Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 171/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 171/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-10-2012 în dosarul nr. 171/2012
ROMANIA
C. DE A. TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.171/A
Ședința publică din 18 octombrie 2012
P.:M. G.
JUDECĂTOR:A.-M. N.
GREFIER:M. M.
S-au luat în examinare, după casare, apelurile formulate de reclamanții A. L. și Szekeli F. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr.1561/PI/14.06.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public a fost reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 16.10.2012 de către avocat S. T. în calitate de apărător ales al reclamanților apelanți A. L. și Szekeli F. o cerere în probațiune prin care se solicită administrarea expertizei judiciare în specialitatea evaluarea bunurilor mobile având ca obiectiv stabilirea valorii actualizate a tuturor bunurilor mobile confiscate reclamanților și familiei acestora și nerestituite, indicate în acțiunea introductivă, a căror valoare o apreciază la nivelul sumei actualizate totale de 50.000 Euro, respectiv: mobilele casei familiei reclamanților, având 3 camere, bucătărie și anexe (hambare, grajduri); inventarul agricol și animal al gospodăriei: un tractor, o combină de treierat păioase, secerătoare (cositoare) pentru păioase, plug cu trei brăzdare, o căruță și animale (cai, vite); recolta anului 1951 de pe cele 38 ha de teren arabil aflate în proprietatea tatălui reclamanților, ridicată de autorități după deportarea familiei acestora.
Reprezentanta Ministerului Public se opune cererii de probațiune formulată în cauză de către reclamanții apelanți, întrucât aceștia nu au făcut dovada că au urmat procedura Legii nr.10/2001.
C., cu privire la cererea de probațiune formulată în cauză de către reclamanții apelanți A. L. și Szekeli F. prin apărător ales avocat S. T., având în vedere dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, respinge cererea de probațiune ca nefiind pertinentă și utilă cauzei în acest stadiu procesual.
Nemaifiind alte cereri formulate, C. constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea apelului pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., întrucât pentru daunele morale acordate de prima instanță reclamanților nu mai există temei juridic, solicitând respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților. Solicită respingerea apelului reclamanților.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor de față, reține următoarele:
P. sentința civilă nr.1561/PI/14.06.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a fost admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționarii A. L. și S. F., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin reprezentantă în teritoriu, Direcția generală a Finanțelor P. T..
A fost obligat pârâtul la plata către petiționari a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ei și ai lor autori, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în B. - în perioada comunistă, zis altfel, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951.
A fost respins în rest demersul judiciar.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul T. la data de 04.12.2009 sub nr. dosar_, reclamanții A. L. și S. F., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. și D.G.F.P. T., au solicitat obligarea pârâtului statul român la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale și a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune materiale.
În motivare, reclamanții au arătat că, în fapt, împotriva lor și a familiei lor, s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. În noaptea de 18 iunie 1951, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România și Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945, astfel că în jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor și deportate în B.. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.
Reclamantul A. L. a arătat că este născut în data de 25.07.1945, iar reclamanta S. F. (născută A.) este născută la data de 08.03.1944, copii lui A. Cloșa și A. M.. Împreună cu părinții lor, ambii decedați, au fost deportați din satul natal Birda, județul T., în Câmpia Bărăganului, în localitatea Pietroiul Nou (denumirea ulterioară fiind Movila Gîldăului). S. R. a dispus măsura deportării în B. a întregii familii, din care mai făceau parte, la acea dată, alături de reclamanți, și părinții acestora.
Privitor la daunele materiale solicitate, au arătat că acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva lor și a familiei lor, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituite. Familia lor avea în proprietate la data deportării o suprafață de 38 ha pământ. Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau mobilele locuinței, casa având 3 camere, bucătărie și anexe (hambar pentru porumb, grajduri pentru porci, vaci) trecută în proprietatea statului, un tractor, o combină de treierat păioase, secerătoare (cositoare) pentru păioase, plug cu trei brăzdare, o căruță și animale (cai, vite, găini etc.). De asemenea, la acea dată mai dețineau un sălaș (odaie) cu destinație de locuință, dar acest imobil a fost distrus complet în perioada în care au fost strămutați. Inventarul agricol și animal era cel corespunzător pentru efectuarea muncilor agricole a celor aproximativ 38 ha aflate în proprietatea familiei. În luna iunie a anului 1951, aceste suprafețe erau în cea mai mare parte lucrate, astfel încât recolta anului respectiv urma să fie culeasă, dar aceasta a fost ridicată de autorități în urma deportării lor.
