Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2092/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2092/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-10-2012 în dosarul nr. 2092/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2092
Ședința publică din 22 octombrie 2012
PREȘEDINTE: Prof.Univ.Dr. L. B.
JUDECĂTOR: E. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
GREFIER: D. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de P. de pe lângă T. T., Direcția Generală a Finanțelor P. T. în reprezentarea M. Finanțelor P., București, reprezentant legal al Statului R. împotriva sentinței civile nr. 2008/PI/27.06.2012, pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantele Ț. M. și P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea, constatând că s-a solicitat în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă judecarea cauzei în lipsă, acordă cuvântul asupra recursului reprezentantei Parchetului.
Reprezentanta Parchetului solicită admiterea recursurilor cu consecința respingerii acțiunii reclamantelor, ca nefondată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 2008/PI/27.06.2012, pronunțată de T. T., s-a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantele Ț. M. și P. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., București, prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamante, cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 109.796 lei.
Pentru a hotărî astfel T. T. a reținut că reclamantele au solicitat constatarea caracterului politic a condamnării reclamantelor și a autorilor lor, mamă și bunici, cu consecința obligării Statului R. la plata despăgubirilor materiale și morale cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși, prin deportarea în Câmpia Bărăganului și confiscarea tuturor bunurilor, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat după venirea lor la domiciliu, refuzându-li-se dreptul de muncă, la educație și la condiții de viață decente, pentru suferința cauzată de înfometare, înfrigurare și înfricoșare, prezentați fiind ca dușmani ai societății, urmăriți prin rețeaua de informatori ai securității statului, despăgubiri evaluate la suma de 1 milion euro pentru reclamantă și fiecare dintre antecesorii săi, suma totală fiind de 5 milioane de euro, daune materiale și morale, suportate ca efect al Deciziei nr. 200/1951.
Reclamantele arată că la întoarcerea din B., li s-a restituit casa, vandalizată, fără animale, pământul rămânând la IAS sau CAP.
S-a reținut că pârâtul în cauză a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanții nu au suferit o condamnare politică, ci unele măsuri administrative, aceștia fiind, deopotrivă, beneficiarii Decretului lege nr. 118/1990 și ai Ordonanței de Guvern nr. 214/1999.
La data de 08.09.2010, reclamantele și-au precizat acțiunea solicitând 2.500.000 euro, cu titlu de daune morale și o sumă identică, cu titlu de daune materiale, reprezentând lipsa de folosință a imobilului din care au fost deportați, contravaloarea utilajelor lor, păsărilor și animalelor, a culturilor rămase pe terenurile agricole, stupi de albine, mobilier din casă. Ulterior, reclamantele au arătat că renunță la despăgubirile pretinse după bunicii materni, Șimoni I. și Șimoni M..
După publicarea Deciziei nr. 1358/2010, a Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, reclamantele și-au modificat temeiul juridic al acțiunii, invocând dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
P. sentința civilă nr. 2028/PI/06.04.2011 T. T. a respins acțiunea reclamantelor, formulată în baza Legii nr. 221/2009, reținându-se că acțiunea, întemeiată pe dispozițiile Codului civil este prescrisă, în raport cu art. 3, 7, 8 din Decretul nr. 167/1958, la care s-au adăugat considerentele legate de neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
S-a apreciat că dispozițiile Convenționale nu sunt aplicabile, întrucât reclamantele nu au o creanță care să se circumscrie noțiunii de ”bun”, în sensul art. 1 Protocolul 1, menționat, cât nici celorlalte norme Convenționale.
Această hotărâre a fost atacată de reclamate, iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 1802/30.11.2011, a admis recursul și a casat hotărârea, cu trimitere spre rejudecare la T. T., context în care s-a reținut că norma care reprezenta temei pentru daune morale și-a încetat efectele, față de Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/2010, anterior stingerii litigiului printr-o hotărâre definitivă, la care s-au adăugat considerentele legate de aplicarea dispozițiile art. 322 pct. 10 Cod procedură civilă și art. 15 (2) din Constituție.
Instanța de recurs a reținut, însă, că acțiunea nu este prescrisă, din perspectiva dispozițiilor art. 998, 999 Cod civil, în privința daunelor materiale, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel că solicitarea de daune materiale nu a fost analizată pe fondul său, conform Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 14/2011, aspect sub care hotărârea a fost casată, iar judecata reluată.
În rejudecare, tribunalul a reținut că reclamantele au dovedit parțial bunurile mobile deținute la momentul deportării, prin probe testimoniale, valoarea bunurilor fiind cea indicată de acestea, nefiind cotestată de pârât.
Instanța a reținut că, în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., București, prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., cât și P. de pe lângă T. T., au declarat recurs.
În recursul pârâtului, hotărârea este criticată din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prin aceea că, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează exclusiv bunurile confiscate imobile, care fac obiectul Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor fiind condiționată de nerestituirea bunurilor, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, fapt ce rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, care dezvăluie intenția legiuitorului.
Pe de altă parte, se susține că reclamantele nu au dovedit faptul confiscării bunurilor evaluate de reclamante în cuprinsul despăgubirii solicitate, cât nici împrejurarea că asemenea bunuri, deși confiscate, nu au fost restituite sau pentru care nu au fost acordate despăgubiri în temeiul altor acte normative cu caracter reparator.
În plus, se susține că art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează bunurile confiscate ca urmare a condamnării sau a unor măsuri administrative, iar nu bunurile deținute de persoanele-subiecți ai legii.
