Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 683/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 683/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-09-2014 în dosarul nr. 683/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 683
Ședința publică din 16 septembrie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. D. M. împotriva sentinței civile nr. 55/30.01.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect Legea nr. 221/2009..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat personal reclamanta T. D. M., lipsă fiind intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. I..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta solicită admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
P. sentința civilă nr. 2491/28.11.2012 pronunțată în dosarul nr._, T. C.-S. a respins acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta T. D. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 30.05.2012, reclamanta a solicitat să se constate că se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, art.5 lit.b, ca unică moștenitoare a bunicilor P. P. și P. F., a solicitat daune materiale în sumă de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.
În motivare, a arătat că bunicii P. P. și P. F., conform adresei nr.1184/15.10.2009, eliberată de M. Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare–C. Arhivă, au fost deportați cu domiciliu obligatoriu în localitatea Jegălia Nouă, Fetești (B.) la data de 18 iunie 1951, până în 20.12.1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților, fiindu-le confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic (2 boi, o vacă și o vițea, 2 porci, o scroafă cu purcei), în majoritate, utilaje folosite la agricultură, precum și toate bunurile de valoare din gospodărie. Până în prezent, familia reclamantei nu a primit nici un fel de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit ca urmare a deportării.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009.
A precizat reclamanta că, în momentul deportării, au rămas o casă cu 3 camere la stradă, o cameră și un coridor în partea din spate. În curte erau: o bucătărie de vară construită din piatră, un grajd de animale construit din piatră și o cocină de porci construită din lemn. În casă au rămas: paturi, dulapuri de haine și 3 cuptoare din fontă. În casă a fost lăsată o mașină de cusut Singer, folosită de bunica reclamantei.
Din cauza neglijenței primăriei, au fost furate poarta, geamuri, mobilă. Casa s-a degradat și, la venirea din B., a fost greu de locuit, iar în anul 1976, s-a dărâmat. Bunicii reclamantei au locuit și decedat într-o casă străină.
De asemenea, aveau terenuri agricole în suprafață de 7 ha și 42 ari cultivate cu cereale: grâu, ovăz, trifoi, borceag. În gospodăria casei au rămas: un car cu 2 boi folosiți pentru tracțiune și munca câmpului; o vacă și o vițea; în cocină 2 porci și o scroafă cu purcei, 2 iepuri angora, păsări, găini, gâște, rațe, bibilici, curci, aveau plug de fier, grape.
După încetarea măsurii impuse de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea Ticvaniu M., bunicii reclamantei nu au mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
Reclamanta a precizat în ședința publică din 27.06.2012 că nu a solicitat restituirea imobilelor în baza Legii nr.18/1991 și nici în baza Legii nr.10/2001.
În ședința publică din 31.10.2012, reclamanta a arătat că solicită contravaloarea casei și a culturilor agricole aflate pe terenul în suprafață de 7 ha, care în anul 1951 a fost însămânțat, respectiv a bunurilor mobile și a animalelor.
Prima instanță a reținut că bunicii reclamantei, P. P. și P. F., conform adresei nr.1184/15.10.2009, eliberată de M. Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare – C. Arhivă, au fost deportați cu domiciliu obligatoriu în localitatea Jegălia Nouă Fetești (B.) din data de 18 iunie 1951 până în 20.12.1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Măsura luată împotriva familiei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art.3 din Legea nr.221/2009, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al acestei măsuri, al.2 al art.4 excluzând cazurile care se încadrează la art.3 din Lege.
P. urmare, față de dispozițiile art.3 al.1, art.4 al.2 din Legea nr.221/2009, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată a fost respins.
