Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 15-01-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-01-2013 în dosarul nr. 14/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 14
Ședința publică din 15 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta G. R. împotriva sentinței civile nr. 2296/10.10.2012 pronunțată de T. A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în absența părților la dezbateri, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului și de menținere ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, motivat de faptul că temeiul de drept invocat de reclamantă este declarat neconstituțional.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 02.06.2012, reclamanta G. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P. București, a solicitat să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuși antecesorii săi, respectiv tatăl său, P. T., și bunicii paterni, P. N. și P. A., ca urmare a deportării, strămutării cu domiciliu obligatoriu din localitatea Comlosu M. jud. T., în localitatea Stancuta-Nouă C., începând cu data de 18.06.1951, până în 27.07.1955 și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, sumă reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că antecesorii săi, tatăl P. T. și bunicii paterni P. N. și P. A. au avut domiciliul obligatoriu în localitatea Stancuta - Nouă C., începând cu data de 18.06.1951 până în 27.07.1955.
Cu privire la deportarea antecesorilor săi, reclamanta a aratat că, datorită faptului că erau o familie înstărită, cu o stare materială bună, organele de represiune din acea perioadă i-au deportat cu domiciliu obligatoriu, fiind ridicați fără a mai avea posibilitatea de a lua ceva din gospodărie, fiindu-le confiscată averea. Persecuțiile la care au fost supuși de regimul comunist și suferințele ulterioare nu au putut fi uitate de cei deportați, punându-și amprenta asupra întregii vieți.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1 (1), (2) lit. a), art.5 (1) lit. a, din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art.2 (1) din OUG 214/1999, cu modificările ulterioare, art. 1 din Protocolul nr.12, Rezoluția nr. 1096/1996, Legea nr. 30/1994, Rezoluția nr.1096 din 1996, art. 8 din Declarația universală a drepturilor omului, Legea nr. 48/2002, art. 4 și art. 5 din Noul Cod Civil.
P. întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată și nedovedită, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010, conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin.1, lit. a din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a susținut că acțiunea nu este întemeiată deoarece nu se încadrează în dispozițiile legale arătate, respectiv măsura administrativă aplicată nu constituie infracțiuni săvârșite din motive politice prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 modificată și întrucât nu este întemeiată pe actele normative prev. la art. 3 din Legea nr. 221/2009. La dosar nu există nici o dovadă care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
P. sentința civilă nr. 2296/10.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, T. A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta G. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect acțiune în constatare și despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, întrucât reclamanta nu a depus actul prin care a fost luată măsura deportării și stabilirii de domiciliul forțat, mai mult art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede măsuri administrative cu caracter politic luate persoanelor întemeiate pe anumite acte administrative astfel că, acțiunea reclamantei nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 3 raportat la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care tribunalul a respins cererea reclamantei privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative.
Chiar în situația în care antecesorii reclamantei ar fi suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic care sunt reglementate de Legea nr. 221/2009, cererea reclamantei privind plata despăgubirilor morale a rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezentau temeiul de drept al pretențiilor acestora.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, încalcă două principii constituționale: - dreptatea socială, ca valoare supremă în stat, consacrată de art.1 alin.3 din Constituție; - principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Conform art. 147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar conform art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Având în vedere și Decizia în interesul Legii nr. 12 din data de 19.09.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009 modificată, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta G. R. care a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată; în subsidiar, a solicitat casarea cu reținere spre rejudecare.
În motivare, reclamanta a arătat că sentința pronunțată de T. A. este în parte nefondată, neconformă cu realitatea, prezentând reminiscențe tipic comuniste, cu atât mai mult cu cât instanța s-a transformat într-un real apărător al Ministerului Finanțelor P., ignorând toate drepturile sale, apărate prin Constituția României, prin Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin protocoalele adiționale acesteia, cu încălcarea practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
In modalitatea reținută de T. A., Decizia CC. 1358/2010 poate avea caracter retroactiv, dar Tratatele Internaționale privind drepturile omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu. De altfel, nu este o aplicare retroactivă, ci o aplicare în concordanță cu aceste tratate, precum și cu jurisprudența CEDO.