Au mai învederat că prejudiciile care le-au fost aduse ca urmare a măsurii administrative abuzive a stabilirii domiciliului forțat pentru familia lor au fost multiple, perpetuându-se până la momentul de față și urmărindu-i probabil până la sfârșitul vieții. Deportarea în B. le-a adus prejudicii de ordin moral și prin faptul că li s-a îngrădit accesul la educație, un drept fundamental de altfel, consacrat prin Declarația Internațională a Drepturilor Omului. După întoarcerea acasă, în anul 1955, suferințele de ordin moral nu au sfârșit, deoarece s-au întors și nimic din ceea ce înainte de a fi deportați aveau nu au mai găsit. Apoi, la întoarcere după cei 4 ani și 6 luni, când au ajuns acasă, i-a așteptat altă nenorocire, deoarece au primit casa înapoi abia după un an de la întoarcere, fiind nevoiți în acest timp să locuiască în altă localitate, la bunici.
În privința prejudiciului moral, a arătat că, nu de puține ori, acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, CEDO acordând, în asemenea cazuri, o despăgubire globală, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu. Pentru aceste motive, reclamanții au solicitat admiterea cererii și acordarea de despăgubiri morale și materiale, deoarece împotriva sa și a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
În drept, au invocat art. 3 lit. e, art. 5 alin. 1 lit. a și b, alin. 2 și alin. 4 teza I din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul T., verificându-și competența în limitele legii, că atât cea materială cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. 4 din lege. Cum reclamanții domiciliază pe raza județului T., rezultă că Tribunalul T. este competent teritorial să soluționeze acest demers judiciar, cu precizarea că această competență de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepție făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competență).
Reclamanții A. L. și S. F. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea cu nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportați împreună cu familia sa (compusă la acea epocă, din petiționari și părinți) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în corpul cererii introductive.
Legea cu nr.221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că legea antemenționată nu cere ca urmașii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea autorului lor. Zis altfel, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant. Știut fiind că, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, legea cu nr.10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, devine legitimă și concluzia că dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, are a fi și cuantificat prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că petiționarii legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate în calitate de descendenți de gradul I (după părinți).
În ceea ce privește încadrarea măsurii administrative a deportării în B. în cazurile reglementate de Legea cu nr.221/2009, tribunalul a apreciat că se impune efectuarea următoarelor precizări.
Actul normativ în discuție, cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin.2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art.3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin.3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
Prima instanță a constatat că măsura deportării în B. luată față de petiționari și familia lor se circumscrie ipotezei particularizate de art.3 lit. e apartenent Legii cu nr.221/2009, care menționează expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care nu este necesară constatare în prealabil a caracterului politic al deportării în B., de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiționarul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a apartenent aceleiași legi cu nr.221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Tribunalul observă că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Că este așa, rezultă cu evidență chiar din titulatura actului normativ în discuție - Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cât și din întreaga concepție a acestuia. Aceasta vizează atât condamnările și măsurile administrative cu caracter politic expres conferit de lege cât și cele al căror caracter are a fi constatat de instanța de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate de actul normativ în discuție (și care face trimitere la Decretul-Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și, respectiv la OUG nr.114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).
Nu poate fi primită apărarea pârâtului în sensul că s-ar acorda daune morale numai pentru condamnările cu caracter politic, o astfel de disociere nefiind permisă, și fiind total contrară spiritului și finalității acestei noi legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); și aceasta osebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Ceea ce exonerează petiționarii a mai proba condițiile întrunirii răspunderii civile delictuale, contrar apărărilor pârâtului din întâmpinare. Legiuitorul nu a stabilit însă până la data pronunțării prezentei sentințe nici criterii de individualizare, și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de autorul petiționarei pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul are a se raporta și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanța va avea în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art.5 alin.1 lit. a, respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999. În speță petiționarii au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de petiționar, cât și pentru cel încercat bunicii săi, urmând a admite numai în parte demersul judiciar inițiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
În ceea ce privește daunele materiale, instanța a observat din lecturarea prevederilor art. 5 alin.1 lit. b din legea cu nr.221/2009 ( și care spune că” acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ (altfel nu ar fi avut nici un sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie - cea cu nr.10/2001)
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr.10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr.10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin.2 al art.6 din legea cu nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin.3 al aceluiași text de lege ( și care spune că „ În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.)-, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În speță însă, se observă că se solicită în marea lor majoritate, compensații pentru bunurile materiale mobile pretins a fi fost confiscate de autorități. Ceea ce, prin raportare la argumentele ce preced, exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin.1 lit. b apartenent legii cu nr. 221/2009.
