Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 458/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 458/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-06-2012 în dosarul nr. 1712/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1712/R
Ședința publică din 28 iunie 2012
P.:L. L.
JUDECĂTOR:M. G.
JUDECATOR:A.-M. N.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de recursul declarat de reclamanții F. C. O. și F. V. P. împotriva sentinței civile nr.458 din data de 13.02.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri la Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public a fost reprezentat de procuror M. U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 14.06.2012 de către pârâtul intimat S. Român prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., întâmpinare, prin care se solicită în temeiul disp.art.242 alin.ultim C.pr.civ. judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri formulate, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamanților ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ din 21.12.2011, reclamanții F. C. O. și F. V. P., au chemat in judecată pârâții S. Român prin M. Finanțelor P., prin Direcția G. a Finanțelor P. si S. Român prin M. Public-P. de pe lângă T. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al masurilor administrative la care au fost supuși antecesorii lor, bunici paterni, F. J. (tradus prenumele in Vytalyos in unele documente) - născut la data de 25.09.1881 in loc.Banloc, județ T. (decedat in luna decembrie 1969 in loc.Buzias) si F. PERSA (tradus prenumele in Perszida in unele documente) - născuta la data de 05.02.1889 in loc.Ghiland, județ T. (decedata in luna noiembrie 1961 in loc.Banloc), respectiv deportarea cu stabilire de domiciliu obligatoriu in localitatea Dilga Noua, raion L., regiunea București, in perioada 18.06._55; obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata contravalorii in lei a sumei de 100.000 EUR cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit atat de antecesorii reclamanților (bunici paterni), ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic anterior menționata.
In motivare, au arătat că, deportările în B. au reprezentat o amplă acțiune de persecuție politică întreprinsă începând cu anul 1951 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat populația din județele T., C.-S. și M., în Câmpia Bărăganului. Abia dupa anul 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.
In contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, la data de 15 martie 1951, M. de Interne al Republicii Populare România a emis următorul decret: "M. de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate â oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate."
Decretul a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, "igienizarea Banatului", curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. în al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
In data de 18 iunie 1951 orele 3.00 am, bunicii paterni F. J. si F. Persa, au fost instiintati ca in maxim 3(trei) ore trebuie sa părăsească casa in care locuiau in ., județ T.. Erau soldați in . fiecare usa si in casa si li s-a spus sa se pregătească de plecare, fiindu-le interzis sa ia din casa lucrurile de valoare si având voie sa ia cu ei doar strictul necesar, respectiv atâtea lucruri cate incap .>
Au lăsat in urma lor o frumoasa gospodărie, respectiv 2 (doua) case construite cu truda acestora si a antecesorilor lor, hectare de pamant arabil cultivat, aproape toate lucrurile dintr-o gospodărie (mobile, vase, haine, etc.) si toate roadele câmpului, precum si pasări (găini, curci, rate, gaste), vaci, cai, porci, unelte si mașinile agricole si multe alte lucruri.
Au fost insotiti de soldați la gara, unde au fost încărcați in trenuri impreuna cu animalele si transportați in condiții greu de descris, alături de alti consăteni care au avut aceeași soarta, nestiind de ce au fost luați, unde vor fi dusi si pentru cat timp. Au fost paziti de soldați pana la plecarea garniturii de tren pentru ca nu cumva sa coboare din vagoane.
Din cand in cand la oprirea in cate-o gara li se mai dădea cate o sticla de apa si o găleata de apa pentru animale, nu si mâncare.
Dupa aproape o săptămâna au fost coborâți din tren in județul Ialomița, au inhamat animalele la caruta si au pornit din nou la drum fara sa stie care este destinația.
Din cele ce ce le-au fost relatate, părinții si bunicii, dupa ce au străbătut peste 5 km, au ajuns pe un camp plin de ciulini si bălării, fara un copac la umbra căruia măcar s-ar fi putut adăposti, unde un țăruș infipt in pamant marca locul unde fiecare familie urma sa trăiască, in jur de 200-300 mp.
I-au lăsat pe toți in câmp, sub cerul liber, fără hrană și fără apă potabilă.
Pentru inceput au trăit sub cerul liber, pana ce au reușit sa-si construiască un bordei si apoi in toamna aceluiași an si-au construit o casuta de chirpici acoperita cu paie de orez, care era compusa dintr-o camera si o bucătărie, fara alte dependințe. Era tot ce aveau pentru iarna cumplita ce a urmat. Au trăit in condiții foarte grele, înfruntând sărăcia, frigul, mizeria si bolile.
Pentru a-si procura alimente, făceau munci deosebit de grele. Li se aducea apa in bidoane de lapte si chiar de motorina, apa fiind aproape imposibil de baut, dar nu aveau alta si nici nu aveau voie sa se depărteze pe o raza mai mare de 5 km de zona de deportare.
