Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1699/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1699/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-06-2012 în dosarul nr. 1699/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1699/R
Ședința publică din 28 iunie 2012
P.: DR. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECATOR: A.-M. N.
GREFIER: M. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă K. V. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva Sentinței civile nr.471 din 23.02.2012 pronunțată de Tribunalul A., având ca obiect despăgubiri în baza Legiis nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror M. U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 21 iunie 2012 de către DGFP A., întâmpinare prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
P. Sentința civilă nr.471 din 23.02.2012, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta K. V. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în temeiul Legii nr.221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul A. a reținut că reclamanta K. V. a chemat în judecată pârâții S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând să se constate caracterul politic al condamnării de 11 ani temniță grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale aplicată prin sentința nr.965/29.08.1951 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara; obligarea pârâtei de gradul 1 la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în perioada 28.01.1951 – 24.01.1962, perioadă în care tatăl său Stir I. a executat temniță grea, în sumă de 792.000 euro (reprezentând echivalentul a 200 euro pentru fiecare zi de executare a pedepsei); obligarea pârâtei de gradul 1 la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit pentru efectele acestei măsuri, având în vedere că tatăl său Stir I. după executarea pedepsei a primit domiciliul forțat timp de 2 ani în B., loc. Fundata, în sumă de 500.000 euro; obligarea pârâtei de gradul 2 să pună în executare sentința după rămânerea acesteia irevocabilă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta arată că la data de 28 ianuarie 1951, tatăl său Stir I., născut în 2 mai 1922, în ., a fost arestat și condamnat la pedeapsa de 11 ani temniță grea, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, fapt confirmat prin sentința nr.965/29.08.1951 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara.
Pe toată perioada judecății și după condamnare, nimeni din familia sa nu a mai reușit să ia legătura cu tatăl său, acesta fiind dus să lucreze la Canal, unde s-a îmbolnăvit datorită condițiilor foarte grele de muncă, iar imposibilitatea de a lua legătura cu familia a constituit pentru el și pentru familia sa o suferință greu de suportat. În toată perioada de 11 ani de detenție, tatăl său a fost transferat în mai multe penitenciare, respectiv G., Jilava, Aiud, Baia Sprie unde a și lucrat în mină.
Arată că, tatăl său după ce a executat pedeapsa de 11 ani temniță grea a fost obligat la domiciliu forțat timp de 2 ani de zile în localitatea Fundata Slobozia. După expirarea duratei de domiciliu forțat, tatăl său nu a fost primit în . toată familia, de către autoritățile din comună, astfel că a fost nevoit să se stabilească la rude în A..
Pe lângă perioada de detenție care a fost foarte grea și despre care tatăl său nu a vrut să vorbească cu nimeni, acesta a suferit repercusiuni multă vreme după eliberare.
În drept invocă dispozițiile art.1, art.4 și art.5 din Legea nr.221/2009.
P. întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. a solicitat respingerea acțiunii ca insuficient dovedită și neîntemeiată raportat la Decizia Curții Constituționale nr.1358/20.10.2010 și Decizia Curții Constituționale nr.1354/20.10.2010.
În motivare, arată că acțiunea reclamantei, așa cum este formulată în prezent, nu este dovedită, deoarece la dosarul cauzei nu există depusă nicio hotărâre de condamnare cu mențiunea „caracterului politic” și nicio dovadă privind actul prin care a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu.
De asemenea, în absența unor criterii clare, bine determinate, acțiunea este neîntemeiată, aspect ce este conformat prin deciziile Curții Constituționale nr.1358/20.10.2010 și nr.1354/20.10.2010, conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009.
Din actele și lucrările dosarului instanța a reținut în fapt că tatăl reclamantei a fost condamnat prin sentința penală nr.965/29.08.1951 (fila 49) pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la 11 ani temniță grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prev.de art.209 al.3 Cod penal. După executarea pedepsei de 11 ani temniță grea, (în perioada 28.01.1951 – 24.01.1962) tatăl reclamantei a fost obligat la domiciliu forțat timp de 2 ani de zile în localitatea Fundata Slobozia (f.9,10). Din certificatul de deces (f.11) rezultă că tatăl reclamantei a decedat la 27.04.1994, iar reclamanta este fiica acestuia și unica moștenitoare, fiind născută la 01.01.1947, astfel cum rezultă din certificatul de naștere și certificatul de moștenitor (f.12,13). P. înscrisul de la fila 37, reclamanta a declarat că nu a benenficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr.118/1990, OUG 214/1999 și Legii nr.10/2001.
Este de menționat că, în baza art.1 al.2 lit.a din Legea nr.221/2009, condamnarea tatălui reclamantei are de drept un caracter politic, astfel că nu se impune constatarea acestui fapt de către instanța de judecată.
Analizând solicitarea reclamantei în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, tribunalul a constatat că pretențiile acesteia au rămas fără temei juridic pe parcursul procesului, datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamanta își întemeiază cererea.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată ori situațiilor juridice în curs de definitivare. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care manifestare însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
P. urmare, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării penale a tatălui său Stir I., tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta K. V. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
După cum s-a mai arătat, condamnarea tatălui reclamantei pentru infracțiunea prevăzută de art.209 al.3 Cod penal (f.35 verso) constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel că nu se impune constatarea de către instanță a acestui fapt; în ce privește măsura administrativă – a stabilirii de domiciliu obligatoriu, reclamanta n-a solicitat instanței constatarea caracterului politic.
