Expropriere. Sentința nr. 911/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 911/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-09-2014 în dosarul nr. 693/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.693
Ședința publică din 17 septembrie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta . împotriva Sentinței civile nr.911/PI din 30.04.2014, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN, REPREZENTAT DE MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII, P. C. NAȚIONALĂ DE A. ȘI D. NAȚIONALE DIN ROMÂNIA SA, P. DIRECȚIA R. DE D. ȘI P. TIMIȘOARA, având ca obiect expropriere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat C. C. S. pentru pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin C. Națională de A. și D. Naționale din România SA – Direcția de D. și P. din Timișoara, lipsă fiind reclamanta apelantă . Timișoara.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 11.09.2014 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat.
Față de valoarea obiectului litigiului, instanța, din oficiu, în baza dispozițiilor art.2821 C.pr.civ. pune în discuție recalificarea căii de atac din apel în recurs și acordă cuvântul reprezentanților părților.
Reprezentanta pârâtului intimat și procurorul solicită recalificarea căii de atac declarată.
Instanța în baza dispozițiilor art.2821 C.pr.civ. recalifică din apel în recurs calea de atac declarată de reclamantă și față de această împrejurare în baza dispozițiilor art. 305 C.pr.civ. respinge cererea de efectuare a unei noi expertize, probă solicitată de reclamanta recurentă în cuprinsul cererii de declarare a căii de atac.
Reprezentanta pârâtului intimat și procurorul arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat C. C. S., pentru pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin C. Națională de A. și D. Naționale din România SA – Direcția de D. și P. din Timișoara, solicită respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, susținând că instanța de fond a stabilit în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor art.26 al.2 din Legea nr.33/1994, valoarea despăgubirilor.
Procurorul solicită respingerea recursului, întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
După dezbaterea cauzei, dar înaintea încheierii ședinței publice, se prezintă avocat Ilcău C. pentru reclamanta recurentă . Timișoara și solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond având în vedere recalificarea căii de atac declarată din apel în recurs, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.911 din 30.04.2014, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea completată formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin C. Națională de A. și D. Naționale din România SA – Direcția R. de D. și P. Timișoara, obligând reclamanta să achite în contul Biroul expertize judiciare – președinte T. T., deschis la CEC SA Timișoara, suma de 3.000 lei, câte 1.000 lei pentru fiecare expert evaluator, cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuat de experții J. Cicilia, U. R. și B.-T. D..
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Pe calea unui demers procedural complex, reclamanta . a dedus judecății pendinte în esență nemulțumirea sa legată de cuantumul despăgubirii stabilite conform Legii nr.255/2010 pentru terenul în suprafață de 3137 mp, situat în extravilanul comunei Belinț, proprietatea sa, evidențiată sub nr.cad._ și supusă procedurii de expropriere pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică-construirea autostrăzii Lugoj-D., expropriere demarată sub incidența Legii nr.198/2004 și continuată și finalizată sub imperiul noii legi abrogatoare, Legea nr.255/2010.
Deși inițial reclamanta, cantonându-se în coordonatele legislative ale art.22 din Legea nr.255/2010 (prin completarea temeiului juridic indicat ca și cauză debendi a acțiunii pendinte, așa cum a și reținut instanța prin încheierea de ședință din 25.04.2012), a înțeles pe calea acțiunii introductive de instanță a contesta strict cuantumul despăgubirilor în valoare de 3350 lei pentru terenul de 3137 mp sus individualizat, despăgubiri acordate conform procesului verbal și Hotărârii nr.28/21.09.2011, acte dresate în contextul aplicării Legii nr.255/2010 și al HG nr.492/2011, pe calea precizării și completării de acțiune depuse la termenul de judecată din 24.10.2012 și a solicitat, totodată, prevalând dispozițiile tranzitorii ale art.31 din Legea specială nr.255/2010, recunoașterea jurisdicțională a acordului intervenit cu expropriatorul, efect al acceptării ofertei de despăgubire făcută acesta prin Anexa 1 la HG nr.1232/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-D." publicată în M.O. din data de 16.12.2010; în consecință, pretinde reclamanta, să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii inițiale, stabilită și oferită în condițiile HG nr.1232/2010, ulterior modificată prin HG nr.492/11.05.2011, cum și să se dispună exproprierea în totalitate a suprafeței de teren din care a fost efectuată exproprierea parcelei de 3137 mp.