În recursul Parchetului de pe lângă T. T. se arată că instanța a stabilit existența bunurilor luând în considerare simple declarații de martori, fără a se face dovada confiscării acestor bunuri și a faptului că măsura confiscării a fost asociată unei măsuri administrative sau ca o consecință a unei condamnări penale, condiții vizate de Legea nr. 221/2009, nedovedite în cauză.
În cauză nu s-a formulat Întâmpinare.
Verificând recursul astfel declarat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9, în raport cu dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea constată că, în cauză, sunt incidente dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, căci instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu consecința aplicării greșite a acestei norme.
Astfel, Curtea reține că, deși reclamantele și-au precizat acțiunea, invocând ca temei juridic, dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, litigiul a fost analizat cu referire la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ignorând faptul că Legea nr. 221/2009 nu repune destinatarii legii în termenul de prescripție prevăzut de dreptul comun (termenul general de prescripție) și nici cel prevăzut de alte legi speciale, precum Legea nr. 10/2001, ci consacră o procedură derogatorie de la procedura Legii nr. 10/2001, însă numai în măsura în care reclamanții în cauză ar fi apelat la procedura Legii nr. 10/2001, cărora Legea nr. 221/2009 le acordă posibilitatea de a abandona această procedură și de a se adresa direct instanței de judecată pentru culegerea bunurilor preluate abuziv de stat sau obținerea de măsuri reparatorii în sensul legii speciale nr. 10/2001, și numai în măsura în care se revendică / se solicită despăgubiri pentru imobilele de domeniul Legii nr. 10/_, Legii nr. 247/2005 sau pentru bunurile mobile, de domeniul acestei legi, respectiv utilaje sau instalații, astfel cum acestea sunt definite de Legea nr. 10/_.
În aplicarea dispozițiilor art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 998, 999 Cod civil, norme atrase în litigiu și care pun în evidență raportul dintre legea specială și dreptul comun (legea generală) instanța este datoare să interpreteze norma specială menționată în raport cu intenția legiuitorului, care rezultă cu precădere și în mod indiscutabil din chiar expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, care face corp comun cu legea, conform Legii nr. 24/2000.
Astfel, în subsecțiunea 2 intitulată „schimbări preconizate” (prin Legea nr. 221/2009) se menționează că norma în discuție a fost concepută ca o „derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001cu modificările și completările ulterioare”, în sensul că persoanele vizate de Legea nr. 221/2009 „ pot opta pentru acordarea direct de către instanțele de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate”, cu eliminarea procedurii relativ greoaie a Legii nr. 10/2001, astfel cum se arată în secțiunea intitulată „ motivul emiterii actului normativ”, din cadrul expunerii de motive, menționată.
În speța de față, bunurile pentru care se solicită despăgubiri nu fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Mai mult, instanța nu a valorificat dispozițiile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, normă de sprijin pentru interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din lege, în raport cu expunerea de motive, dispoziții legale de natură a consolida caracterul derogator al normei, la care ne referim, de la Legea nr. 10/2001, căci dispozițiile art. 5 (5) dispun că acordarea de despăgubiri, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b, atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificării depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În cauză nu s-au încălcat nici dispozițiile art.1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, respectiv dispozițiile art. 14, art. 3, art. 4 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci instanța europeană, în mod repetat, a statuat că nu există, în baza Convenției, vreo obligație generală a statului de a restituii proprietăți / a acorda despăgubiri pentru proprietăți expropriate / confiscate, naționalizate, înainte de ratificarea Convenției (1994), atestând, deopotrivă, că, în acest domeniu, statele au libertate de reglementare în sens pozitiv sau negativ (hotărârea din 26.09.2004 în Cauza Kopeckey contra Slovacia, hotărârea din 04.03.2003, în Cauza Jantner contra Slovacia, Cauza Bergauer și alții contra Cehia din 13.12.2005, Cauza Ex Regele Greciei și alții contra Greciei din 23.11.2000 ș.a.).
La acestea se adaugă Considerentele hotărârii tribunalului, relativ la inexistența unui „bun” în sensul Protocolului 1 adițional la Convenție, în favoarea reclamantelor.
Pe de altă parte, reclamantele sunt beneficiare și ale altor dispoziții legale cu caracter reparator, cu scop identic Legii nr. 221/2009, precum Decretul-lege nr. 118/1990, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001, acte normative care vizează inclusiv persoanele deportate sau dislocate din mediul lor în timpul regimului comunist.
În plus, în cauză, nu s-a dovedit faptul confiscării bunurilor deținute de reclamante, ca efect al unei condamnări penale sau ca efect al unor măsuri administrative, inclusiv de tip contravențional, precum nici eventuala recuperare a unor astfel de bunuri, prin restituire sau în alt mod, astfel cum impun exigențele Legii nr. 221/2009.
Așa fiind, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile și va schimba în tot hotărârea atacată cu consecința respingerii acțiunii reclamantelor ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de P. de pe lângă T. T., Direcția Generală a Finanțelor P. T. în reprezentarea M. Finanțelor P., București împotriva sentinței civile nr. 2008/27.06.2012, pronunțată de T. T. în dosar nr._ pe care o schimbă și rejudecând:
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantele Ț. M., P. A. împotriva Statului R., reprezentat de M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. T., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 octombrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Prof.Univ.Dr. L. B. E. N. Dr. L. L.
GREFIER,
D. B.
Red..
Tehnored D.B./05.11.2012
Ex.2
Prima instanță: T. T.: jud. D. J.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2099/2012. Curtea de Apel... | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 2161/2012. Curtea... → |
|---|
