Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-09-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-09-2013 în dosarul nr. 1046/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1046
Ședința publică din 12 septembrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta H. E. E. împotriva sentinței civile nr. 505/08.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. București, pentru Statul Român, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat B. P. pentru reclamanta recurentă lipsă, nefiind prezent pârâtul intimat.
Ministerul Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin Serviciul Registratură al instanței, la 02.09.2013, întâmpinare formulată de pârâtul intimat la recursul reclamantei.
La solicitarea instanței, reprezentantul reclamantei declară că nu s-a făcut notificare în baza Legii nr. 18/1991.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentantul reclamantei susține recursul astfel cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței civile recurate și în fond, admiterea acțiunii reclamantei astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, apreciind că această soluție se impune întrucât reclamanta nu a făcut dovada confiscării, nefiind dovedite pretențiile sale materiale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la T. T. sub nr._ /05.06.2012, reclamanta H. E. E., a chemat în judecată pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. a Județului T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri în cuantum de 15.000 euro (în echivalent iei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de dislocare din localitatea Naidas, jud. C.-S., în localitatea Jegalia din B., în perioada 18.06._55, a antecesorilor săi Mânu A., Mânu F., M. T. si M. A.; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum total de 40.000 lei, pentru prejudiciul material rezultat ca efect al măsurii administrative a deportării, prejudiciu care se compune din: 10.000 lei. reprezentând contravaloarea recoltei agricole din anul 1951, neculeasă, 30.000 lei, reprezentând contravaloarea utilajelor agricole din gospodărie, confiscate la data deportării; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare, s-a arătat că, la data de 16.06.1951, in baza Deciziei MAI nr. 200/1951, familia sa compusă din; părinții Mânu A. si Mânu F. și bunicii săi M. T. si M. A., a fost obligata de militari înarmați sa părăsească gospodăria in termen de 2 ore, pentru a pleca ..
Au fost adunați la marginea satului, împreuna cu alți consăteni, urcați in camioane si transportați sub supravegherea armatei, ofițerilor MAI si activiștilor de partid, la gara Racajdia, de unde au plecat in vagoane de marfa spre o direcție necunoscuta. La data de 08 iunie 1951 au ajuns in gara Fetești si de acolo in localitatea Jegalia, unde au rămas pana in anul 1955. Prin Decizia MAI nr. 200/1951, viata părinților si bunicilor mei s-a schimbat in mod brutal si nedrept Toate acțiunile privitoare la deportare au fost ținute in secret si nu au cunoscut unde vor fi duși si cu ce scop, iar aceasta stare de incertitudine le-a creat sentimente de frica, groaza d/ disperare.
Perioada cât au fost deportați a constituit domiciliu obligatoriu, fiind consemnat in buletin cu D.O., ceea ce nu le permitea sa se deplaseze liber in alte localități. Au fost constrânși sa duca o viata sub limita demnității umane, pentru vina de a fi fost oameni harnici si gospodari. Trauma dezrădăcinării, mizeria, bolile si umilințele suferite in B. si după întoarcerea acasă, ca stigmatizați ai regimului comunist, imposibilitatea de a avea un loc de munca, sunt fapte reale, trăite de antecesorii săi. Reîntorși acasă au găsit totul in ruina, iar din agoniseala mai multor generații nu a mai rămas nimic. Abuzurile de atunci le-au zdruncinat viata, marcând-o pana la moarte. Menționează ca antecesorii săi nu au beneficiat de vreo măsura reparatorie, întrucât au decedat înainte de anul 1990.
Prejudiciul material grav care le-a fost adus prin măsura abuzivă a deportării nu a fost acoperit până în prezent, iar reclamanta în calitate de descendent al părinților și bunicilor săi este îndreptățită să solicite obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor materiale datorate.
Acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de antecesorii săi ca urmare a aplicării măsurii abuzive a deportării în perioada regimului comunist, ar echivala cu o recunoaștere și implicit o încercare de remediere a durerilor psihice încercate de familie ca urmare a privațiunilor la care a fost supusa, a suferințelor personale și a neajunsurilor sociale încercate precum și o reparare a prejudiciilor aduse vieții personale, familiale și sociale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) și alin. (4), art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221 2009, art. 998-999 C.civ., art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 274 C.pr.civ.