Deși tardiv introdusă precizarea de acțiune din punct de vedere procedural fiind demult depășită prima zi de înfățișare, cum judicios a remarcat pârâtul, instanța observând particularitățile demersului litigios care presupunea stabilirea normei juridice aplicabile exproprierii analizate pendinte și apreciind că o disjungere a precizării de acțiune, urmată de o eventuală suspendare a acțiunii în contestarea cuantumului despăgubirilor fondată pe art.22 din Legea nr.255/2010 nu ar fi condus decât la o tergiversare vădită în soluționarea raporturilor juridice născute între părți, a primit precizarea de acțiune a reclamantei.
Definită de doctrina de specialitate „ca fiind o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată” sau ca „o operațiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns de drept public și de drept privat având ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea unor executări de lucrări de utilitate publică precum și plata unei despăgubiri”, exproprierea (reglementată de art.481 din Codul civil care dispune îndeajuns de tranșant și clarificator că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”) și-a găsit o consacrare legislativă completă în art.44 din Constituția revizuită care, statuează, prin ale sale al.(3) și (6) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire” și, mai apoi, că această despăgubire se stabilește „de comun acord cu proprietarul său, în caz de divergență, prin justiție”.
Normele sus enunțate permit stabilirea principiilor chemate să guverneze operațiunea juridică a exproprierii și anume: existența unei cauze de utilitate publică - ce se declară printr-un act administrativ, ori chiar prin lege; existența unei despăgubiri drepte și prealabile – principiu, de altfel, consacrat și prin normele internaționale, conținute de Declarația drepturilor omului și a cetățeanului din anul 1789 și, respectiv, de Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană) și, nu în ultimul rând, caracterul judiciar al exproprierii de drept comun (consacrat de legea-cadru cu nr.33/1994); totodată, pot fi identificate și etapele procedurii (stabilite a fi în număr de trei de doctrina de specialitate: etapa declarării utilității publice, cea administrativă și cea judiciară).
P. derogare de la regulile de drept comun, Legea cu nr.198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, sub imperiul căreia se verifică a fi fost demarată exproprierea parcelei de 3137 mp în litigiu și, mai apoi, legea nouă abrogatoare nr.255/2010 instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. D. fiind că în speță, declararea utilității publice s-a realizat prin lege, adusă la cunoștință prin publicarea în Monitorul Oficial, potrivit art.78 din Constituție, actul normativ respectiv poate face obiectul cenzurii numai a jurisdicției de contencios constituțional și doar sub aspectul conformității textelor sale cu normele constituționale, iar nu și al oportunității sale.
Actul de declarare a utilității publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale (și care cuprinde date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, care conțin delimitarea suprafețelor și a construcțiilor propuse spre expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile stabilite de către persoane autorizate în evaluare, așa cum prevăd dispozițiile art.3 din lege, preluate și în anexa ce face parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.198/1994, aprobate prin HG nr.941/2004.
În baza acestei documentații, Guvernul, prin HG nr.1232/16.12.2010, a aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare.
Impunându-se, așadar, concluzia că, în speță, declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin Hotărâre a Guvernului, urmare a declarării utilității publice prin Legea cu nr.198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată (ce urmează a se stinge în această modalitate), ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuție să poată contesta măsura exproprierii. Persoana nemulțumită, astfel cum dispune expres legea specială, poate doarinvoca în fața instanțelor de drept comun (tribunalele - secțiile civile), doar excepția de neconstituționalitate a Legii nr.198/2004 și, bineînțeles, poate contesta cuantumul despăgubirii stabilite ori, după caz, neacordarea acesteia.
Legiuitorul configurează implicit și limitele prerogativelor jurisdicționale ale instanței în contextul acțiunii instituite legislativ de art.9 al Legii cu nr.198/2004 și preluat de art.22 al Legii nr.255/2010, acțiunea îmbrăcând haina unui control judecătoresc ce poartă asupra unui act nejurisdicțional, dat de un organ ce nu aparține sistemului judiciar.