Se invocă Decizia CC. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesară examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor Constituției atunci când nu există reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente", aplicându-se direct dispozițiile art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. În caz contrar, sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art. 16 (1) din Constituția României, privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Se arată că, prin limitarea, prin golirea de conținut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât s-a îngrădit accesul liber la justiție și, implicit, la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetățeni.
Desi instanța de judecata are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția României privind drepturile si libertățile cetățenilor, prin invocarea Deciziei C.C.1358/2010 și prin respingerea acțiunii privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv că nu mai există temei de drept, ne aflăm în situația denegării de dreptate, art. 3 din Codul civil, încălcând totodată cerințele art. 4 (2) din Legea nr. 303/2004.
P. sentința recurată, nu au fost respectate cerințele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Art. 6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 in cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate in temeiul Legii 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009, in baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prin art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în acest sens fiind și prevederile Legii nr. 48/2002, precum și articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Se apreciază că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia.
Insăși Curtea Constituționala a reținut in considerentele deciziei nr.1354/2010, ca, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr.62/2010, se creează premisele unei discriminări intre persoanele care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Aplicarea deciziei CC. nr.1358/2010 unui proces pendinte si suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.5 din Legea nr.221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, in temeiul unei legi accesibile si previzibila la acea data, poate fi asimilata intervenției legislativului in timpul procesului si ar crea premisele unei discriminări intre persoane, care desi se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de existenta, deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010.
Pe de alta parte art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează in esența dreptul de proprietate, iar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale", având o valoare patrimonială, cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Se arată că, atâta timp cât, în calitate de reclamantă, a promovat o acțiune împotriva Statului R., anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, acțiunii sale și, implicit, cauzei sale, îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie a CC. neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art.14 al Convenției si a art.l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanța naționala, prima chemata sa aplice Convenția.
Aceasta apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum.
In acest sens, se invocă art. 147 alin. 4 din Constituție, ce consacră efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, ca o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natura a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
In susținerea recursului, se arată că prima instanța nu a mai analizat aspectele de fond importante cu privire la toate nedreptățile, chinurile la care a fost supus familia reclamantei cu ocazia deportării noastre cu domiciliu obligatoriu, fiind reluate aspectele invocate în acest sens prin cererea de chemare în judecată.
Se reiterează și prevederile menționate in art. 504 alin. l si alin.2, precum si art. 52 (3) din Constituția României, care sunt, în opinia reclamantului, în concordanță și cu reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul nr.7 Ia Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, ratificata prin Legea nr.30/1994.
In drept, invocă disp. art. 299 și urmat., art. 304 pct. 7, 8, 9, art. 312 (2),(6) Cod pr.civ, disp. Legii nr. 221/2009, O.U.G. 214/1999 cu modificările si completările ulterioare, art.3 din Codul civil, art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 6, 14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.l din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europena a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art.3 Cod civil, Legea nr.30/1994, art.l, 4 din Legea nr.303/2004, Legea 290/2004, art.l (1), (2) lit.a.) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., deși legal citat, nu a depus întâmpinare în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii de acordare a daunelor morale, astfel că această solicitare a sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO.
Nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea pentru repararea prejudiciului moral al reclamantei.
Această soluție s-ar fi impus, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune civilă a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, respectiv a deciziei nr. 12/2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat de o manieră obligatorie, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, problema aplicării în timp a deciziei Curții Constituționale arătate.
A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, așa cum am arătat anterior.
Recurenta încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile reclamantei vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Constituția României, respectiv încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță, nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Potrivit jurisprudenței CEDO, nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
În ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin acțiune, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt de natură a susține temeinicia cererii. Niciunul dintre textele Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri.
Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentei, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursul declarat de reclamantă.
In baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G. R. împotriva sentinței civile nr. 2296/10.10.2012 pronunțată de T. A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./16.01.2013
Tehnored L.P./06.02.2013
Ex.2
Primă instanță: A. Ș. – T. A.
| ← Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 3205/2012. Curtea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 81/2013. Curtea de... → |
|---|