Pârâta Direcția Generala a Finanțelor P. T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor P. București in calitate de reprezentant legal al paratului Statul R., a formulat întâmpinare, la precizarea de acțiune formulata de reclamanta H. E. E., solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata, referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, având in vedere Deciziile Curții Constituționale prin care s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr.221/2009 si ale O.U.G. nr. 62/2010, de modificare si completare a Legii nr. 221/2009; respingerea acțiunii ca neîntemeiata si referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale; prin care solicita obligarea paratului la plata despăgubirilor in cuantum de 74.000 euro cu titlu daune materiale, invocând ca temei de drept Legea 221/2009
S-a solicitat instanței sa aibă in vedere la soluționarea cauzei deciziile nr. 1354/20.10.2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.1 pct. 1 si art.II din OG nr.62/2010 precum si nr. 1358/21.10.2010, prin care Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a). teza intai din Legea nr.221/2009.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 a fost admisa excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fara efecte juridice începând cu data de 31.12.2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
In acest sens au fost invocate dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituția României, revizuita: "Dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, isi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Așa fiind, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 argumentând tocmai prin aceea ca persoanele ce au suferit prin condamnări cu caracter politic si masuri administrative pronunțate in perioada 6 martie_89 au beneficiat deja de masuri reparatorii oferite de acte normative succesive apărute anterior:
Se subscrie argumentației Curții Constituționale si se arată că prin toate reglementările legale sus-citate, Statul R. a urmărit, in condițiile art.998 Cod civil, repararea integrala atât a daunelor morale cat si a celor materiale suferite de persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de legea nr.221/2009.
Mai mult, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicata in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:
„Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."
Se apreciază că, in prezent, temeiul legal in baza căruia se solicita despăgubiri ca urmare a prejudiciului produs in urma masurilor administrative ori condamnărilor cu caracter politic pronunțate in perioada 6 martie_89 nu se mai regăsește in Legea nr.221/2009, așa incat, solicită instanței sa respingă acțiunea ca fiind lipsita de temei legal.
Se susține ca cererea reclamantei este neîntemeiata întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Astfel, raportat la prevederile clare si nesusceptibile de interpretări ale art.5 ai. 1 lit.b din L.221/2009, se arată următoarele:
Legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana indreptatita sa fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile – căci doar la aceasta categorie de bunuri se refera legile reparatorii in discuție - in caz contrar neputând fi acceptata ideea ca legiuitorul, prin instituirea art.5 alin.1 lit. B din L.221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentara si un nou termen de a solicita restituirea in echivalent bănesc a acestor bunuri, golind astfel de sens dispozițiile aceste legi.
In măsura in care daunele materiale se refera la bunuri mobile, pe de o parte apreciem ca textul legal este foarte clar( " acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile L. 10/2001 - privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau ale L.247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare ",) legiuitorul intelegand sa coreleze aceste dispoziții strict doar cu aceste doua legi speciale cu caracter reparator care vizează prin excelenta imobilele " preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza L139/1940 asupra rechizițiilor", așa incat rezulta ca legiuitorul a vizat aceeași sfera de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere Altfel spus, in identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite in temeiul L.221/2009 - daca nu s-au acordat deja masuri reparatorii in temeiul legii speciale anterioare -instanțele se călăuzesc după dispozițiile art.2 in corelație cu cele ale art.6 din Legea nr.10/2001 si care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ.
Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009.
Astfel, din Secțiunea a II-a "Motivul emiterii actului normativ", descriind situația actuala, legiuitorul arata ca, citam: "In ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despăgubire concreta."
La subsectiunea 2, intitulata "Schimbări preconizate" se menționează: "prin derogare de la prevederile Legii nr. 20/2001, cu modificările si completările ulterioare, persoan in cauza, precum si soțul sau descendenții pana la gradul al ll-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate."
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol si recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C. civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C. civil fiind insa prescrisa in prezent.
Cu privire la lipsa folosinței bunurilor confiscate in perioada deportării, daunele moratorii ( damnum emergens), la fel ca si daunele compensatori (lucrum cessans) pot fi acordate daca sunt îndeplinite anumite condiții. Așadar, pentru angajarea răspunderii civile in acest caz este necesar ca intre masurile cu caracter administrativ luate de Statul R. si prejudiciu sa existe o legătura de cauzalitate. Obligația de dezdaunare ia ființa numai când se stabilește existenta in mod obiectiv a unei legături de la cauza la efect intre măsura confiscării bunurilor dispusa de paratul chemat sa răspundă si paguba suferita de victime, in intelesul ca aceasta legătura constituie insasi premisa răspunderii. Legătura intre cauza si efect e obligatoriu de demonstrat, inexistenta unui raport de cauzalitate înlătura temeiul tragerii la răspundere.
Așa incat, nu poate fi atrasa răspunderea Statului R. pentru beneficiul nerealizat in urma confiscării bunurilor pe perioada deportării, întrucât nu se dovedește un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existentei sale si sub aspectul posibilității de evaluare, aceste beneficii putând fi influențate de mai mulți factori inclusiv de fenomenele meteorologice. Pe cale de consecința, nu poate fi demonstrata existenta unui raport de cauzalitate in masurile administrative si prejudiciul pretins a fi cauzat.
Pe de alta parte, aceste pretenții materiale sunt nedovedite in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantei.