Este reputat că despăgubirea, în cazul exproprierii, reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar, apărând ca o valoare de înlocuire a activului patrimonial, ca urmare a stingerii dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu consecința nașterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiași bun, sens în care aceasta se cere a fi dreaptă, de natură să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii, inclusiv cea rezultată din imposibilitatea exploatării ori folosirii normale a parcelelor neexpropriate, justă, fiind exclusă orice plafonare a acesteia și prealabilă, fiind o garanție importantă acordată persoanelor îndreptățite la despăgubire.
De altfel, jurisdicția de contencios european a și statuat, în respectarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, și dreptul de proprietate), trebuind să fie nu doar aptă pentru realizarea scopului legitim urmărit, dar și nedisproporționată în raport de acesta (cauza James și alții vs Regatul Unit al Marii Britanii); presupunând, evident, existența unei despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul expropriat.
În speță, prin anexa nr.1 la HG nr.1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, a planului cu amplasamentul lucrării, precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local.
Împrejurarea că între proprietarii supuși operațiunii juridice de expropriere în discuție se verifică a fi și reclamanta care s-a declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, în absența depunerii de către reclamantă a listei imobilelor supuse exproprierii și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, instanța a putut-o doar deduce, pe cale de prezumție, din examinarea cererii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr.255/2010 din 11.01.2011, prin care reclamanta își exprimă acordul cu privire la conținutul ofertei de despăgubire (fila 12 dosar fond).
S-a reținut însă că, deși reclamanta a solicitat instanței valorizarea acestui acord survenit cu expropriatorul vizavi de oferta de despăgubire, ulterior a refuzat a prezenta instanței tocmai oferta de despăgubire pretins acceptată, solicitată de instanță pentru a se proba potrivit cu art.1169 C.civ. cuantumul despăgubirilor agreate, reprezentantul reclamantei învederând chiar la ultimul termen de judecată, că, în aceste condiții, instanța urmează eventual să respingă precizarea de acțiune ca nefondată, fiind cunoscută practica judiciară în această chestiune legată de prevalatul acord, de natură a atrage aplicarea în speță a Legii nr.198/2004 și implicit acordarea despăgubirii pretins oferită inițial, în condițiile HG nr.1232/2010.
Or, în aceste condiții, în care reclamanta nu s-a conformat exigențelor de probațiune pretinse de art.1169 C.civ., spre a permite instanței de judecată să verifice valoarea despăgubirilor pretins oferite inițial, manifestând un vădit dezinteres mai apoi pe parcursul litigiului în a-și susține precizarea de acțiune, instanța, în absența tuturor elementelor necesare (valoarea despăgubirii constituind chiar chintesența operațiunii de expropriere) valorizării pretinsului acord survenit între expropriat și expropriator, apreciază ca neîntemeiată precizarea de acțiune, urmând a o respinge ca atare.
Și, pe cale de consecință, instanța urmează a se preocupa de verificarea caracterului just și echitabil al despăgubirilor oferite reclamantei și stabilite prin Hotărârea nr.48/21.09.2011, în temeiul Lg. nr.255/2010 și HG nr.492/2011, în sumă de 3350 lei pentru terenul de 3137 mp. având nr. cad._ în extravilanul comunei Belinț, pretenție circumscrisă cererii principale așa cum a fost formulată inițial.
Astfel, s-a reținut că la data de 16.08.2011 expropriatorul S. român prin C. a emis Decizia de expropriere nr.1167 pentru coridorul de expropriere al lucrării „Autostrada Lugoj-D.”, în aplicarea art.9 din Legea nr.255/2010, iar la 21.09.2011 comisia desemnată în condițiile art.18 din lege a emis Hotărârea nr.28 de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru suprafața de teren în litigiu aparținând reclamantei, dispunând totodată, în acord cu exigențele art.19 al.5 din Legea nr.255/2010, consemnarea lor într-un cont bancar deschis pe numele persoanei expropriate.
Acțiunea pendinte a fost demarată, cum supra s-a arătat, de reclamanta expropriată nemulțumită de cuantumul despăgubirii acordate, în temeiul art.22 al.1 din Legea nr.255/2010, potrivit cu care „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art.19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii”, acțiunea urmând a fi soluționată cu respectarea dispozițiilor art.21-27 din legea-cadru în materie de expropriere nr.33/1994, în ce privește stabilirea despăgubirii, în conformitate cu al.3 al aceluiași art.22.