Datorita condițiilor mizere de trai si a lipsei de asistenta medicala, comunitatea de deportați a fost grav afectata de diferite epidemii pe parcursul acelor ani.
Dupa reîntoarcerea in Banat a bunicilor, au revenit doar la una dintre casele lăsate in urma (in cealaltă s-a instalat CAP-ul si nu le-a mai fost restituita) unde au luat-o de la capăt pentru întemeierea unei gospodarii.
Atat perioada in care au fost deportați cât si perioada ulterioara întoarcerii din B., au avut un impact deosebit asupra stării de sănătate a bunicilor reclamanților.
Masurile politice luate, respectiv deportarea, limitarea dreptului la libera circulație etc, i-au constrâns, pe perioada deportării, sa duca o viata cu mult sub limita demnității umane cauzandu-le grave prejudicii in plan fizic, moral si social, fiind denigrați si umiliți, marginalizati social si privați de minimul condițiilor necesare unui trai civilizat.
Bunicilor reclamanților le-au fost ridicate restricțiile domiciliare prin Decizia MAI nr.6100/27.07.1955 dar li s-a permis sa se întoarcă in localitatea de domiciliu -Banloc, județ T. numai la data de 02.02.1956.
Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea acțiunii asa cum a fost formulata, desi au fost pronunțate de Curtea Constituționala, Deciziile nr.1358/20.10.2010 si nr. 1360/21.10.2010, solicitând a se tine seama de prevederile art. 147 alineat 2 din Constituția României care stipulează: "(2) în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale".
Considera ca li s-ar face o mare nedreptate prin respingerea acțiunii pe motivul pronunțării Deciziilor nr.1358/20.10.2010 si nr. 1360/21.10.2010, fara a se tine seama si de faptul ca S. prin organele sale Guvernul si Parlamentul nu au pus prevederile neconstitutionale de-acord cu dispozițiile Constituției in termenul legal prevăzut de 45 de zile si doar reclamanții, in speța, sunt cei care ar suporta consecințele, desi situația creata ar impune, eventual, suspendarea judecații cererii pana la data la care Guvernul sau Parlamentul ar fi adoptat un act normativ in concordanta cu Constituția in aceasta materie, act in cuprinsul căruia sa se prevadă care este efectul constatării neconstitutionalitatii normelor asupra raporturilor juridice deja create intre parti.
Considera că România a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E., în care victimelor regimului totalitar comunist nu le-au fost acordate compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului totalitar.
In drept, au invocat dispozițiile Legii nr.221/2009, art. 998-999 C.Civil, art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeana a Dr. Omului, art. 1, 2 si 3, din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului.
Pârâta D.G.F.P. T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor P., in calitate de reprezentant legal al paratului S. Român, in condițiile art. 115-118 din Codul de procedura civila, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata, având in vedere Deciziile Curții Constituționale prin care s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstitutionalitate a Legii nr.221/2009 si ale O.U.G. nr. 62/2010, de modificare si completare a Legii nr. 221/2009.
In motivare, a arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 a fost admisa excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste/ prevederi au rămas fara efecte juridice incepand cu data de 31.12.2010, intrucat legiuitorul nu ai intervenit pentru modificarea art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
In acest sens s-au invocat dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituția României, revizuita: """Dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept."
Asa fiind, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a art. 5 alin.l lit.a teza intai din Legea nr.221/2009 argumentând tocmai prin aceea ca persoanele ce au suferit prin condamnări cu caracter politic si masuri administrative pronunțate in perioada 6 martie_89 au beneficiat deja de masuri reparatorii oferite de acte normative succesive apărute anterior
P. toate reglementările legale sus-citate, S. Român a urmărit, in condițiile art.998 Cod civil, repararea integrala atât a daunelor morale cât si a celor materiale suferite de persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de legea nr.221/2009.
In prezent, temeiul legal in baza căruia se solicita despăgubiri ca urmare a prejudiciului produs in urma masurilor administrative ori condamnărilor cu caracter politic pronunțate in perioada 6 martie_89 nu se mai regăsește in Legea nr.221/2009, asa incât, a solicitat instanței sa respingă recursul si sa mențină sentința civila nr.3560/PI/2010, pronunțata de T. T.- Secția Civila in dosar nr._ in sensul respingerii in totalitate a acțiunii ca fiind lipsita de temei legal.
Mai mult, prevederile art.998-999 cod civil si Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, invocate de reclamanta au caracter general care instituie răspunderea pentru erorile judiciare indiferent de natura cauzelor in care acestea au fost săvârșite respectiv răspunderea pentru victimele "unor arestări sau a unei dețineri in condiții contrare dispozițiilor acestui are dreptul la reparații.
Dispozițiile Convenției trebuie inlaturate atâta vreme cât speța nu aduce in discutie situația celor "arestați sau deținuți", ci a deportaților in B..
