Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 20-05-2014, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-05-2014 în dosarul nr. 465/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 465
Ședința publică din 20 mai 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. I.-G. împotriva sentinței civile nr. 2501/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. B. P. pentru reclamant, lipsă intimatul.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror S. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, și de menținere ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, arătând că bunurile cu privire la care se solicită despăgubiri, nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
P. acțiunea înregistrată la această instanță sub nr._ /19.06.2012 reclamantul B. I.-G. a chemat în judecată pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 90.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de dislocare din localitatea Ciacova, jud. T., în localitatea Viisoara din B., a bunicii sale B. T., obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum total de 40.000 lei, pentru prejudiciul material rezultat ca efect al măsurii administrative a deportării, prejudiciu care se compune din 10.000 lei, reprezentând contravaloarea recoltei agricole din anul 1951, neculeasă si 30.000 lei, reprezentând contravaloarea utilajelor agricole din gospodărie, confiscate la data deportării, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.000.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării antecesorului său B. A., dispusa prin sentința penală nr. 77 din 20 februarie 1959, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara în dosarul nr. 76/1959,cu cheltuieli de judecată.
In motivare a arătat că, în anul 1951, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, bunica sa paternă B. T. a fost ridicată din casă sub amenințarea armelor și dislocată din ., jud. T., în loc. Viisoara din B., în perioada 1951-1955, unde a fost silită să presteze munci forțate pentru regimul comunist timp de 4 ani.
B. sa a fost obligată să părăsească gospodăria în condiții inumane, luând cu ea doar strictul necesar, sub pază militară, a fost umilită începând de la transportarea ei la destinație în vagoane de marfă, unde a fost lăsată sub cerul liber, în câmp și continuând cu traiul mizer, plin de lipsuri în locul unde i-a fost fixat domiciliul forțat.
Având în vedere faptul că, temeiul de drept în baza căruia bunica sa a fost deportată, se regăsește printre actele normative prevăzute de art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă constituie de drept, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, o măsură administrativă cu caracter politic.
Acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea sa ca urmare a aplicării măsurii abuzive a deportării în perioada regimului comunist, ar echivala cu o recunoaștere și implicit o încercare de remediere a durerilor psihice încercate ca urmare a privațiunilor la care a fost supusă, a suferințelor personale și a neajunsurilor sociale încercate precum și o reparare a prejudiciilor aduse vieții personale, familiale și sociale.
Precizează că antecesoarea sa nu beneficiat de vreo măsură reparatorie.
In ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său B. A., născut la 23 iulie 1925, în . si decedat la 31 martie 1971 arată că a fost condamnat prin sentința penală nr. 77 din 20 februarie 1959, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara în dosarul nr. 76/1959, la 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru „ crima de uneltire contra ordinii sociale".
Având în vedere faptul că, antecesorul său a fost condamnat pentru fapta prevăzută și pedepsită de art. 209 din Codul penal din anul 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 48 din 02.02.1948, această condamnare constituie de drept, potrivit art. 1 alin (2) din Legea nr. 221/2TJ09, o condamnare cu caracter politic, astfel încât este îndreptățit să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său.
Antecesorul său a executat efectiv 4 ani și jumătate de închisoare, așa cum rezultă din fișa matricolă penală din dosarul nr. 30/1959 al Penitenciarului Timișoara, fiind nevoit să suporte toate ororile închisorilor comuniste.
P. condamnarea și încarcerarea antecesorului său, a fost afectat atât acesta, prin atingerile aduse dreptului la libertate individuală, dreptului la viață personală, la liniște, la cinste, la onoare și la demnitate, cât și întreaga familie; tatăl său fiind singura persoana din familie care realiza venituri în calitatea sa de medic și de director al Căminului de Bătrâni din Ciacova, jud. T., iar ridicarea acestuia în mod nedrept din sânul familiei lor, a lăsat o soție și un copil în vârstă de 7 ani fără mijloace de existență.
Tragedia suferită de tatăl său prin condamnarea politică nu s-a sfârșit la eliberarea din temnițele comuniste, ci a continuat întreaga viață, fiind o persoană stigmatizată în toate locurile în care a încercat să-și găsească un rost, toate acestea aducându-i sfârșitul la vârsta de numai 46 de ani.
In drept, Legea nr. 221/2009, art. 1359 Cod civil, art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 274 cod procedura civilă.
P. întâmpinare D.G.F.P. T. a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
In motivare a arătat că, referitor la acordarea despăgubirilor morale, în prezent acțiunea reclamantului este lipsită de temei legal, având în vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantului se impune a fi respinsa ca neîntemeiată în drept.
În ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, apreciază că cererea este neîntemeiată, întrucât din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
P. sentința civilă nr. 2501/24.10.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulata de reclamantul B. I.-G. împotriva pârâtului S. R., având ca obiect acordarea de despăgubiri in baza Legii nr. 221/2009 și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada faptului că bunica sa, B. T., a fost supusă unei măsuri administrative, în sensul dispozițiilor Legii 221/2009.
Reclamantul a depus la dosar un proces verbal de predare preluare a unor bunuri din gospodăria lui B. T.,încheiat la 18 iunie 1951.
Potrivit art. 1182 c. civ.:
„Data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică*), din ziua în care s-a înscris într-un registru public**), din ziua morții a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici***), precum procese-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare.” (* Instituție de stat; ** Registru anume destinat; *** Funcționar de stat).
Data procesului verbal menționat nu este certă, în sensul dispozițiilor art. 1182 Cod civil, iar predarea preluarea unor bunuri nu reprezintă, prin ea însăși, dovada faptului că bunica reclamantului a fost supusă măsurii administrative a deportării.
Reclamantul a mai solicitat acordarea de despăgubiri morale pentru condamnarea politică a tatălui său, B. A..
Reclamantul a depus în acest sens, în extras, Sentința nr. 77/20.02.1959, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara în dosarul 76/1959, prin care tatăl său ar fi fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică,în baza art. 209 Cod penal.
Potrivit art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a din Legea 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a sunt neconstituționale.
Conform art. 31 al. 3 din Legea 47/1992: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 al. 3 din Legea 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul a reținut că temeiului invocat, respectiv art. 5 al. 1 lit. a, și-a încetat efectele.
În consecință, tribunalul a respins acțiunea și, în temeiul art. 274 Cod proc.civ. a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 2501/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T., a declarat recurs reclamantul B. I.-G. care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că în ceea ce privește despăgubirile materiale, a făcut dovada confiscării bunurilor indicate in acțiune cu Procesul-verbal de confiscare din 18 iunie 1951 de la antecesoarea sa B. T., din care rezulta că, bunurile au fost inventariate de către reprezentanții locali ai statului, la data de 18 iunie 1951, data ulterioara deportării familiei sale, care a avut loc la 18.06.1951, rezultând astfel implicit in posesia cui au intrat aceste bunuri.
Prezumția că aceste bunuri au fost preluate de S. R. operează in favoarea sa, iar aceasta prezumție nu a fost răsturnata de pârât în cauză.
Cu privire la repararea prejudiciului moral, arată că instanța de fond a interpretat greșit legea în ce privește consecințele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, acțiunea impunându-se a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
Astfel, se impun a fi analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul Ia un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
A învederat că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
De asemenea, Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
A invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la textele legale menționate, conform căruia, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
Câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
În drept, invocă art. 304 pct. 9 și 3041 Cod proc.civ.
Examinând sentința civilă, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în prezența litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate reactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege, are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale.
Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum est, nullum producit efectum. Astfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic, în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (norme/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și, pe cale de consecință, imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată. A accepta teza acreditată de reclamant, ar însemna a lăsa fără finalitate această instituție juridică de o importanță deosebită într-un stat de drept, lucru ce nu poate fi acceptat.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Că aceasta este interpretarea corectă a efectelor Deciziei nr. 1358/21.10.2010 o demonstrează, și decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la solicitarea despăgubirilor materiale, Curtea constată că nu este întemeiată nici această cerere.
Astfel, deși reclamantul a solicitat efectuarea expertizei tehnice evaluatoare prin care să se stabilească valoarea bunurilor confiscate de la antecesoarea sa, B. T., la termenul de judecată din 05.09.2013 prin precizarea de acțiune a învederat instanței că renunță la efectuarea expertizei.
La data de 02.09.2013 reclamantul a depus, însă, o precizare a acțiunii în care a indicat valoarea bunurilor fără a face dovada acestor valori.
Mai mult, cu referire la acest petit, ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat de altfel nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamantul B. I.-G. poartă asupra bunurilor mobile și utilajelor agricole rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei sale de origine, asupra animalelor domestice pe care au fost siliți să le abandoneze precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamant s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei cât și al nelegalității iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamanților la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Trebuie precizat că reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedurile prevăzute de legile speciale, respectiv că ar fi depus vreo notificare cu privire la imobilul casă din cărămidă cu trei camere, bucătărie și cămară de alimente pentru care a solicitat despăgubiri.
Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 312 Cod proc.civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B. I.-G. împotriva sentinței civile nr. 2501/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 mai 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L/26.05.2014
Tehnored L.P./03.06.2014
Ex.2
Primă instanță: L. V. – Tribunalul T.
| ← Cereri. Decizia nr. 215/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Decizia nr. 486/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