Având a verifica, prin urmare, caracterul just și echitabil al despăgubirii oferite reclamantului, instanța a apelat, în respectarea art.25 din Legea nr.33/1994 la opinia comisiei de specialiști, în compunerea prevăzută de lege, care au oferit instanței de judecată inițial trei metode de calcul diferite funcție de care au evaluat cuantumul despăgubirilor și a prejudiciului încercat de expropriat: metoda comparației directe, experții arătând că nu au avut contracte de vânzare cumpărare de la data efectuării expertizei și s-au bazat doar pe o adresă a Primăriei Belinț și pe o ofertă de vânzare din anul 2012, metoda capitalizării veniturilor și metoda bazată pe randamentul economic.
Or, art.26 al.2 din Legea nr.33/1994 este imperativ în a stabili metoda ce trebuie utilizată de experți pentru determinarea valorii de despăgubire, statuând că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.
Context în care, instanța apreciind că metoda comparației răspunde exigențelor legale enunțate, nu însă și metoda capitalizării veniturilor și cea bazată pe randamentul economic extranee celei impuse de norma legală citată, a dispus, în condițiile depunerii la dosar de către pârâtă a 16 convenții ferme de vânzare cumpărare din anii 2010-2013, efectuarea unui supliment la raportul de expertiză pentru utilizarea metodei comparației raportat la contractele prezentate.
Iar, suplimentul la expertiză bazat pe contractele de vânzare cumpărare a relevat la data întocmirii raportului de expertiză, 21.01.2013, prin raportare, cu precădere la contractele de vânzare cumpărare perfectate în anul 2013, o valoare de circulație a terenurilor similare celui expropriat, de 0,77 lei/mp, rezultând, prin urmare, o valoare totală de circulație pentru cei 3137 mp expropriați, de 2415 lei, așadar, mai mică chiar decât valoarea stabilită ca despăgubire.
P. urmare, având în vedere dispozițiile exprese și imperative ale art.26 al.2 din Legea nr.33/1994 supra enunțat, instanța a avut în vedere la verificarea caracterului echitabil și just al despăgubirii valoarea rezultată din compararea prețurilor de vânzare așa cum reies acestea din actele autentice de vânzare cumpărare aflate la dosar și analizate de experți, necomportând că, în mod constant experții au repudiat această metodă de calcul, din moment ce aspectele de legalitate cad în competența instanței de judecată, neavând vreo legătură cu activitatea de expertiză, chemată a lămuri aspecte faptice și nu juridice.
Instanța nu a putut reține însă ca și prejudiciu inclus despăgubirii cuvenite reclamantei, potrivit cu art.26 al.1 din Legea nr.33/1994 la care trimite expres art.22 al.3 din Legea nr.255/2010, daunele calculate de experți derivând din cheltuielile ce ar fi efectuate pentru dobândirea unei alte suprafețe similare de teren de către reclamant (cheltuieli constând în comisionul ce ar fi achitat unei agenții imobiliare, în taxe notariale etc.), întrucât nu există nici un indiciu care să demonstreze intenția reclamantei de a-și achiziționa o altă parcelă de teren în locul celei expropriate, nefăcând dovada vreunor demersuri în acest sens.
În aceeași ordine de idei, nu se putea reține caracterul actual și cert al prejudiciului astfel valorizat de experți, trăsături în absența cărora, în opinia instanței, acesta nu poate fi circumscris justei despăgubiri pretinse de lege, configurându-se mai degrabă ca un prejudiciu eventual pentru ipoteza în care vreodată reclamanta ar viza achiziționarea vreunui teren similar care să-l înlocuiască pe cel în litigiu. Or, argumentul este valabil și pentru dauna calculată de experți pentru influența poluării, traficului asupra terenului rămas în proprietatea reclamantei, care, la rându-i nu va fi inclusă valorii despăgubirilor cuvenite.
Nu a fost acordată ca prejudiciu cauzat prin expropriere nici dauna calculată pentru vânzare forțată, întrucât instanța a apreciat că prin stabilirea unei valori a despăgubirii prin raportare la prețurile operațiunilor de vânzare obișnuită, convențională, implicit s-a obținut o înlocuire justă și echitabilă, sub forma subrogației cu titlu particular, a terenului expropriat cu suma de bani acordată ca despăgubire, în patrimoniul expropriatului.