Împotriva Sentinței civile nr.471 din 23.02.2012 pronunțată de Tribunalul A. a formulat recurs reclamanta K. V., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a soluției recurate în sensul admiterii cererii introductive de instanță, fara cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului a arătat că respingerea petitului nr.1 din acțiune este netemeinică având la baza o greșita aplicare și interpretare a legii. Chiar daca instanța de fond recunoaște existența unei condamnări de drept nu exista nici un temei pentru a respinge acest capăt de cerere. In plus in mod evident o atare cerere este una in constatare fiind perfect admisibilă și prin prisma incidenței art.111 C.pr.civ. In concluzie, apreciază că în cauză s-a făcut o greșita aplicare a legii-art.304 pct.9 C.pr.civ..
Respingerea petitului 2 este nelegală deoarece acțiunea la momentul promovării ei avea un temei de drept. Este contrar oricăror norme si principii ale unui stat de drept modificarea implicită a unei legi prin decizii ale Curții Constituționale.
Fără a minimaliza în vreun fel rolul acestei instituții în funcționarea statului de drept în România, arată că deciziile CCR nu înseamnă abrogarea unor texte de lege. Acest fapt rezultă cu claritate din mecanismul legislativ fiind unanim în doctrină acest aspect.
In drept, a invocat art.299, 304 pct.8 și 9, 312, 316, 298, 274 C.pr.civ.
P. întâmpinarea depusă la dosar D.G.F.P. A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 471/23.02.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Consideră sentința civilă pronunțată ca fiind temeinică și legală, pentru următoarele considerente:
Consideră că solicitarea de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data prezentei, nu are suport legal și, prin urmare, recursul este nefondat.
Consideră că în mod corect Tribunalul A. a reținut că de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale în Monitorul "Oficial nr. 761/15.11.2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 Iii a din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, astfel că nu produc efecte juridice și nu pot fi invocate de instanțele judecătorești în soluționarea litigiilor.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice precum în cazul abrogării unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce neconstituționalitatea unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor aflate în curs de soluționare. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului și nu poate retroactiva, iar declararea neconstituționalității unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege, care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o autoritate.
Pe de altă parte, ca urmare a declarării neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia de mai sus, nu există discriminare între persoanele care au beneficiat de aplicarea acestor dispoziții, ce și-au încetat efectele la 31.12.2010 și cei care nu au obținut hotărâri judecătorești definitive până la acea dată din moment ce dreptul la despăgubiri morale al primei categorii de persoane are la bază o normă neconstituțională.
P. urmare, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există nici un alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantului de a beneficia de plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea lui la pedeapsa privativă de libertate, acțiunea reclamantului nu poate fi admisă întrucât daunele morale nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat neconstituțional.
Solicită instanței de recurs să constate că în absența unor criterii clare, bine determinate acțiunea este neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
P. Decizia nr.1358/21.10.2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Curtea constată că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260/21.04. 2010.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - „Unicitatea reglementarii în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existentei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. 1 „ Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative", prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte".
Raportat la aceste dispoziții, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „ pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală, a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. P. urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă si regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, Curtea arată că " lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 Euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă."
Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a mai observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. contra României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările si completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
P. Decizia nr. 12/19.09.2011 s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curtea de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G..
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile ari. 5, alin. 1, lit. a, teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului formulat de reclamanta-recurentă K. V., menținerea în tot a sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii ca insuficient dovedită si, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În drept, a invocat art. 308 Cod Pr. Civ.; art. 1, 4, 5 și 6 din Legea nr. 221/1997.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
P. acțiunea formulată, reclamanta a solicitat în baza dispozițiilor Legii nr.221/2009 constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său, Stir I., la 11 ani temniță grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
În ceea ce privește primul petit, în mod corect acesta a fost respins de Tribunalul A. întrucât conform legii 221/2009, cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative poate fi formulată doar în cazul în care privește alte fapte, respectiv alte masuri administrative decât cele considerate a avea de drept un caracter politic potrivit prevederilor art. 1 alin. 3 si 4, respectiv art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009. Așadar, reclamanta nu are vreun interes sa solicite instanței a constata caracterul politic al unei condamnări cu privire la care art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009 prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, atât timp cât condamnarea invocată de reclamantă se încadrează între cele enumerate la art. 1 alin. 2 (respectiv condamnarea în baza art.209 pct.3 C. pen. – f.49 din dosarul tribunalului) aceasta nu obține vreun folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea de către instanță a caracterului politic al măsurii care este prevăzut expres de Legea 221/2009.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat. Astfel, inițial, lit.a a art.5 din legea nr.221/2009 prevedea până la data de 01.07.2010 că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, arătând totodată ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificările aduse textului normativ menționat prin OUG 62/2010, astfel încât art. 5 al. 1 lit. “a” a prevăzut, începând cu aceasta data, plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeași ordonanță de urgență a introdus și o . criterii exemplificative care să fie avute în vedere de către instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate în alin. 1 indice 1 al art. 5.
P. Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare).
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr.471 din 23.02.2012 pronunțată de Tribunalul A. prin care a fost respinsă cererea reclamantei este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă K. V. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.471 din 23.02.2012 pronunțată de Tribunalul A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.06.2012.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR, JUDECATOR,
Dr.L. L. M. G. A.-M. N.
aflat în concediu de odihnă
VICEPREȘEDINTE
F. D.
Ptr.GREFIER,
M. M.
în concediu de odihnă
GREFIER DELEGAT,
F. C.
Red.: A.M.N../26.07.2012
Tehnored./M.M.; A.M.N./ 2 ex./26.07.2012
Inst.fond: Tribunalul A. :jud.N. C.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1412/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
