Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 607/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 607/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 607/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.607
Ședința publică din 18 iunie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții S. I., S. C. M. N. și S. A. și de pârâtul S. R., P. M. FINANȚELOR P., REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. TIMIȘOARA, împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 11.06.2014, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 11.06.2010 la T. C.-S. sub nr._, reclamanții S. I., S. C. M. N. și S. A. au chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin M. Economiei și Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. solicitând instanței să constate calitatea lor și a părinților, S. N. și S. M., precum și a străbunicii paterne, B. E., de condamnați politic ca „deportați în B.”, în localitatea Cacomeanca Nouă-Ezerul din județul Călărași, și că, în această calitate, familia acestora a fost obligată să suporte genocidul comunist din perioada 18.06._56; să se constate că, la data deportării, 18.06.1951, familia lor deținea o avere a cărei valoare de peste 250.000 euro a fost confiscată de către S. R.; să se constate, în baza art.1 al.2 lit.f din Legea nr.221/2009, că tatăl reclamanților, S. N., a fost condamnat politic în baza art.2 lit.a din Decretul nr.183/1949, executând închisoare; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000.000 euro echivalată în lei, cu titlu de daune morale pentru cei 5 ani petrecuți în B. (câte 1.000.000 euro de persoană deportată); să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalat în lei, reprezentând contravaloarea averii confiscate de către S. R., cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 750.000 euro în contul arendei pentru folosirea de către S. R. în mod abuziv a celor 50 ha de teren arabil, ale familiei reclamanților, în perioada celor 50 de ani, din anul 1951 până în anul 2001, când le-a fost retrocedată întreaga suprafața de teren, în baza Legii nr.1/2000.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că, prin decizia MAI nr.200/1951, la data de 18.06.1951, familia reclamanților, compusă din părinți S. N. și S. M., fiii acestora, reclamanții, și străbunica lor paternă, B. E. și rudele lor, au fost deportați în B., așa cum rezultă din adresa nr.S-476/01.02.2001 emisă de M. Justiției, Direcția Instanțelor Militare.
Punerea în aplicare a deciziei menționate s-a făcut prin amenințări și forță din partea autorităților statului din acea perioadă, sub amenințarea automatelor și pistoalelor din dotare, fiind obligați ca, în cel mai scurt timp, să-și abandoneze casa și să-și ia cu ei doar strictul necesar. Deplasarea a durat câteva săptămâni, în condiții mizerabile, fără hrană și apă, fiind transportați în vagoane de marfă „bou-vagon”. Au fost debarcați în gara Călărași, după care au ajuns în localitatea Cacomeanca, unde îi aștepta doar un țăruș înfipt în pământ sub cerul liber.
Abandonați în câmp, sub cerul liber, suferind de arșiță, sete și foame, și-au construit o colibă din paie, după care un bordei săpat în pământ. Peste familia reclamanților, vitregiile din lagărul deportării s-au accentuat și mai mult, când pe tatăl lor l-au condamnat politic pentru a doua oară, în baza art.2 lit.a din Decretul nr.183/1949, pentru sabotaj, așa cum rezultă din rechizitoriul întocmit de către P. Tribunalului T.-Torontal, în dosarul nr.6429/P/1950 și din biletul de liberare nr.1730/13.04.1952. După executarea pedepsei la Penitenciarul Călărași, în perioada 13.03._52, tatăl reclamanților, S. N., a fost din nou ridicat și încorporat la detașamentul de muncă Cotroceni, de unde a fost eliberat la data de 31.12.1953, așa cum rezultă din dovada de prestare a muncii.