P. urmare, conform probatoriului de specialitate administrat cauzei, raportul de expertiză și suplimentul la acesta, a rezultat că valoarea reală a terenului supus exproprierii este de 0,77 lei/mp și comparând cele două valori (cea oferită de expropriator și contestată cu cea relevată de experți), a devenit îngăduită și chiar obligatorie concluzia că o justă valoare a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate este aceea de 3350 lei deja stabilită prin Hotărârea nr.28/2011, contestată netemeinic în speță, potrivit cu cele ce preced, în condițiile în care valoarea de circulație a terenului expropriat este oricum sub nivelul celei acordate cu titlu de despăgubire urmare a exproprierii.
Totodată, instanța nu a dat eficiență solicitării reclamantei privind dispunerea exproprierii totale și a suprafeței de teren rămase în proprietatea reclamantei, dat fiind că, în reglementarea acțiunii de contestare a cuantumului despăgubirilor prin art.22 din Legea nr.255/2010 acest text legal face trimitere la procedura prevăzută de art.21-27 din Legea nr.33/1994 exclusiv în legătură cu modul de stabilire a despăgubirii.
Astfel, art.22 al.3 din Legea nr.255/2010 statuează că „Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.”
De unde rezultă, cu îndestulătoare evidență că instanța este abilitată să se pronunțe numai asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experți ce au a se raporta, cum supra s-a arătat, la metoda comparației directe cu prețurile de tranzacționare a terenurilor similare celui supus exproprierii. De altfel, chiar instanța supremă a arătat că instanța de judecată are a verifica strict caracterul just și echitabil al despăgubirilor stabilite, neputându-se substitui autorității executive în realizarea proceduri de expropriere reglementată expres printr-o lege specială, cum este Legea nr.255/2010 în raport cu legea-cadru nr.33/1994.
Recapitulând cele deja spuse, pentru cele ce preced, instanța a constatat, așadar, ca neîntemeiat în integralitate demersul judiciar al reclamantei, fondat pe art.22 al.1 din Legea nr.255/2010 pus, pentru judicioasa sa interpretare și aplicare, în corelație cu art.26 din Legea nr.33/1994, situație în care l-a respins, menținând ca drept și echitabile despăgubirile deja stabilite și consemnate pe numele reclamantei expropriate.
În aplicarea, printr-o extensie analogică a prevederilor art.213 al.2 C.pr.civ. după care instanța, la cererea experților, poate mări plata cuvenită acestora prin încheiere executorie dată cu citarea părților, prevedere care devine aplicabilă în speță potrivit principiului de drept după care, cine poate mai mult, poate și mai puțin, cum și a dispozițiilor art.274 al.1 C.pr.civ. cu observarea totodată a art.23 al.3 din Legea nr.255/2010, instanța a obliga reclamanta căzută în pretenții, care a solicitat efectuarea expertizei, dar care nu și-a onorat obligația procedurală de plată a întregului onorariu cuvenit specialiștilor, să suporte costul lucrării de specialitate efectuate și, în consecință, să achite în contul Biroului de expertize Judiciare – pendinte T. T., deschis la CEC SA Timișoara, suma de 3000 lei, câte 1000 lei pentru fiecare expert evaluator, cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de către experții J. Cicilia, U. R. și B.-T. D..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta ., cale de atac ce a fost recalificată în recurs în raport de valoarea obiectului litigiului de sub 100.000 lei, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize evaluatorii.
În motivare, reclamanta recurentă a arătat că nelegalitatea și netemeinicia sentinței primei instanțe constă în cuantumul foarte mic al despăgubirii acordate, prețul de 0,77 lei/mp teren expropriat fiind derizoriu, avându-se în vedere că însuși expropriatorul a stabilit în anul 2011 un cuantum de 4,80 euro/mp, ofertă ce, ulterior, a fost retrasă.
Că, valorile de despăgubire nu au fost stabilite la nivelul datei la care a fost efectuată evaluarea, iar contractele propuse spre comparație în probațiune de către intimată cu prețurile unor terenuri echivalente în zonă nu sunt relevante, nestabilind adevărata valoare a terenurilor, ci doar prețuri de conjunctură.
Recurenta a mai susținut că în alte dosare având ca obiect despăgubiri, pentru terenuri expropriate pe raza localității Belinț, alți experți au stabilit un cuantum de despăgubire real, de 4,90 euro/mp.