Potrivit dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
P. Decizia nr.1354/20.10.2010 și Decizia nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamantă, s-a constatat că, potrivit art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:.. b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/_ privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanta își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile și imobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, Legea nr.10/2001. În situația în care reclamanta nu a utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Din actele depuse la dosar, tribunalul a constatat că daunele materiale se referă la confiscare bunuri mobile și lipsa de folosință a terenurilor, iar din dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această situație rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr.221/2009. Astfel, după ce se arată că, pentru repararea prejudiciului material, Legea nr.10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că, prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001, persoana în cauză, precum și soțul său sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Din extrasul de CF nr._ Ticvaniu M., aflat la fila 32 dosar, reiese că proprietar tabular al imobilului este bunicul reclamantei, P. P.. P. urmare, imobilul n-a trecut niciodată în proprietatea Statului R., însă de peste 20 ani, reclamanta nu l-a revendicat niciodată. Ca atare, imobilul în cauză nu putea face obiectul Legii nr.10/2001.
Din probele administrate (declarație martor) reiese că, la întoarcerea din B., imobilul le-a fost restituit bunicilor reclamantei, însă aceștia n-au mai locuit în această casă, întrucât era degradată. Este de notorietate că toți deportații au fost în aceeași situație, însă și-au renovat în timp casele și nu le-au lăsat să se ruineze.
P. urmare, tribunalul a conchis că S. R. nu poate fi obligat să o despăgubească pe reclamantă cu contravaloarea acestei case.
Pe de altă parte, cu privire la bunurile mobile despre care reclamanta pretinde că ar fi fost confiscate, niciunde în expunerea de motive, legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate sau pentru lipsa de folosință a terenurilor și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr.10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, reclamanta nu a putut prezenta un proces verbal de confiscare a bunurilor mobile și a animalelor, pentru a dovedi existența și confiscarea acestora.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamanta T. D., recurs admis de către Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 397/13.03.2013, fiind casată sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la T. C.-S..
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, inclusiv descendenții de gradul al II-lea al persoanelor ce au făcut obiect al măsurilor administrative cu caracter politic pot solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite (în natură sau prin echivalent).
Față de dispozițiile exprese ale legii, pretențiile reclamantei vizând repararea prejudiciului cauzat de degradarea imobilului-casă au fost respinse în mod legal de prima instanță, legea specială neprevăzând repararea unui atare prejudiciu ci, conform celor mai sus arătate, doar cel cauzat prin nerestituirea bunului. Or, în cauză proprietarii deportați au reintrat în posesia casei, aceasta demolându-se la circa 20 de ani ulterior acestei date.
În continuare, instanța de recurs a reținut că, dincolo de declararea ca fiind neconstituționale a unor dispoziții ale Legii nr.221/2009, actul normativ a fost adoptat având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele îndreptățite în sensul legii, lege ce trebuie interpretată în sensul producerii de efecte; aceasta, cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus-arătate, dispoziții de substanță ale sale nu mai sunt aplicabile.
Reclamanta a solicitat obligarea statului la repararea prejudiciului cauzat prin confiscare ca urmare a strămutării. Date fiind condițiile în care strămutarea a avut loc, existența și faptul confiscării bunurilor – contrar celor reținute de prima instanță – pot fi dovedite și cu alte mijloace de probă, nu doar prin prezentarea unui proces verbal de confiscare.
Pe de altă parte, legea de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare și nici după cum bunurile sunt mobile sau imobile, ci după cum bunurile au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza menționatelor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut că o aplice nu poate să o facă.
Reținând, ca urmare a greșitei interpretări a legii, că bunurile pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri (cu mențiunea corespunzătoare referitoare la casa de locuit) nu intră sub incidența dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, prima instanță a respins acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, astfel că se impune casarea sentinței recurate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 10.04.2013, iar, prin sentința civilă nr. 55/30.01.2014 pronunțată în dosarul nr._, T. a respins acțiunea formulată de reclamanta T. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, din extrasul de CF nr._ Ticvaniu M., aflat la fila 32 dosar, reiese că proprietar tabular al imobilului este bunicul reclamantei, P. P.. P. urmare, imobilul n-a trecut niciodată în proprietatea Statului R., însă de peste 20 ani, reclamanta nu l-a revendicat niciodată. Ca atare, imobilul în cauză nu putea face obiectul Legii nr.10/2001; iar probele administrate atestă faptul că la întoarcerea din B., imobilul le-a fost restituit bunicilor reclamantei, însă aceștia n-au mai locuit în această casă, întrucât era degradată.