Mai mult, din jurisprudenta Curții de la Strasbourg rezida faptul ca dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor( Cauza Ernewein si alții impotriva Germaniei).
In ce privește art.998-999 Cod civil, acesta nu poate fi incident in speța intrucat, statul a urmărit repararea prejudiciului prin masuri prevăzute in texte legale speciale dupa anul 1989, iar cei îndreptățiți au uzat de aceste dispoziții legale speciale si nu de art.998-999 Cod civil, ca prevedere generala. Aceștia nu pot veni acum sa se folosească de norma generala, câtă vreme au beneficiat de masuri reparatoriii oferite de legi speciale.
A solicitat instanței sa constate ca in speța a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege inlauntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune in sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Regula generala privind inceputul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrata de art.7 alin.l din Decretul nr. 167/1958 care, in acord si cu prevederile art. 1886 Cod civil, prevede ca prescripția incepe sa curgă de la data cand se naște dreptul la acțiune. In speța, dreptul s-a născut la data producerii prejudiciului si, in situația cea mai favorabila reclamanților, la 22 decembrie 1989, data dupa care era libera sa reclame si sa solicite îndreptarea nedreptăților suferite in vechiul regim.
Prescripția dreptului la acțiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curgă de la data cand păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atat paguba cat si pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 176/1958) .
Aceasta regula speciala de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția poate incepe sa curgă si anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei si a celui care răspunde de ea, iar pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia sa cunoască aceste elemente.
In speța, paguba pretins a fi fost suferita de către reclamanți decurge din deportarea in timpul regimului comunist, astfel incat dupa inlaturarea acestui regim, reclamanților le-a fost cunoscuta paguba pricinuita si persoanele care răspund de ea.
In ce privește perioada anterioara decembrie 1989, a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul art.13 din Decretul nr.167/1958, cel impotriva căruia curgea termenul era împiedicat de un caz de forța majora sa faca acte de inrerupere, însă dupa decembrie 1989 avea posibilitatea sa solicite daunele morale si materiale, in baza art.998-999 Cod civil si a Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
In acest context, având in vedere ca de la inlaturarea regimului comunist (decembrie 1989), data la care a incetat motivul suspendării cursului prescripției si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, devin aplicabile dispozițiile art.l alin.l si art.3 alin. 1 din decretul nr. 167/1958.
Chiar daca ne-am raporta la art.504 Cod procedura penala, cererea de chemare in judecata apare prescrisa, întrucât, conform acestui text de lege, acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornita de persoana îndreptățită in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, dupa caz, a hotărârilor instanței de judecata sau a ordonanței procurorului.
Cum hotărârea privind dislocarea si stabilirea domiciliului obligatoriu a fost pronunțata in anul 1951, o acțiune formulata in anul 2010 apare ca tardiva, dreptul de a obține reparații pentru eventuale prejudicii fiind prescris.
In ce privește repunerea in termen:
Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva prin Articolul 19 prevede: instituția judecătoreasca sau organul arbitrai poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori sa încuviințeze executarea silita. Potrivit A.. 2 din Art. 19 "Cererea de repunere in termen va fi făcuta numai in termen de 1 luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție".
Dispozițiile menționate mai sus reprezintă regula in materia repunerii in termenul de prescripție dar la care, prin dispozițiile Legii nr. 18/1991 si Legii nr. 112/1995 se stabilesc 2 situații de excepție. Așadar, de repunerea in termen poate beneficia doar persoana care in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție formulează cererea de repunere, ori persoana care prin legi speciale, unde se stipulează in mod expres, este repusa in termenul de prescripție.
In măsura in care reclamanții apreciază ca adoptarea legii nr.221/2009 si aplicarea ei inainte de declararea neconstitutionalitatii a determinat nașterea dreptului la un bun in patrimoniul reclamantei, pârâtul invederează ca instanța de contencios administrativ al drepturilor omului, in cauza Slavov si alții contra Bulgariei, a reținut ca dispoziția legala cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulata ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții in sensul ca reclamanții nu au putut dobândi o "speranța legitima” in obținerea compensațiilor respective.
In aceste condiții, adoptarea legii nr.221/2009 nu poate constitui o repunere in termenul de prescripție de 3 ani.
Având in vedere faptul ca reclamanții nu au făcut dovada ca s-a aflat in imposibilitate de a formula acțiunea pentru a opera întreruperea prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, apreciază ca dreptul la acțiune s-a prescris, nefiind exercitat in termenul prevăzut in mod expres de legiuitor.
De altfel, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011, pronunțata in dosarul nr.14/2011 a admis recursurile in interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J si de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, stabilind ca: "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010, dispozițiile art 5 alin.l lit.a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masuri administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial."
