Legea 10/2001. Sentința nr. 2296/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2296/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2012 în dosarul nr. 1527/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1527/R
Ședința publică din 12 iunie 2012
P.:C. R.
JUDECĂTOR:M. L.
JUDECATOR:D. C.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. M. Timișoara împotriva sentinței civile nr.2296/18.04.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta P. M. și pârâta C. Centrală pentru Despăgubiri București, având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta intimată P. M. avocat Ț. E. în substituirea avocat Ț. M., iar pentru pârâtul recurent P. M. Timișoara se prezintă consilier juridic S. V..
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Curtea, din oficiu, pune în discuția părților natura juridică a prezentei căi de atac în raport de data pronunțării sentinței civile atacate și acordă cuvântul asupra acestei excepții.
Reprezentanta pârâtului recurent susține că este corect indicată calea de atac ca fiind cea a recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că în opinia sa calea de atac corectă este cea a apelului, solicitând admiterea excepției și recalificarea prezentei căi de atac din recurs, în apel. Depune la dosar împuternicirea avocațială de substituire.
Curtea, în deliberare, cu opinie majoritară constată că prezenta cale de atac este corect indicată ca fiind recurs, având în vedere atât obiectul cauzei, cât și dispozițiile art.XII din Legea nr.202/2010 prin raportare la data pronunțării sentinței civile atacate (18.04.2011).
La calificarea căii de atac ca și recurs instanța are în vedere și dispozițiile art.725 (3) C.pr.civilă ce trebuie interpretate în sensul că orice hotărâre este supusă căilor de atac de la momentul pronunțării ei, nefiind relevant că în primul ciclu procesual cauza a fost soluționată cu parcurgerea a două grade de jurisdicție.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii de chemare în judecată a pârâtei, cu consecința menținerii Dispoziției nr.1555/14.07.2004 ca temeinică și legală, pentru motivele invocate în scris la dosar.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică, conform întâmpinării depuse la dosar, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr.2296/18.04.2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a admis in parte contestația precizată formulată de către reclamanta P. M., în contradictoriu cu pârâtul P. M. TIMIȘOARA si C. C. pentru Stabilirea Despagubirilor, a dispus anularea Dispoziției nr. 1555/14.07.2004 emisă de către pârâtul 1 în temeiul Legii nr. 10/2001 și a obligat emitentul actului desființat (în calitate de reprezentant al unității deținătoare notificate) ca în temeiul art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, să emită o nouă dispoziție de restituire a proprietății imobiliare constând în apartamentul nr. 2 din blocul situat în Timișoara, ., .._/II CF individual_ Timișoara, respectiv să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005 astfel cum a fost modificată, pe seama petiționarei.
A respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru lipsa calității procesual pasive a acesteia.
P. a pronunța astfel tribunalul a reținut că prin cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta P. M. în contradictoriu cu pârâtul P. M. TIMIȘOARA, înregistrata la aceasta instanța in dosarul nr. 3956/30/19.05.2008, în baza art. 26 alin.1 si 3 din Legea nr. 10/2001 republicata si actualizata a solicitat repunerea în termenul de 30 de zile de la comunicarea Dispoziției nr. 1555 din 14.07.2004, privind respingerea notificării referitoare la imobilul situat in Timișoara Zona Calea Sagului ., . .
In motivare arata ca din motive temeinice si fată de care nu se poate retine vreo culpă s-a aflat in imposibilitatea de a înainta prezenta contestatie.
Solicita să se constate nulitatea absoluta a Dispoziției nr. 1555 din 14.07.2004, întrucât aceasta contravine dispozitiilor legale in materie; obligarea pârâtului la emiterea unei noi Dispozitii de restituire, prin echivalent, fată de cota de ½ a apartamentului care a trecut din proprietatea sa în proprietatea Statului Român, fără plată, în baza Decretului nr. 233/1974, prin decizia de preluare nr.6/30.01.1987; față de prev.art. 16 alin.1 din Titlul VII al legii, Dispozitia de restituire, sa stabilească sub forma de despăgubiri bănești, valoarea echivalenta a cotei de ½ din imobil, al cărui cuantum va fi stabilit prin expertiza judiciara de specialitate ; față de prev.art. 16 pct. 1 si pct. 7 din HG 1095/2005 modificată si completata prin HG 128/2008 privind Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII, Dispozitia emisa de către parat conform petitului 3 si 4 din actiune impreuna cu intreaga documentatie aferenta acesteia sa fie predata pe baza de proces verbal de predare Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor .
In sustinerea actiunii a depus acte medicale din 2004-2008; declaratie pe proprie raspundere, certificat de nastere, căsătorie si deces, dovada cetăteniei, extras CF individual si colectiv in extenso, copia plicului, copia dispozitiei contestate, acte de la administratia domiciliului reclamantei, 2 poze .
