Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 418/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 418/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 787/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 787
Ședința publică din 28 Mai 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. M. împotriva sentinței civile nr. 418/6.02.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. MINSITERUL FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE T., având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public a fost reprezentat de către d-na procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă prin registratura instanței, la data de 14.05.2013, întâmpinarea formulată de către instituția pârâtă.
Nemaifiind alte cereri de formulat și văzând că, prin recursul formulat, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța, în temeiul art.150 C.proc.civ., închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 418/6.02.2013, T. T. – Secția I Civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins pentru acest motiv petitul din acțiunea reclamantului L. M. pentru constatarea caracterului politic al deportării sale în B., respingând totodată ca nefondate și celelalte petite ale acestei acțiuni.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că în ceea ce privește natura politică a măsurii de deportare a reclamantului în B. conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I, ea este de drept recunoscută ca atare, respectiv prin înseși dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009.
În privința despăgubirilor pentru daune morale, tribunalul a considerat că nu mai pot fi acordate întrucât la data introducerii acțiunii (11.06.2012) art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 (care constituia temeiul acestei solicitări la momentul publicării legii) încetase să-și mai producă efecte ca urmare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale care l-a declarat ca neconstituțional – decizie care s-a bazat inclusiv pe valorificarea jurisprudenței C.E.D.O. pertinente în materie.
În ce privește cererea cu obiect daune materiale, prima instanță a reținut că, deși nu a fost precizată sub aspectul cuantumului (în pofida solicitării exprese a instanței de precizare la primul termen de judecată), dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b și c din Legea nr. 221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005), precum și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
În ceea ce privește dispozițiile articolului 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, s-a dedus că din textul de lege menționat rezultă că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanții trebuind să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial.
T. a constatat că reclamantul nu s-a prevalat în dovedirea prejudiciului material de niciun mijloc de proba pentru a forma convingerea instanței cu privire la caracterul cert al prejudiciului suferit.
Reținând că în cauză nu s-a făcut, conform art.1169 C.civ., dovada îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului, prima instanță a respins ca neîntemeiată și cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L. M. solicitând modificarea ei, cu consecința admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat faptul că probele dosarului au dovedit atât existența faptului abuziv al deportării reclamantului în B. – a cărui natură politică trebuie constatată – cât și consecințele prejudiciabile de ordin moral (umilințe, exclusiuni, privare de domiciliu și, deci, de libertate în mișcare) și material (prin bunurile din casă și gospodărie pe care au fost nevoite să le abandoneze), situație în care acțiunea sa trebuie admisă.
P. întâmpinarea formulată în cauză instituția intimată pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantului L. M. ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 C.proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Curtea constată – contrar susținerilor reclamantului recurent – că în soluționarea tuturor celor trei petite din acțiunea reclamantului L. M., T. T. a făcut o corectă interpretare a probelor și o corectă aplicare a legii la cauza dedusă judecății.
Astfel, în ceea ce privește solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative de deportare a reclamantului în B. în anul 1951 rezultă că ea corespunde aplicării Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., act care este recunoscut de înseși dispozițiile art. 3 lit. e al Legii nr. 221/2009, a avea caracter politic, fiind lipsită astfel de interes constatarea acestui fapt printr-o procedură judiciară.
În ceea ce privește soluția de respingere pe fond a celorlalte două petite, din acțiunea reclamantului se constată, de asemenea, că ea este și temeinică și legală.
În concret, la data introducerii acțiunii (11.06.2012) fusese deja de mult timp, publicată Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale care declarase ca neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (ce era destinat inițial să servească acordării despăgubirilor pentru daune morale), așa încât acest text își încetase efectele reparatorii.
Întrucât, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, prin publicarea unei astfel de decizii în Monitorul Oficial ea dobândește caracter general obligatoriu, în mod justificat instanța nu o putea ignora și nu putea admite solicitarea în acest sens a reclamantului din moment ce ea se întemeiase pe dispozițiile vizate de decizie. Temeiul de drept comun suplimentar invocat în acțiune (art. 1349 din actualul Cod civil) nu putea, nici el, servi admiterii acțiunii conform principiului potrivit căruia dispozițiile legii speciale (Legea nr. 221/2009) se aplică prioritar în raport cu dreptul comun dar și faptul că textul menționat se aplică doar faptelor juridice delictuale produse după data intrării în vigoare a noului cod civil nu și acelora produse (ca și în cazul de față) anterior acestui moment.
În ceea ce privește cel de-al treilea petit al acțiunii reclamantului L. M. constând în acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin faptul deportării sale în B., Curtea constată că nici acesta nu putea fi admis câtă vreme nu s-a dovedit în cauză nici identitatea, nici valoarea bunurilor a căror contravaloare o solicită (aspecte pe care s-a obligat să le probeze prin cererea inițială) dar nici faptul confiscării anumitor bunuri de către stat, condiție indispensabilă admiterii cererii, așa cum prevede art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantului L. M. constatând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 418/6.02.2013 a Tribunalului T. – Secția I Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul L. M. împotriva sentinței civile nr. 418/6.02.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28 Mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./29.05.2013
Tehnored.O.I./2 ex/05.06.2013
Instanță fond: T. T. – jud. L. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 741/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 58/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
