Pretenţii. Decizia nr. 311/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 311/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 311/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.311
Ședința publică din 26 martie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele B. E. și L. R. împotriva deciziei civile nr.14/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN, P. C. L. TIMIȘOARA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19.03.2014, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 16.05.2012 la Judecătoria Timișoara sub nr._, reclamantele B. E. și L. R. au chemat în judecată pârâtul S. Român, prin C. L. Timișoara, și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, reprezentând 10/24 din valoarea actuală a apartamentelor nr.4, 5, 15 și 16 din imobilul din Timișoara, ..
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că în anul 1937 reclamanta B. E. și sora sa Thony Hedwig au cumpărat câte o cotă de 5/24 din imobilul situat în Timișoara, .. În anul 1950, S. Român a naționalizat întregul imobil prin violență și fără despăgubire.
P. sentința civilă nr.1311/2002, irevocabilă din 25.09.2002, Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea naționalizării cotei de 10/24 din imobil, iar la 02.12.2009 S. Român le-a restituit posesia asupra cotei de 10/24 din 7 apartamente din imobil. Restul de 19 apartamente, inclusiv apartamentele în litigiu în prezentul dosar, nu au putut fi restituite deoarece între timp fuseseră vândute de stat unor terțe persoane.
Thony Hedwig a decedat în 2010. Printr-un certificat de moștenitor din 2011, reclamantele B. E. și L. R. au fost declarate unice moștenitoare. Au arătat că nu-și pot exercita dreptul de coproprietate asupra apartamentelor în litigiu ca urmare a faptului că S. Român a vândut apartamentele unor terțe persoane. Nu li s-a plătit nici o despăgubire pentru prejudiciul astfel provocat, iar situația persistă de aproape 10 ani. Sarcina pe care trebuie să o suporte este excesivă, contrarie dreptului la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Au arătat că sistemul Legii nr.10/2001 prevede o despăgubire pentru pierderea unui drept de proprietate prin efectul unei naționalizări fără despăgubire, comisă de S. Român în perioada comunistă. În contrast, prin prezenta acțiune cer o despăgubire pentru imposibilitatea de a exercita un drept de proprietate actual, datorită faptului că S. Român a vândut imobilul unor terțe persoane.
Reclamantele consideră că pretenția lor nu intră în competența instanțelor speciale ale sistemului Legii nr.10/2001. O eventuală respingere a acțiunii ca inadmisibilă ar contraveni dreptului lor de acces la justiție.
În 2001 au depus notificări conform Legii nr.10/2001, însă acestea nu au fost soluționate nici în prezent.
În sprijinul acțiunii, reclamantele au invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele S. ș.a. contra României, P. și Dimeca contra României, Papamichalopoulos ș.a. contra Greciei și Belvedere Alberghiera SRL contra Italiei.
În drept, au invocat art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, art.480 și următoarele din vechiul cod civil și art.563 și următoarele din Noul Cod Civil.
P. sentința civilă nr.5703/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamantele B. E. și L. R. împotriva pârâtului S. Român, prin C. L. Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele solicită despăgubiri pentru cota de 10/24 din 19 apartamente din imobilul din Timișoara, ., ce nu le-au putut fi restituite în natură, deși au un titlu executoriu prin sentința civilă nr.1311/2002, întrucât au fost vândute de stat unor terțe persoane.
Prima instanță a reținut că potrivit Deciziei nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art.13 din această Convenție, sunt inadmisibile.
Față de conținutul deciziei menționate, având în vedere obiectul acțiunii și temeiul de drept invocat de către reclamante, ținând cont de faptul că aceasta a fost îndreptată direct împotriva Statului Român, în condițiile în care pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, instanța a respins acțiunea formulată de reclamante ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței civile nr.5703/25.04.2013 a Judecătoriei Timișoara au declarat apel reclamantele B. E. și L. R., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.14/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Tribunalul a reținut că reclamantele au învestit instanța cu o acțiunea în despăgubiri pentru cota de proprietate din mai multe imobile ce a fost naționalizată în mod nevalabil, așa cum s-a constatat prin hotărâre irevocabilă, sentința civilă nr.1311/28.01.2002, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2001.
P. dispoziția nr. 2472/10.11.2008, emisă de Primarul M. Timișoara pentru cota vizată și în prezentul litigiu, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
P. sentința civilă nr.700/16.03.2010, pronunțată de Tribunalul T., rămasă irevocabilă, dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 a fost menținută.
În acest context, instanța de fond a aplicat în mod corect decizia nr.27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art.13 din această Convenție, sunt inadmisibile.
Tribunalul a apreciat că nu se impune denunțarea Convenției, pentru că acest act normativ nu acordă dreptul la despăgubiri reclamantelor în orice condiții. De asemenea, orice text din convenție poate fi invocat în mod direct, dar nu echivalează automat cu obligația pentru instanță de a admite acțiunea.