Instanța nu a acordat cheltuieli de judecată pentru următoarele considerente. Așa cum constant a statuat doctrina de specialitate și a confirmat mai apoi practica jurisprudențială în materie, temeiul juridic al suportării cheltuielilor de judecată într-un proces îl constituie culpa procesuală a părții căzută în pretenții, culpă ce se apreciază în raport de incidența condițiilor cumulative cerute de art. 998-999 cod civil. Zis altfel, temeiul juridic al culpei procesuale îl constituie dispozițiile răspunderii civile delictuale. Or, în speță, tribunalul nu poate identifica o culpă procesuală a pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. care să atragă răspunderea sa civilă delictuală și, corelativ incidența art. 274 C. pr. civ. Și aceasta pentru că în absența pronunțării unei hotărâri judecătorești care să îl oblige la plata despăgubirilor pecuniare (în cuantumul determinat de instanță), urmare a constatării admisibilității demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile legii cu nr.221/2009, pârâtul nu are cum să dea curs de bună-voie, anterior unei condamnări jurisdicționale, vreunei solicitări din partea petiționarilor. Zis altfel, cum legea însăși condiționează acordarea acestor compensații, ori a contravalorii bunurilor confiscate, de darea unei hotărâri judecătorești în acest sens, este evident că nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina Statului. Eventual, s-ar putea vorbi de culpă în căile de atac, în condițiile în care situația de fapt ar fi clară și evidentă, iar statul ar urmări numai tergiversarea judecății.
Împotriva sentinței civile nr. 1561 din 14.06.2010, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ au declarat apel reclamanții A. L. și Szekeli F. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Reclamanții A. L. și SZEKELI F. au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate și a obligării Statului R. la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 EURO, cu titlu de daune morale, aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat, împotriva lor și a familiei lor în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
O altă critică adusă hotărârii primei instanțe se referă la faptul că tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect a măsurii administrative luate împotriva reclamanților și a părinților lor.
Au susținut că din categoria bunurilor confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol precum și recolta neculeasă, că în luna iunie a anului 1951 cele 38 de ha de teren aflate în proprietatea familiei erau lucrate însă recolta anului respectiv a fost ridicată de autorități în urma deportării reclamanților.
Pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 1561/PI/14.06.2010, în sensul rejudecării cauzei și admiterii excepției lipsei calității procesuale active integrale a reclamanților în ceea ce privește întreaga acțiune, admiterea excepției calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de părinții reclamanților, iar pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată și nedovedită, în mod cu totul subsidiar, în cazul în care instanța va respinge toate apărările formulate mai sus pe cale de excepție și pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor materiale și morale solicitate de către reclamanți, de asemenea, a solicitat instanței să dispună încetarea acordării reclamanților a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, de care eventual aceștia beneficiază în prezent.
P. decizia civilă nr.667/24.03.2011 pronunțată în dosar nr._, C. de A. Timișoara a admis apelurile declarate de reclamanții A. L. și SZEKELI F., împotriva sentinței civile nr. 1561 din 14.06.2010, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
A admis apelul pârâtului S. R. prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T. împotriva aceleiași hotărâri.
A anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul T..
Împotriva deciziei civile nr.667 din 24.03.2011 pronunțată de C. de A. Timișoara în dosar nr._ au declarat recurs atât reclamanții A. L. și Szekeli F., cât și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
La termenul de judecată din 22 mai 2012, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului declarat de reclamanți.
P. decizia civilă 3602 din 22 mai 2012 pronunțată în dosar nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nul recursul declarat de reclamanții A. L. și Szekeli F. împotriva deciziei civile nr.667 din 24 martie 2011 a Curții de A. Timișoara – Secția Civilă.
A admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că potrivit art.3021 C.pr.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Modificarea sau casare unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în condițiile de nelegalitate strict reglementate prin disp.art.304 C.pr.civ. Potrivit legiui, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prev. de art.304 C.pr.civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.
În speță, reclamanții A. L. și Szekeli F. nu s-au conformat exigențelor cerute de art.3021 și art.304 C.pr.civ., deoarece criticile formulate nu vizează decizia Curții de A. Timișoara, care a analizat criticile apelanților reclamanți referitoare la petitul privind acordarea daunelor materiale și a dispus trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecarea acestui capăt de cerere.
Recurenții reclamanți au invocat numai formal motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., deoarece nu au formulat critici privind greșita interpretare și aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanței de apel.
Astfel, recurenții nu s-au conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii.
Recursul formulat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. a fost admis, iar decizia atacată a fost casată cu consecința trimiterii cauzei la C. de A. Timișoara pentru judecarea apelului, având în vedere că Tribunalul T. a admis în parte acțiunea reclamanților, iar în motivarea acestei hotărâri prima instanță a analizat ambele petite ale acțiunii, reținând considerentele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției.
P. decizia civilă nr.667/2011 C. de A. Timișoara admițând apelurile părților, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului T., pentru a se supune analizei pretențiilor reclamanților de acordare a daunelor materiale.
Or, potrivit art.297 alin.1 C.pr.civ., instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.
Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, prima dintre ele făcând posibilă desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă prima instanță soluționând cauza nu a intrat în cercetarea fondului, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție.