In drept: art. 1,2,3,7,20 alin.3 si 5, art. 26 din Legea 10/2001 republicata si actualizata, art. 1, art. 16 pct. 1, 7, 15 si urm. Din HG 1095/2005 si HG 128/2008 privind Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea 247/2005.
Prin sentința civilă nr.3299/15.10.2008 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul T. a respins cererea de repunere în termenul de formulare a contestației și a respins ca fiind tardiv formulată contestația de către reclamanta P. M..
P. a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că raportat la disp.art.19 din Decretul nr.167/1958 „ instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii”. Așadar, repunerea în termen poate fi încuviințată dacă se constată motive temeinice de depășire a acestuia, aceste motive identificându-se unor împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, exced culpa.
In speță, contestatoarea a susținut ca nedepunerea in termen a contestației s-ar datora comunicării dispoziției contestate la o alta adresa, respectiv apartamentul 229, in loc de apartamenul 114, asa cum a indicat in notificare.
A aratat ca pana la decesul sotului său a locuit cu acesta la apartamentul nr. 114, ulterior fiind nevoita sa se mute la apartamentul nr. 229, la aceeasi adresa, respectiv California, 2800 Pacific View, Corona del Mar,_ CA.
Verificand aceste sustineri, instanta a constatat ca prin notificarea formulata pentru restituirea cotei de ½ din imobil ( fila 87), aceasta a indicat apartamentul nr. 114 de la adresa mai sus amintita.
Decesul soțului său a avut loc la data de 15 .11.2005, potrivit propriilor susțineri, astfel ca, dupa această dată reclamanta s-a mutat la apartamentul cu nr. 229.
Ori, înregistrarea notificarii s-a facut la Primaria M. Timisoara la data de 15.03.2002 (fila 86), iar din actele existente la dosarul administrativ, nu rezulta de nicăieri ca reclamanta ar fi instiintat C. pentru aplicarea Legii 10/2001 despre schimbarea intervenita cu privire la domiciliul indicat in notificare.
D. consecinta, Dispozitia contestata a fost comunicata la adresa existenta la dosarul administrativ, culpa pentru necomunicarea noului apartament fiind in exclusivitate a reclamantei.
Din dovezile de comunicare a Dispozitiei contestate, aflate la fila 99 rezulta in mod evident ca acesteia i s-a comunicat acest act administrativ la data de 31.03.2003 si a ajuns la domiciliul contestatoarei, indicat in notificare la 05.02.2003.
Astfel, in raport de data decesului sotului său (15.11.2005), a constatat ca la data de 05.02.2003, reclamanta locuia inca la apartamentul nr. 114, astfel incat nu se poate retine ca au existat motive temeinice pentru ca aceasta sa nu poată formula contestatia in termenul legal de 30 zile de la comunicare.
P. aceste considerente, cererea de repunere in termen a fost respinsa.
Cât privește excepția de tardivitate a formulării prezentei contestații, aceasta a fost constatata ca fiind întemeiata.
Astfel, Conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, decizia administrativă prevăzută la alin. (1) poate fi atacată în justiție în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Întrucât actul normativ sus-menționat nu cuprinde dispoziții cu privire la modalitatea de comunicare, devin incidente dispozițiile specifice din dreptul comun, respectiv cele ale art. 92 din Codul de procedură civilă.
Aceste norme sunt aplicabile nu numai în cazul comunicării citațiilor, ci "și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură" (art. 92 alin. 6 din Codul de procedură civilă), deci și în cazul comunicării deciziei administrative contestate potrivit legii speciale.
In speta decizia atacată a fost comunicată contestatoarei, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la data de 05.02.2003, dată în raport de care contestația formulata la data de 16.05.2008 apare ca tardivă, fiind formulată peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, respectiv la 05.03.2005.
P. aceste considerente, exceptia de tardivitate a fost admisa, cu consecinta respingerii contestatiei ca fiind tardiv formulată.
Impotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta înregistrat la Curtea de Apel Timisoara .
Prin decizia civilă nr. 107/A/11.05.2009 Curtea de Apel Timisoara a desfiintat sentinta apelata si a decis trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timis pentru analizarea contestatiei pe fondul ei, urmând a cerceta legalitatea si temeinicia Dispozitiei 1555/14.07.2004.
Cauza a fost înregistrata la Tribunalul T. la data de 22.04.2010 in dosarul nr._, in cauza fiind citată si C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucuresti care a formulat întâmpinare prin care invocă exceptia lipsei calitatii procesuale pasive cu privire la petitele 1,2,3 si 5 din cererea introductiva, exceptia inadmisibilității solicitării de stabilire a valorii imobilului la valoarea de circulatie - petitul 4.
Tribunalul T. prin sentința civilă nr.2296/18.04.2011 a admis în parte contestația reclamantei, dispunând în sensul celor mai sus menționate, cu motivarea că prin Dispoziția nr. 1555/14.07.2004 s-a respins notificarea numiților P. A. și P. M. referitor la imobilul situat în Timișoara, ., . pe considerentul că solicitanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat necompletând în termen dosarul administrativ.