La plecarea din localitatea de domiciliu, Șoșdea, familia reclamanților avea o gospodărie mare, de oameni înstăriți, compusă din casă de locuit, două grajduri mari pentru vite, cocini cu o scroafă și 12 purcei, șură pentru nutrețuri, un conac, cu 50 de ha de pământ, 120 oi, 50 de păsări, un tractor, plug cu 4 brăzdare, materiale pentru construcția unei noi case: 5000 cărămizi arse, 3000 țigle, 10 mc scândură, lemnăria necesară, a căror valoare actuală au apreciat-o la peste 1.000.000 euro. După cei 5 ani de deportare, la întoarcerea acasă, au precizat că nu au mai găsit nimic, decât casa și anexele, toate dărăpănate, celelalte bunuri: conacul, pământul, utilajele și materialele fiind confiscate de către S. R. și trecute în proprietatea IAS-ului din Măureni. Le-a fost retrocedată întreaga suprafață de pământ confiscată abia în anul 2001, socotind că S. R., pentru perioada de 50 de ani de folosință, le-ar fi datorat o arendă de cel puțin 750.000 euro, cu 300 euro/ha.
Au invocat în drept dispozițiile art.1, 3 și 5 din Legea nr.221/2009.
P. sentința civilă nr.282/27.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, în rejudecare după casarea dispusă de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr.1745/11.12.2013, T. C.-S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții S. I., S. C. M. N. și S. A. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 29.400 lei, despăgubiri materiale.
A respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în privința constatării caracterului politic al măsurii administrative și a reparării prejudiciului moral, că soluțiile date acestor cereri prin sentința civilă nr.960/19.06.2012 a Tribunalului C.-S. au fost menținute de Curtea de Apel Timișoara.
În baza art.315 C.pr.civ., a avut în vedere considerentele deciziei civile nr.1745/11.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ . Conform acestor considerente, a analizat care din bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni a făcut și obiectul notificării formulate în baza Legii nr.10/2001. De asemenea, a verificat dacă au fost primite despăgubiri în baza Legii nr.10/2001.
Văzând adresa ANRP, a constatat că procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 este în curs de desfășurare, dosarul fiind la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Văzând notificarea (fila 74 dosar nr._ ) și cererea de chemare în judecată, a constatat că imobilele conac, grajd, hambar, șopron și cocină sunt obiectul atât al notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, cât și al prezentei cereri de chemare în judecată. De asemenea, a constatat că acestea nu a fost restituite reclamanților după încetarea măsurii administrative abuzive constând în deportarea în B. și nu mai există în natură. Devin astfel incidente prevederile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
În înțelesul noțiunii de imobile astfel cum este prevăzută la art.6 al.1 și 2 din Legea nr.10/2001, intră următoarele bunuri ce fac obiectul cererii de chemare în judecată: conacul, grajdul, hambarul, șopronul închis și cocina de porci.
Cu privire la tractor, plugul de arat din fier, grapă cu trei câmpuri din lemn cu colți de fier, semănătoare, porumb, căruță și hamuri din piele, instanța a constatat că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
D. tractorul a fost solicitat a fi restituit (prin echivalent) atât prin notificarea făcută în baza Legii nr.10/2001, cât și prin acțiune, conform art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009. Celelalte unelte agricole nu sunt enumerate în notificare (fila 74), făcându-se doar o referire generică la ele („toate utilajele necesare".)
Art.6 al.2 din Legea nr.10/2001 condiționează acordarea de despăgubiri doar în cazul în care acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse, iar din declarațiile reclamanților, cuprinse în notificare, rezultă că ele nu mai există fizic.
Art.6 al.2 din Legea nr.10/2001 are în vedere categoria imobilelor prin destinație, așa cum sunt ele definite de art.468 al.1 Cod civil. Bunurile mobile arătate în cererea de chemare în judecată nu au natura unui imobil prin destinația dată de proprietar.
Stabilind astfel bunurile pentru care reclamanții au dreptul la despăgubiri prin echivalent, instanța a avut în vedere concluziile expertizei tehnice de specialitate efectuate în cauză (fila 61), conform căreia valoarea acestor bunuri este de 29.400 lei.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 750.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, instanța a constatat că din analiza dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere doar bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Pentru ca un bun să fie confiscat, este necesar ca acel bun să fi existat în patrimoniul reclamanților sau al antecesorilor acestora la momentul deportării, din această categorie nefăcând parte și bunuri care ar fi putut exista în viitor (cum sunt culturile agricole viitoare).
