigoare sa fie obligati a suporta cheltuielile de judecata.
Avand in vedere principiul divizibilitatii obligatiilor, S. va plati catre fiecare dintre reclamanti o suma de cate 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, atât reclamanții Z. Z. – C. și Z. C. – D., cât și pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
P. decizia civila 80/17.01.2012 Curtea de Apel Timisoara a admis recursurile declarate de reclamanții Z. Z.–C. și Z. C.–D., precum și de pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr. 1762/PI/25.03.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, Tribunalul T., în vederea rejudecării.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, Curtea de Apel Timisoara a retinut ca in ceea ce privește petitul privind repararea daunelor materiale, acesta a primit o soluționare greșită din partea primei instanțe. Astfel, prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P. la plata sumei solicitată prin cererea introductivă, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la autorii lor, la momentul dislocării, precum și contravaloarea prejudiciului rezultat din nefolosirea bunurilor. P. sentința pronunțată în cauză, Tribunalul T. a respins cererea de acordare a daunelor materiale, cu motivarea că nu fac obiectul Legii nr.221/2009.
Curtea a inveterat ca prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 au fost greșit interpretate de către prima instanță, din conținutul acestui text de lege neputând fi trasă concluzia că poate fi reparat prejudiciul material invocat doar cu privire la bunurile imobile. Aceste dispoziții privesc, deopotrivă, bunurile imobile și mobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilate acesteia. Legiuitorul folosește sintagma de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”, astfel că, atâta timp cât nu se face nicio distincție între bunuri imobile și mobile, nici instanța de judecată chemată să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite la repararea prejudiciului nu poate face această distincție, cu consecința restrângerii dreptului reclamantei de acces la justiție. Mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, inclusiv lipsirea de folosința imobilelor, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, să se acorde o dublă reparație. Chiar dacă în expunerea de motive, s-a făcut trimitere la situația unor bunuri imobile nerestituite conform legilor speciale reparatorii, nu se poate conchide că legiuitorul, în momentul în care a votat actul normativ, nu putea să aibă în vedere extinderea obiectului vizat de legea adoptată, știut fiind că, de la elaborarea unui act normativ și până la adoptarea acestuia, pot surveni modificări cu privire la conținutul legii. În condițiile în care forma adoptată a legii nu face distincția din expunerea de motive, este evident că nici interpretul legii nu trebuie să o facă.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe dispozitiile art. 998–999 C.civ., Curtea a constatat că Tribunalul T. a soluționat în mod eronat această excepție, cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu ignorarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din actul normativ arătat, persoana împotriva căreia s-a luat una dintre măsurile cu caracter politic prevăzută de art. 1-4 din lege, poate solicita repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărâre judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurilor cu caracter politic aplicate, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în baza celorlalte legi reparatorii, această solicitare putând fi formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
P. această dispoziție legală, S. a înțeles să repună persoanele beneficiare ale legii în dreptul de a solicita repararea prejudiciului material produs prin măsurile politice definite de lege, indiferent că se tinde la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea unor bunuri imobile sau mobile, atâta timp cât nu au fost deja despăgubite pentru bunurile luate abuziv de Stat. Ca atare, față de data introducerii prezentei acțiuni (06.05.2010) și de dispozițiile legale arătate, Curtea a constatat că, în mod eronat, Tribunalul T. a reținut prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului material, legea specială trebuind aplicată cu prioritate față de dreptul comun în materie de prescripție (Decretul nr. 167/1958).
S-a mai invederat prin decizia de casare ca motivarea tribunalului cu care a respins cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale, fără a analiza sub nici un aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, impune concluzia că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, soluționând cauza pe o fină de neprimire, aspect ce impune, în condițiile art. 312 alin.1-3 și 5 C.pr.civ., casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei, cu ocazia rejudecării tribunalul urmând a se preocupa de petitul privind repararea prejudiciului material, sens în care se vor cere și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și se vor administra probe în dovedirea acestora.
In ceea ce privește soluția asupra recursului declarat de către pârât, curtea a constatat că se impune admiterea acestuia și rejudecarea petitului privind cheltuielile de judecată odată cu cererea de chemare în judecată precizată, deoarece soluția cu privire la acest petit depinde de soluționarea cererii privind acordarea de daune materiale, potrivit art. 274 C.proc.civ..
Dosarul a fost reinregistrat pe rolul Tribunalului Timis sub nr._ .
In rejudecare, tribunalul a solicitat reclamantilor sa indice valoarea fiecaruia dintre bunurile pentru care solicita despagubiri materiale, precizare depusa la filele 12-16 dosar.
Cu prilejul rejudecarii, reclamantii au solicitat instantei incuviintarea probei cu inscrisuri si a probei testimoniale cu martorul T. A., probe incuviintate si administrate in cauza.
Tribunalul a pus in discutie utilitatea efectuarii unei expertize pretuitoare pentru bunurile preluate, apreciind aceasta expertiza ca oportuna.