Reclamanta a învederat că experta B.-T. D. a fost incompatibilă de a efectua expertiza în cauză, fiind soția unui expert evaluator angajat de către pârâtă.
În ceea ce privește solicitarea exproprierii suprafeței de teren rămase în proprietatea sa, recurenta a învederat că experții nici nu au calculat cuantumul suprafeței de teren stabilită de către expertul B. M., ce nu mai poate fi folosită conform destinației inițiale, iar instanța a respins petitul ca fiind nefondat fără a pune în discuție inadmisibilitatea acestuia.
P. întâmpinare, pârâtul intimat S. Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin C. Națională de A. și D. Naționale din România SA – Direcția R. de D. și P. Timișoara a solicitat respingerea recursului reclamantului, cu motivarea că experții au stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză valoarea reală a terenului expropriat, ținând cont de categoria de folosință a acestuia și de prețurile de tranzacționare a imobilelor de același fel cu imobilul expropriat, de la data întocmirii raportului de expertiză.
În ceea ce privește critica vizând respingerea petitului prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la exproprierea și a suprafeței de teren rămase, intimata a arătat că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care această suprafață de teren este de 8.263 mp și potrivit raportului de expertiză nu exista acces la teren nici înainte de expropriere.
În legătură cu petitul mai sus menționat, intimata a învederat că singura acțiune pe care o prevede art.22 al.1 din Legea nr.255/2001 este aceea având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirilor.
În urma examinării sentinței atacate, în limitele motivelor invocate care vizează cazurile prevăzute de art.304 pct.9 și 3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele ce succed.
Potrivit art.22 al.1 din Legea nr.255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirii, iar conform aliniatului 3 al aceluiași articol, acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr.33/1994.
Astfel, art.25 al.1 din Legea nr.33/1994 prevede că „Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți (…)” iar art.26 al.2 stabilește că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului (…)”.
Așadar, conform acestor norme de drept formal (procesual), instanța judecătorească este competentă să se pronunțe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experți.
Pe de altă parte, Legea nr.33/1994 (art.1 și 26) și Legea nr.255/2010 (art.8) conțin și norme de drept substanțial prin care se consacră caracterul just al despăgubirii, care se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, norme care se află în concordanță cu prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În speță, prima instanță s-a conformat dispozițiilor legale de mai sus, omologând în mod justificat suplimentul la raportul de expertiză, prin care s-a stabilit, pe baza metodei comparației directe, avându-se în vedere 16 contracte de vânzare-cumpărare privind terenuri similare, că valoarea de piață a terenului expropriat este de 2.415 lei (0,77 lei/mp), mai mică decât valoarea de 3.350 lei stabilită de către comisie prin Hotărârea nr.28/2011, așa încât în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamantei.
Cât privește susținerea recurentei privind incompatibilitatea expertei B.-T. D. de a efectua expertiza, Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care prima instanță a avut în vedere doar concluziile experților J. Cicilia și U. I. R. din suplimentul de expertiză, nu și ale expertei B.-T. D..
Neîntemeiată este și critica adusă sentinței atacate pentru respingerea solicitării recurentei de obligare a pârâtului la exproprierea totală a suprafeței de teren, avându-se în vedere că singura acțiune pe care o prevede legea specială (art.22 al.1 din Legea nr.255/2010) este aceea în constatarea cuantumului despăgubirilor.
În legătură cu daunele calculate de experți derivând din cheltuielile ce ar fi efectuate pentru dobândirea unei alte suprafețe similare de teren și dauna calculată pentru vânzarea forțată este de observat, în primul rând, că nu s-a făcut dovada caracterului real și cert al acestora, iar în al doilea rând, că recurenta nu a făcut critici, sub acest aspect, prin cererea de recurs.
În sfârșit, solicitarea recurentei de casare a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare nu este justificată, câtă vreme suplimentul la raportul de expertiză a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art.26 al.1 din Legea nr.33/1994.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că în speță nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art.304 și 3041 C.pr.civ., urmând ca în baza art.312 al.1 C.pr.civ. să respingă recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta . împotriva Sentinței civile nr.911/PI din 30.04.2014, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 septembrie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/19.09.2014
Tehnored.MM/2 ex/01.10.2014
Instanță fond: T. T. – jud.C. B.
| ← Strămutare. Sentința nr. 39/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 683/2014. Curtea de... → |
|---|