Statului trebuie să i se lase o marjă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să asigure respectarea drepturilor patrimoniale, așa cum rezultă din hotărârea pilot a Curții de la Strasbourg pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, iar posibilitatea de reglementare a fost exprimată de S. Român prin adoptarea legilor reparatorii nr.10/2001, nr.247/2005 și în prezent, ca urmare a hotărârii menționate, Legea nr.165/2013.
Aceste acte normative au fost aplicate și în cazul reclamantelor, cu respectarea reglementării în vigoare la momentul adoptării, nici Convenția, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nefiind în sensul acordării de despăgubiri la valoarea de piață a imobilelor. S. trebuie să pună în balanță drepturile în cauză, câștigurile și pierderile diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului.
Nu este corectă nici afirmația conform căreia Legea nr.71/2011 a abrogat legile speciale, pentru că nu există contrarietate între dispozițiile noului Cod civil și legile speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv statul având dreptul de a interveni în reglementare.
Tribunalul a apreciat că deciziile invocate de apelantele reclamante din jurisprudența Curții nu sunt de natură a conduce la admiterea acțiunii având ca obiect despăgubiri bănești la valoarea de piață a imobilului, pentru că Legea nr.165/2013 a fost adoptată pentru a despăgubi persoanele îndreptățite conform legii speciale, în modalitatea și termenele stabilite prin această lege, aspecte care nu contravin Convenției, fiind și în spiritul hotărârii pilot.
Tribunalul a stabilit că nu este fondată nici cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert, pentru că art.274 C.pr.civ. se referă la partea căzută în pretenții, pârâtul S. Român, prin C. L. al M. Timișoara, neîndeplinind această condiție. P. formularea cererii în probațiune, partea își asumă riscul suportării costurilor aferente, neavând relevanță faptul că instanța de fond a admis în mod greșit proba solicitată.
Împotriva deciziei civile nr.14/10.01.2014 a Tribunalului T. au declarat recurs în termenul legal reclamantele B. E. și L. R..
În motivarea recursului, reclamantele au susținut că Legea nr.165/2010 este ireconciliabilă în privința unor aspecte fundamentale cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în cazul inexistenței sau nevalabilității naționalizării, astfel că, în conformitate cu art.11 și 20 din Constituție, capitolul III din Legea nr.165/2013 nu li se aplică, iar acțiunea de drept comun din prezentul dosar devine admisibilă.
Au arătat că prin sentința civilă nr.1311/2002 (irevocabilă din 25.09.2002), Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea naționalizării cotei lor de 10/24 din imobilul în litigiu, iar în această situație, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care au reiterat-o, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție este aplicabil ratione temporis, chiar dacă deposedarea proprietarului de către stat a avut loc anterior intrării sale în vigoare.
Au mai arătat că principiile privind despăgubirile pentru daune și lipsă de folosință ce decurg din această jurisprudență se regăsesc și în noul Cod civil român, precum și în jurisprudența aferentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Au făcut referire în acest sens la art.566 al.1 și la art.1357 și următoarele din noul Cod civil.
P. urmare, au arătat reclamantele, întrucât până în prezent Comisia Centrală nu a emis nici o decizie administrativă de despăgubire în cazul lor, pretențiile împotriva Statului Român pentru despăgubiri la nivelul valorii comerciale actuale a cotei lor de proprietate și pentru lipsa de folosință suportată ulterior constatării nevalabilității naționalizării sunt suficient de bine caracterizate atât prin perspectiva Codului civil, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a putea fi considerate ca fiind un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Reclamantele au mai arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că sistemul legilor speciale nu ar contraveni noului Cod civil. Dimpotrivă, capitolul III din Legea nr.165/2013 contravine atât noului Cod civil, cât și jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Reclamantele consideră că în conformitate cu art.230 lit.bb din Legea nr.71/2011, sistemul Legii nr.10/2001 a fost abrogat implicit cu începere de la 01.10.2011 în privința imobilelor preluate de stat fără titlu valabil.
De asemenea, reclamantele au arătat că în mod greșit instanța de apel nu i-a acordat reclamantei B. E. cheltuielile de judecată din primă instanță constând în onorariul expertului în cuantum de 2507,50 lei, cheltuieli la care are dreptul indiferent de soluția dată acțiunii, întrucât pretinsa lor culpă procesuală este depășită cu mult de culpa politică a Statului Român.
Reclamantele au solicitat, în principal, admiterea recursului și respingerea excepției inadmisibilității, desființarea ambelor hotărâri și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, au solicitat să i se acorde reclamantei B. E. cheltuielile de judecată din fața primei instanțe, constând în onorariul expertului.
Nu au indicat temeiul de drept al recursului.
P. întâmpinare, pârâtul S. Român, prin C. L. Timișoara, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârilor instanțelor anterioare. A arătat că în speță este aplicabil art.4 din Legea nr.165/2013, iar nu art.566 al.1 din noul Cod civil. De asemenea, a arătat că în conformitate cu decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, acțiunea reclamantelor îndreptată direct împotriva Statului Român este inadmisibilă.