Reclamantii, prin avocat ales, au aratat ca nu considera utila efectuarea unei astfel de expertiza si ca nu solicita aceasta proba.
P. sentința civilă nr. 1568/11.05.2012 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul T. a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamantii Zbagan Z. C. si Zbagan Codrut D., impotriva paratului S. R. prin M. Finantelor P. cu sediul procedural ales la DGFP Timis, astfel cum a fost precizata.
A respins cererea reclamantilor privind obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunța astfel tribunalul a reținut că potrivit procesului-verbal incheiat la 14.07.1951 de catre Sfatul Popular al Comunei Cebza (fila 20 din dosarul Tribunalului Timis in primul ciclu procesual) antecesorului reclamantilor i-au fost preluate in urma dislocarii un tractor marca Hanomag Diesel 40 HP, o batoza de cereale, un plug de tractor fara cutit, o cositoare, o grebla mecanica si un banc mecanic. Tabel depus la fila 56 din acelasi dosar, intocmit sub nr. 941/1951, dovedeste suprafetele insamantate cu cereale de catre antecesorul reclamantilor si tipul culturilor.
In afara acestor bunuri, reclamantii au solicitat contravaloarea a 4 cai si a 80 de familii de albine. Asupra acestor bunuri a fost audiat martorul T. A., care a declarat ca autorului reclamantilor i-au fost preluati la momentul deportarii 4 sau 5 cai rasa Nonius si in jur de 100 de lazi cu albine, fara a sti sa precizeze cate familii de albine erau. Martorul nu a aratat insa alte detalii cu privire la caii preluati, pentru a putea fi facuta o evaluare corecta a acestora si nici nu a putut preciza numarul de familii de albine preluate.
Desi au beneficiat de asistenta juridica specializata prin avocat ales iar instanta a pus in discutie necesitatea efectuarii unor expertize pretuitoare in privinta bunurilor preluate, reclamantii au aratat in mod expres ca nu doresc a fi efectuate astfel de expertize. In aceste conditii, tribunalul a apreciat ca reclamantii nu au dovedit valoarea prejudiciului suferit, desi aceasta sarcina le revenea. Inscrisurile depuse la dosar vizeaza anunturi de pe internet privind vanzarea unor utilaje agricole, fara a se dovedi ca aceste utilaje sunt de acelasi tip cu cele care au fost preluate; in plus, pretul la care acestea sunt oferite spre vanzare poate fi mult superior valorii reale a bunurilor. Aceleasi aspecte sunt retinute si in privinta cailor si albinelor.
Reclamantii nu au facut nici dovada contravalorii productiei de cereale preluate, inscrisurile depuse la dosar neprovenind de la institutii apte sa furnizeze astfel de relatii si neavand niciun fel de element de oficialitate, fiind simple extrase de pe internet.
Cat priveste chiria pretinsa pentru casa folosita de Sfatul Popular Cebza, aceasta reprezinta beneficiu nerealizat, care nu poate fi acordat in baza Legii 221/2009, acest act normativ reglementand reparatiile doar pentru pierderea efectiv suferita. In plus, reclamantii nu au facut dovada acestui beneficiu, nedovedind preturile la care se inchiriau imobile similare celui in litigiu, in localitatea Cebza, in perioada in care antecesorul lor a fost lipsit de folosinta acestui imobil.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata ca nefondata.
În termen, împotriva sentinței civile nr. 1568 din 11.05.2012 a declarat recurs reclamanții Z. Z.–C. și Z. C.–D. care au solicitat în principal admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost modificată și precizată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, rejudecarea cauzei, modificarea în tot a hotărârii recurate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost modificată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare au arătat că în rejudecare la solicitarea Tribunalului T., au depus la dosarul cauzei Note de ședință conținând precizări cu privire la valoarea fiecăruia dintre bunurile pentru care au solicitat despăgubiri materiale, precizări aflate la filele 12 - 16 (dosar rejudecare).
Din probele administrate în cauză (înscrisuri și martori) Instanța de fond a reținut felul bunurilor confiscate antecesorilor lor prin măsura administrativă abuzivă a Statului Român.
In ceea ce privește însă valoarea bunurilor lor, au depus la dosarul cauzei o . înscrisuri (extrase de pe internet: anunțuri de vânzare a anumitor bunuri similare celor confiscate, lista prețurilor medii în anul 2011 ale produselor agricole, practicate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și producțiile medii la hectar ale diferitelor culturi agricole, din anul 1995 până în prezent, publicate de către Institutul Național de S.) care fac, dovada valorii acestora.
Au învederat că tribunalul a pus în discuție utilitatea efectuării expertizei însă au refuzat această probă întrucât au dovedit cu înscrisuri valoarea bunurilor, apreciind că prețul pieței utilajelor reprezintă criteriul opțiunii de evaluare al utilajelor.
Arată că același preț - cel al pieței - reprezintă o justă despăgubire și în privința animalelor confiscate, precum și a cerealelor și a celorlalte plante tehnice preluate în mod abuziv de la antecesorii lor.
