Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 744/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 744/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 852/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.852
Ședința publică din 12 iunie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Ș. S. I. împotriva sentinței civile nr.744/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul recurent Ș. S. I. avocat O. D., în substituirea avocatului B. P., lipsă fiind pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Ministerul Public este reprezentat de procuror D. L.-C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială de substituire și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Procurorul, de asemenea, arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat O. O., pentru reclamantul recurent Ș. S. I., solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii reclamantului astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului T..
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr.744/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost admisă excepția lipsei de interes și respinsă ca atare cererea de constatare caracter politic al măsurii deportării autorului reclamantului Ș. S. I. formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T.; a fost respinsă cererea în despăgubiri morale formulată de reclamant.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 12.06.2012 reclamantul a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând să se constate că măsura administrativă a deportării antecesorului Ștefanescu I. la canalul Poarta A. în perioada 1951-1953 reprezintă o măsură administrativă ca caracter politic, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 90.000 euro (în echivalent lei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, în anul 1951, tatăl Ș. I., născut la 27.04.1903 în . la 29.04.1987 în . ridicat din casă sub amenințarea armelor și dislocat în .. C., în perioada 1951-1953, unde a fost silit să presteze munci forțate pentru regimul comunist timp de 3 ani, în condiții inumane.
Suferințele îndurate de antecesorul său în perioada deportării la canalul D.-Marea N., sunt de notorietate, astfel că nu se impune administrarea de probe în dovedirea acestor orori.
Acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurii abuzive a stabilirii domiciliului forțat în perioada regimului comunist, ar echivala cu o recunoaștere și implicit o cale de remediere a durerilor psihice încercate ca urmare a privațiunilor la care a fost supus tatăl său.
A menționat că antecesorul său nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990, sau ale Legii nr. 214/1999 fiind decedat la data de 29.04.1987.
În drept, Legea nr.221/2009, art.1359 C.civ., art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.274 C.pr.civ.
Din analiza materialului probatoriu aflat la dosarul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a solicitat prin acțiune constatarea caracterului politic al măsurii deportării tatălui său, luată în temeiul Deciziei nr.200/1951 a MAI și obligarea Statului român prin al său reprezentant la plata de daune morale și materiale în compensarea prejudiciului suferit urmare a acestei măsuri.
În speță, formularea petitului cu obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării a apărut ca lipsită de interes, excepția invocată din oficiu fiind admisă și petitul respins ca atare în raport de dispozițiile art.3 lit.e din lege, prin care legiuitorul a înțeles să consacre de drept caracterul politic al unei atare măsuri, nefiind astfel necesară recunoașterea acestui caracter prin intermediul unei hotărâri judecătorești.
În ce privește petitul cu obiect daune morale întemeiat pe prevederile art.5 al.1 lit.a din lege, acesta a fost respins ca nefondat, în considerarea faptului că urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Nu se poate aprecia, a reținut prima instanță, că prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 în cauzele aflate în curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare în raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferită de cea inițială; or, art.14 din Convenție, ca și Protocolul nr.12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; în plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc în speță.
Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 al.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea în despăgubiri promovată în temeiul art.5 al.1 lit.a și b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea în despăgubiri materiale reglementată de lit.b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat și acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun, în considerarea caracterului său special: este prin urmare de strictă interpretare și aplicare.
Nu s-a putut reține, pe cale de consecință, că prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri de drept comun și nici că instanța se află în fața unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție în condițiile art.17 raportat la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât intreruperea prescripției presupune că termenul de prescripție să nu se fi împlinit, condiție neîndeplinită în speță de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementată de norme imperative, așa cum rezultă din prevederile art.1 al.3 și art.18 din decret, dispoziții ce se aplică în mod exclusiv în baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse în codul civil în materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea în termen operează în condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite în speță; instituția renunțării la prescripție, incompatibilă cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar în materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei în materie și unei jurisprudențe constante.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivare a invocat greșita aplicare în cauză a Deciziei nr.1358/2010 față de dispozițiile art.6, a4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Primul Protocol adițional, și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., art.3041 C.pr.civ.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și în baza art.3041 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat de deportarea antecesorului său, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
P. Decizia nr.1358/20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr.1354/20.10.2010, a declarat neconstituționale prevederile art.I și II din OUG nr.62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.31 al.1 din Legea nr.47/1992 republicată și ale art.147 al.4 din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.31 al.3 din Legea nr.47/1992 republicată și ale art.147 al.1 din Constituție.
În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art.147 al.4 din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr.221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.
În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr.177/2010 a cazului de revizuire de la pct.10 al art.322 C.pr.civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art.15 al.2 din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladzec contra G.), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al OUG nr.214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Potrivit celor anterior expuse, reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizant) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Nici susținerile referitoare la încălcarea principiului egalității și discriminarea creată între reclamant și persoanele care au beneficiat de dezdăunări în baza Legii nr.221/2009 nu se constituie în temeiuri de modificare sau casare a hotărârii recurate, câtă vreme situația reclamantului este diferită în raport cu cea a persoanelor ce au beneficiat de prevederile legii, cererea sa rămânând fără temeiul juridic reprezentat de dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, conform celor mai sus arătate.
Pentru aceste considerente, văzând și cele statuate prin decizia nr.12/19.09.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.14/2011 prin care s-a pronunțat asupra unui recurs în interesul legii, fiind analizată inclusiv incidența art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ. raportat la art.304, 3041 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamantul Ș. S. I. împotriva sentinței civile nr.744/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ș. S. I. împotriva sentinței civile nr.744/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/17.06.2013
Tehnored.MM/2 ex/02.07.2013
Instanță fond: T. T. – jud.L. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 854/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 932/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