"ART. 5 (...)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare".
Având in vedere cele de mai sus s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
S-a solicitat aplicarea dispozițiile art. 242 alin. ultim C.pr.civila.
Prin decizia civilă nr. 505/08.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea civilă inițiată de către petenta H. E. E., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T..
Pentru a pronunța această soluție, analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor alegate jurisdicțional prin observarea exactă și riguroasă a efectelor generate pe plan procesual de admiterea demersului constituțional finalizat prin Decizia nr.1358 dată de jurisdicția de contencios constituțional la 21.10.2010 asupra dispozițiilor Legea nr. 221/2009 ce se constituie în cauza debendi a disputei procesuale pendinte, configurate legislativ de imperativul art.147 alin.1 din Constituția revizuită în corelație cu alin.3 apartenent art.31 din Legea nr.47/1992, T. a reținut următoarele:
Uzând de dispozițiile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit.e apartenentă alin.1 al art.3 din legea în discuție și, respectiv, de art.1 alin.2 lit.a și h, ambele din legea specială - reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate familiei sale prin măsurile represive luate contra ei de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr.221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art.29 din Legea nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Legea nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art.1 alin.3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.47/1992 republicată –care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art.147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art.31 alin.3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției – că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Legea nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Legea nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În ceea ce privește daunele materiale, instanța observă din lecturarea prevederilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea cu nr.221/2009 ( și care spune că” acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii cu nr.10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente Legii nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr.10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
T. a reținut că alin. 2 al art. 6 din Legea cu nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin.3 al aceluiași text de lege ( și care spune că „ În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.)-, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale. Că este așa o confirmă și de Decizia cu nr.6/15.04.2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în data de 29.04.2013).
Or, reține T., în speță, petiționara solicită în esență contravaloarea unor utilaje agricole pretins deținute și confiscate ca urmare a deportării fără a face această dovadă prin raportare la dispozițiile legale supra anunțate. Cum nici contravaloarea recoltei neculese din anul 1951 nu face obiectul art. 5 alin.1 lit. b apartenent Legii nr. 221/2009.
De aceea, a apreciat acțiunea nefondată, context în care a respins-o, astfel cum s-a arătat mai sus.
Împotriva sentinței civile pronunțată de T. T., reclamanta H. E. E. a declarat recurs în termen legal la 23.07.2013, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta-recurentă susține că sentința recurată este dată cu interpretarea greșită a legii și a probatoriului administrat în cauză.
Astfel, cu privire la repararea prejudiciului moral, susține că instanța de fond a interpretat greșit legea în ce privește consecințele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, acțiunea impunându-se a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
În acest sens, se impun a fi analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor sale, din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Reclamanta recurentă a invocat și incidența art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În acest sens, a precizat că, pe baza art. 14 din Convenție, Curtea Europeană a drepturilor Omului a subliniat constat că o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Recurenta H. E. E. a făcut referire și la noțiunea de „speranță legitimă” și practica CEDO în acest sens, subliniind că atâta vreme cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
In concluzie, recurenta consideră că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectândastfel dispozițiile art.20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.|
Cu privire la despăgubirile materiale, reprezentând contravaloarea utilajelor agricole din gospodărie, confiscate la data deportării si contravaloarea recoltei agricole din anul 1951, neculeasă, consideră că, instanța de fond a interpretat greșit Decizia nr.6/2013 a ICCJ, precum si dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a)din Legea nr. 221/2009. În acest sens, arată că, potrivit Deciziei nr.6/2013 a ICCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, "pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație." |
În consecință, susține că potrivit art.5, alin.(l), lit.b) din Legea nr.221/2009, pot fi acordate despăgubiri pentru utilajele și instalațiile care fac obiectul art.6 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, Decizia nr.6/2013 a ICCJ nu face nicio referire la bunurile care nu au făcut obiectul notificărilor depuse anterior la Legea nr. 10/2001, rezultând astfel că aceste bunuri pot fi solicitate pe calea Legii nr.221/2009.
In drept, a invocat dispozițiile art. 304, pct. 9, art. 304 ind. 1 și art. 312 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă în cauză în termen legal, la 02.09.2013, pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. București, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 505/08.02.2013, pronunțată de T. T. care, a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a deciziei nr. 1354/20.10.2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din OG nr. 62/2010, precum și nr. 1358/21.10.2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din Legea nr. 221/2009.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Prin urmare, motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă recursul formulat împotriva sentinței civile sentinței civile nr. 505/08.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Având în vedere soluția pronunțată și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, nu vor fi acordate cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H. E. E. împotriva sentinței civile nr. 505/08.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red M.G. – 18.09.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./18.09.2013
T. T., Judecători: Z. H.
| ← Cereri. Decizia nr. 951/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 1065/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