Pârâtul a invocat și prezumția de lucru judecat, care operează în speță în raport cu sentința civilă nr.700/16.03.2010 a Tribunalului T., care s-a pronunțat cu privire la modalitatea de despăgubire pentru cota de 10/24 din apartamentele nr.4, 5, 15, 16.
În același timp cu declararea recursului, reclamantele au invocat excepția de neconstituționalitate a art.46 al.4 din Legea nr.10/2001 și au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu această excepție.
P. întâmpinare, pârâtul a susținut că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu fondul litigiului și nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu această excepție.
P. încheierea din 19.03.2014, pentru motivele cuprinse în această încheiere, instanța a admis cererea reclamantelor și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art.46 al.4 din Legea nr.10/2001.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art.306 al.2 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantelor este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Deși reclamantele nu precizează temeiul de drept al recursului, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că reclamantele recurente au în vedere art.304 pct.9 C.pr.civ. prin raportare la dispozițiile legale referitoare la proprietate, atât cele din dreptul intern (Codul civil), cât și cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție).
Curtea constată însă că în speță nu se poate reține o interpretare sau aplicare greșită a acestor texte legale.
În mod corect s-a reținut că acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului S. Român - pentru despăgubiri constând în valoarea actuală a cotei de 10/24 din 4 apartamente din imobilul situat în Timișoara, ., imobil naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 – este inadmisibilă, fiind reținută în acest sens Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
P. această decizie, obligatorie pentru instanțe în baza art.3307 al.4 C.pr.civ., instanța supremă a statuat:
„Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Este evident că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar se încadrează între cele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia menționată.
Pe de altă parte, pentru cota de 10/24 din întregul imobil înscris în CF nr.2092 Timișoara reclamantele au urmat și calea Legii speciale nr.10/2001, finalizată prin dispoziția nr.2472/10.11.2008 a Primarului M. Timișoara, prin care li s-a restituit în natură cota de 10/24 din apartamentele nr.3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul înscris în CF nr.8092 Timișoara, iar pentru cota de 10/24 din apartamentele nr.1, 2, 4, 5, 5a, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 (între care se regăsesc și cele pentru care se solicită prin acțiunea de față despăgubiri de la stat pe calea dreptului comun – apartamentele nr.4, 5, 15 și 16) li s-a făcut propunerea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Reclamantele au contestat această dispoziție în justiție, în condițiile Legii nr.10/2001, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr.700/16.03.2010, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul T., sentința devenind definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului reclamantelor, fiind astfel confirmată dispoziția emisă de Primarul M. Timișoara.
P. această dispoziție reclamantele dețin un titlu de proprietate asupra cotei de 10/24 din apartamentele ce s-au restituit în natură, precum și un titlu ce le confirmă dreptul la despăgubiri pentru cota de 10/24 din celelalte apartamente din imobil, inclusiv cele pentru care solicită acum despăgubiri și pe calea dreptului comun.
În privința măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat și care nu au putut fi restituite în natură, așa cum corect a reținut și instanța de apel, la ora actuală este aplicabilă Legea nr.165/2013.
Nu se poate reține, așa cum susțin reclamantele în recurs, că această lege nu le este aplicabilă întrucât, în privința unor aspecte fundamentale, este ireconciliabilă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dimpotrivă, această lege a fost adoptată tocmai în considerarea Hotărârii pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza A. ș.a. contra României, prin care s-au trasat României anumite sarcini în privința legislației în materia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada comunistă.
Nu se poate reține nici că Legea nr.165/2013 contravine în privința dreptului la despăgubiri noului Cod civil și nici că, pentru aceleași considerente, sistemul Legii nr.10/2001 a fost abrogat implicit prin art.230 lit.bb din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil.
Așa cum corect a reținut și instanța de apel, Legea nr.71/2011 nu a abrogat legile speciale. Dispozițiile legilor speciale avute în vedere în prezentul dosar nu sunt contrare noului Cod civil.
Pe de altă parte, în privința imobilelor preluate abuziv, statul poate interveni în reglementare, așa cum de altfel rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârea instanței de apel este legală și din punctul de vedere al aplicării art.274 C.pr.civ.
Conform art.274 al.1 C.pr.civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care a căzut în pretenții, iar în speță reclamantele sunt cele căzute în pretenții, întrucât acțiunea le-a fost respinsă.
Față de aceste considerente, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantele B. E. și L. R. împotriva deciziei civile nr.14/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin C. L. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele B. E. și L. R. împotriva deciziei civile nr.14/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin C. L. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 martie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.RR/08.04.2014
Tehnored.MM/2 ex/17.04.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – C. L.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.A. C., M. R.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 207/2014. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 174/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