De asemenea, în categoria de bun mobil nu intră nici contravaloarea reparațiilor efectuate la casă și nici lipsa de folosință a acesteia pentru perioada deportării.
Împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014 a Tribunalului C.-S. au declarat recurs în termenul legal atât reclamanții, cât și pârâtul.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că prima instanță le-a admis în parte cererea pentru despăgubiri materiale și a obligat pârâtul la plata sumei de 29.400 lei, în considerente reținându-se că li se cuvin despăgubiri materiale pentru conac, grajd, hambar, șopron închis și cocină de porci, respingându-se în rest pretențiile.
În realitate însă, instanța a obligat pârâta la despăgubiri materiale doar pentru anexele la conac, respectiv pentru grajd, hambar, șopron închis și cocină de porci, care, conform expertizei de specialitate, la cap.F, erau evaluate la 29,400 lei.
În mod greșit instanța nu a acordat despăgubiri pentru conac (deși a fost solicitat prin notificarea nr.456/08.11.2011) și nici pentru anexele la casă (compuse din grajd pentru vite și o cocină), solicitate prin notificarea nr.456/08.11.2001, în valoarea totală de 72.682 lei, sumă în care sunt incluse și reparații (la casa de locuit nr.43 din Șoșdea.
De asemenea, în mod eronat instanța a reținut că nu se pot acorda despăgubiri pentru utilajele agricole, deși acestea s-au solicitat prin notificarea nr.456/08.11.2001 și au fost individualizate în procesul-verbal nr._ din 24.01.1949 și în procesul verbal de confiscare din 31.06.1951.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, au arătat reclamanții.
În domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001 intră terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art.6 al.1 și 2 din Legea nr.10/2001.
Reclamanții susțin că au făcut dovada că aceste utilaje agricole au fost preluate de stat odată cu imobilele (procesul verbal de confiscare din 30.06.1951) și că au fost solicitate în temeiul Legii nr.10/2001 prin notificarea nr.452/2001.
Valoarea totală a acestora este de 25.637 lei.
Cu privire la respingerea cererii privind lipsa de folosință a terenurilor agricole, au arătat că legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.
Potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005.
Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau prin echivalent) în baza acestor legi. Unde legea nu distinge, nici cel ce o aplică nu poate să o facă.
În drept, reclamanții au invocat art.299 și următoarele, art.3041 C.pr.civ.
În motivarea recursului pârâtului s-a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a art.5 al.1 din Legea nr.221/2009.
Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanții își puteau valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989: Lenea nr.10/2001. Legea nr.18/1991 etc. În situația în care reclamanții nu au utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea acestora formulată în baza Legii nr.221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
În altă ordine de idei, apreciază că textul art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 nu acordă dreptul la despăgubiri materiale solicitate prin acțiune și acordate în mod greșit de instanța de fond, în cuantum de 29.400 lei.
Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă atât la bunuri mobile cât și imobile, dar din dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr.221/2009.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr.10/2001.
Referitor la despăgubirilor materiale solicitate de reclamanți pentru bunurile imobile confiscate la data deportării, în vederea evitării îmbogățirii fără justă cauză, a arătat că reclamanții au formulat notificare în condițiile Legii nr.10/2001, procedura specială fiind în curs de soluționare la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, urmând a obține despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr.10/2001.
Calcularea cuantumului despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin raportare la prețurile actuale, nu are temei legal.
Conform Legii nr.221/2009 privind condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu există cadru legal pentru acordarea de despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate, și nimeni nu poate adăuga la lege.
În drept, pârâtul a invocat art.304 pct.9 C.pr.civ.