Este de observat că, ipotezele prevăzute de textul legal arătat nu se regăsesc în speța de față, deoarece tribunalul a analizat fondului cauzei pronunțându-se cu privire la cererea de chemare în judecată promovată de reclamanți și răspunzând pretențiilor reclamanților cu privire la acordarea daunelor morale, cât și a daunelor materiale. Totodată, judecata pricinii în fața primei instanțe s-a făcut în condiții de procedură legal îndeplinită.
Așadar, în cauza de față nu sunt aplicabile prev.art.297 alin.1 C.pr.civ. deoarece nu se regăsește nici una din cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care instanța de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate.
În această situație, instanța de apel în mod greșit a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul T., cu indicația de a „face aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr.1354 și 1358/2010, dar și a prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituționale, fiind în vigoare”.
Instanța de fond s-a pronunțat pe ambele petite ale acțiunii, în urma analizării temeiniciei acțiunii raportată la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, aprofundarea cercetării putând fi făcută și în apel, dacă acest lucru se impune.
C. de A. Timișoara, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în calitate de instanță de apel avea obligația legală de a verifica „ în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” și totodată, facultatea de a „încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi”, potrivit disp.art.295 C.pr.civilă.
Așadar, hotărârea primei instanțe fiind motivată în fapt și în drept cu privire la fondul pricinii deduse judecății, cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, așa cum s-a dispus prin decizia recurată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art.297 C.pr.civ., după cum s-a arătat.
Instanța de apel poate încuviința completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.
Așa fiind, s-a constatat că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate și a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidența motivului de recurs prev.de art.304 pct.9 C.pr.civ..
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de A. Timișoara sub nr._ .
Deliberând asupra apelurilor, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.295 C.pr.civ., C. reține următoarele:
În ceea ce privește calea de atac declarată de reclamanți, aceștia critică soluția primei instanțe de acordare numai în parte a despăgubirilor pentru daunele morale și de respingere a despăgubirilor pentru daunele materiale. P. apelul formulat, pârâtul critică obligarea sa la plata despăgubirilor pentru daunele morale.
Referitor la suplimentarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată prin înscrisul depus de reclamanți în fața instanței de apel și intitulat „completare a motivelor de apel” (f.20 din primul dosar al Curții de apel), instanța constată că potrivit art.294 alin.1 C.pr.civ., în această cale de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul acțiunii și nici nu se pot face cereri noi, astfel încât noile temeiuri juridice indicate (reprezentate de art.998-999 C.civ., art.504 C.pr.cpen.) nu vor fi analizate în prezenta cauză.
C. constată că referitor la despăgubirile pentru daunele materiale, dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005). Reclamanții trebuie deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Din înscrisurile depuse de reclamanți în prezentul dosar nu rezultă această împrejurare, bunurile pe care cei deportați le-au lăsat acasă putând fi abandonate și distruse sau însușite de alte persoane. C. reține că în mod corect tribunalul a respins această cerere a reclamanților, astfel încât acest motiv de apel nu este întemeiat.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru daunele morale, C. reține că prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare).
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de A. București și Colegiul de conducere al Curții de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, în baza art.296 C.pr.civ. C. constată că apelul reclamanților nu este fondat și îl va respinge, iar apelul pârâtului este întemeiat și va fi admis, va fi schimbată în parte Sentința civilă nr.1561/PI/14.06.2010 pronunțată de Tribunalul T. în sensul că se va respinge în tot acțiunea reclamanților.
Având în vedere soluțiile pronunțate, dispozițiile art.298 raportat la art.274 C.pr.civ. și faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată, C. nu va acorda astfel de cheltuieli în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții reclamanți A. L. și Szekeli F., ambii cu domiciliul procesual ales la SCPA S. & Asociații, cu sediul în Timișoara, Piața Plevnei nr.4, jud. T. împotriva sentinței civile nr.1561/PI/14.06.2010 pronunțată de Tribunalul T..
Admite apelul formulat de apelantul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., cu sediul în Timișoara, ..9B, jud. T., împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința apelantă în sensul că respinge în tot acțiunea reclamanților.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N.
GREFIER,
M. M.
Red.:A.M.N./05.11.2012
Tehnored./M.M./ 6 ex./06.11.2012
Inst.fond:Tribunalul T. :jud.Z. H.
Se comunică:
-reclamanții apelanți-A. L.-cu domiciliul procesual ales la SCPA S. &
Asociații, cu sediul în Timișoara, Piața Plevnei nr.4, jud.T.
-Szekeli F., idem
-pârât apelant -S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția
Generală a Finanțelor P. T.- cu sediul în Timișoara, .> L. nr.9B, jud.T.
-P. de pe lângă C. de A. Timișoara
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 146/2016. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2099/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
