Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 428/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 428/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-03-2013 în dosarul nr. 428/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 428
Ședința publică din 19 martie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții A. P. și A. M. împotriva sentinței civile nr. 1569/15.10.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. V..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței s-a depus la data de 18.03.2013 întâmpinare de către intimatul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., pe care instanța, în raport de data depunerii, o califică ca fiind concluzii scrise.
Văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod pr. civ. și, nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ /14.06.2012 reclamanții A. P. și A. M. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 24.000 Euro pentru fiecare an de închisoare din cei 15 la care a fost condamnat tatăl lor A. P.; obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că tatăl și bunicul lor au fost condamnați la 15 respectiv 20 ani închisoare. Bunicul, după 2 ani de la arestare a murit în închisoare. Tatăl lor a fost grațiat după 14 ani.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 5 alin.1 și art. 4 alin.1 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Prin sentința civilă nr. 1569/15.10.2012, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. P. și A. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03._89 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ- Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de Apel G., s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de aceste considerente, ținând seama de dispozițiile Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. P. și A. M. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Împotriva sentinței civile nr. 1569/15.10.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, au declarat recurs reclamanții A. P. și A. M., care au solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivare au arătat că potrivit Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale a României, nu mai exista temei de drept pentru solicitarea daunelor morale în cazul măsurilor abuzive cu caracter administrativ, desfășurate de autoritățile comuniste în perioada anilor 50, instanțele românești, respectând principiul preeminenței tratatelor și jurisprudenței CEDO, preeminență consfințită și în Constituția României, sunt ținute să aplice cu prioritate textele de legi și principiile Convenției Europene, în litera și în spiritul ei.
Aplicarea unei Decizii a Curții Constituționale, care într-adevăr este obligatorie,nu poate conduce la ideea încălcării tratatelor internaționale la care România este parte, așa cum este și cazul "Convenției".
Egalitatea de tratament intre resortizanții comunitari este un principiu de drept comunitar care interzice orice formă de discriminare.
Principiul nediscriminării constituie fundamental principal al ordinii juridice comunitare fiind o condiție de baza a funcționării UE.
În prezenta speță, s-a încălcat principiul egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, așa cum de altfel s-a întâmplat în spețele derulate în instanțele din România pe Legea 221/2009.
Consideră că ultimele hotărâri date în dosarele prin care se solicită daune materiale pe Legea 221/2009, contravin principiului egalității de drepturi dar și principiului care vizează necrearea unor situații juridice discriminatorii, între justițiabili care au obținut deja hotărâri definitive favorabile, și cei cu hotărâri nefavorabile, principii consfințite de art. 1 alin. 2 lit. a din O.G. 137/2008 coroborat cu art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României.
În drept: art. 304 (1) pct. 9 și 304 ind. 1 Cod pr. civ., raportat la art. 16 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeana.
Prin întâmpinare pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 motivat de faptul că acest text legal a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanțit în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestora. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurenții încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții A. P. și A. M. împotriva sentinței civile nr. 1569/15.10.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 19.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./27.03.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./28.03.2013
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. R. L. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1265/2012. Curtea... | Expropriere. Decizia nr. 490/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