Din actele depuse la dosar a rezultat că daunele materiale se referă la lipsa de folosință a terenurilor și la confiscarea bunurilor mobile și imobile, iar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Dar, deși considerentele deciziei civile emise de Curtea de Apel Timișoara îndrumă la administrarea de probe care să ateste existența bunurilor, astfel cum a demonstrat reclamanta, T. a reținut că la data de 15 aprilie 2013, prin Decizia nr. 6/2013, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că: “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Ori, în cauză reclamanta nu a formulat decât cereri care exclud dispozițiile mai sus enunțate, cuantumul despăgubirilor solicitate vizând contravaloarea bunurilor mobile și imobile confiscate, respectiv a culturilor aflate pe terenurile familiei, motiv pentru care T. a respins acțiunea, având în vedere că Decizia Civilă nr. 6/2013 pronunțată de Î.C.C.J. exclude posibilitatea acordării de despăgubiri materiale de natura celor solicitate.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T. D. M., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii.
În motivare, se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, nefiind luate în considerare înscrisurile depuse la dosar, respectiv sentința penală prin care s-a dispus confiscarea imobilului, precum și expertiza efectuată în cauză.
Se reia conținutul acțiunii introductive, ciclurile procesuale parcurse în cauză, respectiv conținutul probelor administrate și al hotărârilor date. Arată că, în rejudecarea procesului, a renunțat la pretențiile pentru terenurile confiscate, dar își menține cererea pentru casa de locuit din . de la bunicul său prin sentința penală nr. 1757/1949 dată de T. M. Timișoara. Recurenta mai invocă Decretul nr. 111/1951 emis de Marea Adunare Națională, potrivit căruia casele de locuit și terenurile de orice fel se vor atribui gratuit Sfaturilor Populare, și arată că S. R. trebuia să opereze transferul de proprietate în cartea funciară.
Arată că părinții săi au decedat anterior adoptării legilor reparatorii, iar ea a aflat despre situația juridică a casei în litigiu la momentul primirii dosarului de la CNSAS, în septembrie 2009.
Cu privire la demolarea casei, aceasta s-a produs anterior anului 1975, ca urmare a deteriorării produse pe durata deportării, când imobilul nu a fost îngrijit corespunzător de către Sfatul Popular.
Arată că, în rejudecarea pricinii, a plătit experți pentru stabilirea despăgubirilor, iar apoi sentința nu vorbește despre această probă, iar, contrar celor reținute de tribunal, casa nu a fost restituită legal bunicilor săi la momentul revenirii din B., nefiind adoptată nicio lege în acest sens.
În drept, s-a invocat art. 304 Cod pr. civ.
Deși legal citat, intimatul pârât S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate în termenul prevăzut de art. 303 C.proc.civ., în limitele trasate prin decizia de casare dată anterior în cauză, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 315 C.proc.civ. și a principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, curtea constată că recursul de față este nefondat.
Ca aspect preliminar, curtea urmează să stabilească limitele în cadrul cărora se impunea a se face rejudecarea pricinii de către tribunal, pentru a se putea face aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Astfel, prin decizia de casare pronunțată în cauză, cu nr. 397/13.03.2013, Curtea de Apel Timișoara a statuat în mod irevocabil faptul că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pretențiile reclamantei vizând repararea prejudiciului cauzat de degradarea imobilului-casă au fost respinse în mod legal de prima instanță, legea specială neprevăzând repararea unui atare prejudiciu ci, doar cel cauzat prin nerestituirea bunului. Or, în cauză proprietarii deportați au reintrat în posesia casei, aceasta demolându-se la circa 20 de ani ulterior acestei date.