Reclamanții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtului. Au arătat că deși au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, aceasta nu a fost soluționată până în prezent și nu au primit despăgubiri, la care însă au dreptul în baza art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu, conform art.3041 și art.306 al.2 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamanților este întemeiat în parte, urmând a fi admis, iar recursul pârâtului este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Temeiul legal al cererii reclamanților pentru despăgubiri materiale este art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, care prevede:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 al.(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
………………………………
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât interpretarea acestui text legal a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești în privința bunurilor care fac obiectul Legii nr.221/2009, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii pentru a se da o interpretare unitară dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
P. Decizia nr.6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr.3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis următoarele:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a reținut, interpretând logic dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005 - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Conform art.6 al.(1) și (2) din Legea nr.10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Deși în cuprinsul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Recurgând și la o interpretare sistematică a dispozițiilor art.5 din Legea nr.221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a citat și alin. 5 al acestui articol:
„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la al.(1) lit.b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005, se justifică reglementarea enunțată anterior, al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate, a reținut instanța supremă.
În consecință, în baza art.329 și art.3307 C.pr.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în baza art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art.3307 al.4 C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Decizia nr.6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.245/29.04.2013.
P. urmare, de la 29.04.2013 decizia a devenit obligatorie pentru instanțe.
Deși prima instanță a ținut seama de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, nu a aplicat corect acest text legal prin raportare la speță.
Astfel, deși reclamanții au făcut dovada faptului că prin notificare au solicitat în baza Legii nr.10/2001 și conacul din satul Șoșdea, nr.657, preluat abuziv de la antecesorii lor, prima instanță nu le-a acordat despăgubiri și pentru acest imobil care intră în categoria celor vizate și de Legea nr.221/2009.
Conform expertizei efectuate în cauză, valoarea acestui conac este de 16.800 lei, iar valoarea anexelor conacului (grajd, hambar, șopron închis, cocină) este de 29.400 lei.
În mod eronat prima instanță a acordat reclamanților despăgubiri pentru construcțiile anexe, dar nu și pentru conac.
P. urmare, reclamanții au dreptul la despăgubiri materiale de 46.200 lei (16.800 + 29.400), iar nu doar la 29.400 lei, sub acest aspect recursul fiind întemeiat.
Recursul reclamanților nu este însă întemeiat în ceea ce privește anexele casei, care nu au fost solicitate și pe calea Legii nr.10/2001, în notificare (fila 73 din dosarul de fond) fiind indicate doar anexele conacului, iar pentru acestea s-au acordat despăgubiri prin sentința atacată.
În notificare nu au fost indicate nici utilajele care ar fi fost preluate în același timp cu imobilele, iar în ceea ce privește tractorul, chiar reclamanții prin notificare au recunoscut că nu mai există fizic, prima instanță făcând în această situație trimitere la art.6 al.2 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește recursul pârâtului, Curtea constată că este nefondat, întrucât prima instanță în mod corect a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri materiale în baza Legii nr.221/2009.
Faptul că cererea formulată de reclamanți în baza Legii nr.10/2001 este în curs de soluționare la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu poate paraliza acțiunea acestora formulată în baza Legii nr.221/2009.
Dimpotrivă, art.5 al.5 din Legea nr.221/2009 prevede că procedurile de soluționare a notificărilor bazate pe Legea nr.10/2001 încetează de drept în momentul acordării despăgubirilor în condițiile prevăzute de art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Față de aceste considerente, în baza art.304 pct.9 și art.312 al.3 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanții S. I., S. C. M. N. și S. A. împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
Va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va obliga pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 46.200 lei, cu titlul de despăgubiri materiale.
Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
În baza art.312 al.1 C.pr.civ., va respinge recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara, împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
În baza art.274 al.1 C.pr.civ., va obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții S. I., S. C. M. N. și S. A. împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că obligă pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 46.200 lei, cu titlul de despăgubiri materiale.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara, împotriva sentinței civile nr.282/27.03.2014, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 iunie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.RR/24.06.2014
Tehnored.MM/2 ex/08.07.2014
Instanță fond: T. C.-S. – jud.C. A.
| ← Anulare act. Decizia nr. 606/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Strămutare. Sentința nr. 39/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