Arată că, intimatul nu a făcut nici o obiecție la valoarea reclamată a prejudiciului, motiv pentru care, în opinia recurenților, aceasta valorează o recunoaștere tacită implicită a existenței prejudiciului și a cuantumului acestuia, așa cum l-au solicitat spre reparare prin cererea de chemare în judecată precizată, și precum l-au dovedit prin probele administrate în cauză.
În raport de decizia de casare arată că instanța de fond era ținută să administreze orice probe pe care le considera utile și pertinente cauzei, chiar în pofida opoziției reclamanților în acest sens, lucru pe care nu l-a făcut.
Astfel, plecând de la dispozițiile art. 315 alin. 1 C.pr.civ., care dispun: „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", coroborate cu cele ale art. 129 alin. 5 din același act normativ, Instanța de fond, apreciind că se află în fața unui probatoriu incomplet, avea obligația legală de a dispune din oficiu, chiar dacă reclamanții s-au împotrivit, efectuarea unei expertize prețuitoare a valorii bunurilor confiscate în anul 1951 antecesorilor lor.
P. întâmpinare pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. T., în reprezentarea M. Finanțelor P. București, în calitate de reprezentant al Statului Român a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.
A arătat că în ce privește proba cu înscrisuri constând in extrase de pe internet, in mod corect prima instanța nu a ținut cont de aceste inscrisuri, intrucat nu se poate face legătura directa intre bunurile confiscate de la familia reclamanților si cele descrise in ofertele de pe internet.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate de către reclamanți Z. Z.-C. și ZBĂGN C. D. și sub toate aspectele, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă față de dispozițiile art. 282 și urm. Cod procedură civilă, coroborate cu ale Legii nr.221/2009, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel prin decizia civilă nr. 80 din 17.01.2012 pronunțată în dosarul nr._ Curtea de Apel Timișoara a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârât, a casat hotărârea pronunțată de Tribunalul T. și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a dispus ca în rejudecare, instanța să se preocupe de petitul privind repararea prejudiciului material, urmând a cere precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale, a se administra probe în dovedirea bunurilor pentru care s-a solicitat despăgubiri.
Instanța a respectat dispozițiile art. 315 (1) Cod procedură civilă și a pus în discuție efectuarea probei cu expertiză tehnică pentru dovedirea contravalorii despăgubirilor pentru daune materiale.
Cum, pentru termenul de judecată din 09.03.2012 la Tribunalul T. s-au depus de reclamanți „note de ședință” prin care în temeiul art. 138 Cod procedură civilă aceștia au solicitat administrarea probei cu expertiza – instanța în raport de dispozițiile instanței de recurs și cu respectarea art. 129 Cod procedură civilă a pus în discuție necesitatea efectuării expertizei.
La termenul de judecată din 11.05.2012 – apărătorul reclamanților a învederat însă că nu dorește efectuarea acestei probe.
Susținerea recurenților în sensul că instanța de fond în raport de dispozițiile art. 315 și 129 (5) Cod procedură civilă avea obligația de a dispune din oficiu, chiar dacă părțile nu erau de acord, efectuarea expertizei prețuitoare a valorii bunurilor confiscate de la antecesorii lor – nu este întemeiată.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din 18.12.2012 cu ocazia judecării recursului, reclamanții recurenți au solicitat casarea și reținerea cauzei spre rejudecare, solicitând să se suplimenteze probatoriul inclusiv cu efectuarea expertizei, raportat la dispozițiile art. 312 (61) Cod procedură civilă.
Sub acest aspect, Curtea constată că dispozițiile art. 312 (61) Cod procedură civilă - ce prevăd că în cazul în care după casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6) intervine o nouă casare în aceiași cauză, tribunalele și curțile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispozițiile alin. (4) fiind aplicabile - raportat la art. XXII din Legea nr. 202/2010 - se aplică numai proceselor începute după . legii.
În consecință, cum acțiunea reclamanților a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 – dispozițiile art. 312(6)1 nu sunt incidente în cauză, astfel că în baza art. 312(5) Cod procedură civilă Curtea urmează a casa hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
Cu ocazia rejudecării tribunalul va suplimenta probatoriul cu efectuarea expertizei pentru evaluarea bunurilor confiscate de la antecesorii reclamanților, solicitată de aceștia și cu administrarea și a altor probe pe care le vor aprecia ca fiind utile și pertinente în cauză.
Astfel fiind, în baza considerentelor arătate, Curtea va admite recursul declarat de reclamantul Z. Z.-C. și ZBĂGN C. D. împotriva sentinței civile nr. 1568/11.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Va casa sentința civilă atacată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții Z. Z.-C. și ZBĂGN C. D. împotriva sentinței civile nr. 1568/11.05.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Casează sentința civilă atacată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 decembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
F. B.
Red.M. L./19.12.2012
Tehnored F.B./15.01.2013
Ex.2
Primă instanță: M. R.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 1657/2013.... | Partaj judiciar. Decizia nr. 1033/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