S-a solicitat aplicarea art.242 alin.ultim C.pr.civila privind judecarea in lipsa.
P. sentința civilă nr.458/13.02.2012 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții F. C. O. și F. V. P., in contradictoriu cu pârâții S. Român prin M. Finanțelor P., prin Direcția G. a Finanțelor P., si S. Român prin M. Public-P. de pe lângă T. T..
Pentru a hotărî astfel, T. T. a reținut că se solicita acordarea de despăgubiri morale si materiale, in condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din Legea 221/2009, respectiv art. 998 si urm. Cod civil, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit a) Teza I din Legea 221/2009 fiind insa declarat neconstitutional prin decizia nr. 1358 a Curtii Constitutionale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozitiile declarate neconstitutionale isi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, daca, in acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege mentionat si-a pierdut eficienta juridica, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata, fiind respinsa ca atare.
In ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat ca o astfel de pretentie este prescrisa întrucât, conf. art.3 si 8 din D 167/1958, termenul general de 3 ani a inceput sa curga de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din Romania și s-a implinit pe data de 31.12.1992, regula generala privind inceputul cursului prescriptiei dreptului la acțiune fiind consacrat de art.7 alin.1 din D 167/1958 republicat, care, in acord si cu art. 1886 Cod civil, prevede ca prescriptia începe să curgă de la data cand se naste dreptul la acțiune, în speta, la 22.12.1989, de cand s-ar fi putut reclama si solicita repararea nedreptatilor suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989 instanta apreciind ca a operat suspendarea prescriptiei dreptului la actiune, in sensul prevederilor art. 13 din D 167/1958.
In acest context, instanta a apreciat ca nu se poate considera ca, prin respingerea cererii de chemare in judecata, s-ar aduce atingere art. 1 din PRIMUL PROTOCOL ADITIONAL LA CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, chiar Inalta Curte de Casatie și Justiție, in continutul argumentelor ce au stat la baza pronuntarii D. 12/2011 (in completul investit cu solutionarea recursurilor in interesul legii) retinand, in esenta, ca Legea 221/2009 nu a avut ca efect nasterea in patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei .
Cu atat mai mult, odata cu declararea ca neconstitutional a textului art. 5 lit. a Teza I din corpul legii, asa cum s-a aratat in cele ce preced, existența unui atare bun nu mai este de conceput.
În ceea ce priveste caracterul politic al masurii de stramutare, în contextul în care nu se mai pot obtine despagubiri, petitul devine lipsit de interes actual, conditie a actiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apt să mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent in România.
Împotriva sentinței civile nr.458 din 13.02.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, au declarat recurs reclamanții F. C. O. și F. V. P., solicitând admiterea acestuia și modificarea în totalitate a hotărârii în sensul admiterii acțiunii introduse.
În motivarea recursului s-a susținut că S. Român este vinovat că nu a pus în acord Legea nr.221/2009 cu prevederile Constituției, iar justițiabilii sunt obligați să suporte aceste consecințe.
S-a mai susținut că deciziile Curții Constituționale creează o discriminare între cetățenii beneficiari ai legii, care au introdus acțiuni înainte de pronunțarea acestora, sau după această dată cum este cazul reclamanților.
De asemenea, s-a arătat că unele instanțe, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat despăgubiri cu titlu de daune morale, în unele spețe.
În drept, s-a făcut trimitere la prevederile art.304 pct.9 C.pr.civilă.
La filele 8 – 11 pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. – D.G.F.P. T. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece deciziile Curții Constituționale au înlăturat temeiul de drept al pretențiilor reclamanților.
Examinând recursul reclamanților prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 304 ind. 1, art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 și urm. Cod pr.civilă prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr.221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și 1358 /2010 ale Curții Constituționale, și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 se rețin următoarele:
P. decizia nr. 1354 din 20.10.2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional, deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs va constata că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți.
Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamanții ar fi fost proprietarii unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului judiciar, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanții F. Cornelui O. și F. V. P., împotriva sentinței civile nr.458 din 13.02.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii din luna septembrie 2011 a statuat că persoanele care nu dețin o hotărâre definitivă, la momentul intrării în vigoare a deciziilor Curții Constituționale, nu dețin un bun în sensul Convenției, care să poată fi protejat în justiție, în lipsa încetării temeiului juridic inițial, descris de art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții F. C. O. și F. V. P. împotriva sentinței civile nr.458 din data de 13.02.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 iunie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, Ptr.JUDECATOR,
L. L. M. G. A.-M. N.
-în concediu de odihnă-
VICEPREȘEDINTE,
F. D.
GREFIER,
M. M.
Red.: L.L./09.07.2012
Tehnored./M.M./ 2 ex./09.07.2012
Inst.fond:T. T.:jud.D. D.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 136/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 299/2012. Curtea... → |
|---|