De asemenea, curtea a mai reținut că reclamanta a solicitat obligarea statului la repararea prejudiciului cauzat prin confiscare ca urmare a strămutării. Date fiind condițiile în care strămutarea a avut loc, existența și faptul confiscării bunurilor – contrar celor reținute de prima instanță – pot fi dovedite și cu alte mijloace de probă, nu doar prin prezentarea unui proces verbal de confiscare. Curtea a mai constatat că tribunalul, interpretând greșit legea, a reținut eronat că bunurile pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri (cu mențiunea corespunzătoare referitoare la casa de locuit) nu intră sub incidența dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, astfel că a trimis cauza pentru rejudecarea doar a pretențiilor decurgând din faptul confiscării celorlalte bunuri aparținând familiei reclamantei, cu excepția casei, pentru care s-a menținut soluția tribunalului, de respingere a acțiunii.
Ca atare, curtea constată că aceste aspecte, reținute prin hotărâre judecătorească irevocabilă, au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de rejudecare, fie că este vorba de prima instanță sau de cea de recurs, nu le mai putea repune în discuție, față de limitele rejudecării pricinii, trasate prin decizia de casare și de prevederile art. 315 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.
Ca atare, în speță, instanța de rejudecare trebuia să respecte, conform art. 1201 Cod civil, și puterea de lucru judecat a acelei părți din decizia instanței de recurs prin care s-a tranșat irevocabil cu privire la pretențiile reclamantei decurgând din casa din Ticvaniu M., afirmativ preluată de la antecesorii săi.
În consecință, față de dispozițiile art. 315 C.p.c., în mod just tribunalul a reținut că reclamantei nu i se pot acorda despăgubiri pentru repararea prejudiciului pretins cauzat prin demolarea casei în discuție și că probele administrate atestă faptul că la întoarcerea din B., imobilul le-a fost restituit bunicilor reclamantei, însă aceștia n-au mai locuit în această casă, întrucât era degradată.
Faptul că, în rejudecarea pricinii, reclamanta a invocat preluarea imobilului printr-o hotărâre penală de condamnare politică a bunicului său sau că nu a putut apela la prevederile legilor speciale reparatorii pentru recuperarea prejudiciului produs prin confiscarea invocată, întrucât nu a avut cunoștință de situația juridică a imobilului, nu se pot constitui în argumente apte să conducă la înlăturarea puterii lucrului judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă, chestiunea tranșată irevocabil nemaiputând fi repusă în discuție, ca urmare a redescoperirii unor noi probe.
Faptul că, în rejudecarea pricinii, reclamanta a plătit experți pentru stabilirea despăgubirilor, iar sentința nu vorbește despre această probă, respectiv inexistența unei legi de restituire a casei către bunicilor săi la momentul revenirii din B., nu sunt argumente apte să conducă la concluzia necesității reformării hotărârii atacate, față de considerentele expuse anterior, privind puterea de lucru judecat a deciziei de casare.
Cu privire la pretențiile decurgând din preluarea celorlalte bunuri din gospodăria familiei reclamantei, chiar aceasta arată în cuprinsul cererii de recurs că a renunțat la despăgubirile pentru terenurile însămânțate, menținându-și acțiunea doar pentru casa de locuit, astfel că, respectând manifestarea de voință a reclamantei și limitele devoluțiunii în calea de atac de față (prin care nu se critică sentința decât prin prisma casei), curtea constată că nu se mai impune analizarea temeiniciei acestor pretenții în prezentul recurs.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
Față de soluția pronunțată în cauză și de prevederile art. 274 și urm. C.proc.civ., curtea nu va acorda reclamantei cheltuielile de judecată solicitate, întrucât pârâtul nu este în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta T. D. M. împotriva sentinței civile nr. 55/30.01.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 16.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red.C.R. 14.10.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./ 14.10.2014
Prima instanță: T. C.-S., jud. M. M.
| ← Expropriere. Sentința nr. 911/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Fond funciar. Decizia nr. 676/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