A reținut că acțiunea formulată este întemeiată întrucât imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului 223/1974, pentru o cotă de ½ fără plată, de la petenta P. M., iar pentru cealaltă cotă de ½ cu plata sumei de 30.423 lei de la numitul P. A..
Văzând că Normele Metodologice emise pentru aplicarea Legii 10/2001 stabilesc în alin. 1 pct. 4 lit. B că „urmează a se considera că preluarea în condițiile Decretului 223/1974 a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, văzând și recomandările date prin același act pentru aplicarea legii 10/2001 potrivit cărora „în cazul în care locuința nu a fost înstrăinată de stat către o terță persoană, când se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația rambursării de către persoana îndreptăți a despăgubirii primite precum și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, situație în care se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată, că aceasta a probat vocația sa de a accede la beneficiul Legii 10/2001 în calitate de fostă coproprietară tabulară devălmaș și ca moștenitoare legală a soțului său - coproprietar devălmaș, că imobilul a fost preluat abuziv în patrimoniul statului astfel cum prevede art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, astfel că a admis acțiunea acesteia formulată împotriva pârâtului P. M. Timișoara.
În termen, împotriva sentinței civile nr.2296/18.04.2011 pronunțată de Tribunalul T. a declarat recurs pârâtul P. M. Timișoara care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii de chemare în judecată a instituției pârâte, cu consecința menținerii Dispoziției nr.1555/14.07.2004 ca temeinică și legală.
În motivare a arătat că, deși instanța de fond este ținută să se pronunțe doar asupra cotei de 1/2 părți din apartamentul sus menționat care constituie obiectul litigiului, prin Sentința nr. 2296 din 18 aprilie 2011 ea s-a pronunțat asupra cotei de 1/1 din apartament, deci mai mult decât s-a cerut (plus petita), încălcând astfel principiul disponibilității.
Referitor la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, instanța nu a ținut cont de cerințele art. 5 din Legea 10/2001, de prevederile H.G. 250/2007, coroborate prevederile O.G. 66/1999, pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la octombrie 1961, aprobată prin Legea 52/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Arată că reclamanta a dat o declarație că nu a primit despăgubiri, declarație care nu întrunește cerințele legale în privința textului și nici în privința formei, deoarece nu este autentificată de notar și apostilată conform O.G. 66/1999, cu modificările completările ulterioare.
Învederează instanței că nu există depus nici un act de identitate al reclamantei nici la dosarul administrativ și nici la dosarul cauzei, motiv pentru care apreciază că susținerea primei instanțe cu privire la calitatea reclamantei este neîntemeiată și nefondată.
De asemenea menționează că, potrivit extrasului CF nr._ Timișoara nr. top._/II numiții F. A. și F. T. au cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995, astfel încât acest apartament nu poate fi restituit în natură, conform prevederilor art. 20 alin 2 din Legea 10/2001, republicată și modificată.
In drept, invocă art.304 pct. 6, 7 și 9 C.p.civ și Legea 10/2001, republicată și modific, H.G. nr. 250/2007 și O.G. nr.66/1999, cu modificările și completările ulterioare.
Prin întâmpinare reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului cu motivarea că și-a dovedit calitatea de fostă proprietară tabulară în devălmășie și moștenitoare legală a soțului său – de asemenea coproprietar tabular devălmaș, fiind îndeplinite prev.art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001.
Consideră nelegale și nefondate susținerile pârâtului din motivele de recurs așa cum a arătat la dosarul cauzei, reclamanta a completat și a depus toate documentele puse în vedere acesteia prin Dispoziția nr.1555/14.07.2004, conform alin.5 din această dispoziție.
Astfel reclamantei i s-a pus în vedere să depună declarație notarială, dată în țara de domiciliu, cum că nu a primit despăgubiri de la statul în care a plecat pentru imobilul din România.
În ceea ce privește susținerile pârâtului că reclamanta avea obligația de a depune o declarație conform pct.5.1 din HG nr.250/2007, apreciază că acestea sunt nefondate, considerând că instanța de fond a avut în vedere mențiunile stabilite de către pârât în dispoziția contestată, mențiuni la care reclamanta s-a conformat, respectiv faptul că la data emiterii acestei dispoziții în 14.07.2004, reclamanta nu putea să se raporteze prevederilor HG nr.250/2007.
Examinând sentința civilă atacată în raport de motivele invocate, precum, și din oficiu conform art.306 alin.2 C.pr.civilă, față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel, s-a reținut corect că imobilul – constând în apartamentul nr.2, situat în Timișoara, ., . CF nr._ Timișoara – nr.top._/II – a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 în cotă de ½ - fără plată, de la reclamanta P. M., iar cealaltă cotă de ½ cu plata sumei de 30.423 lei - de la numitul P. A..
Susținerea recurentului în sensul că declarația reclamantei din care rezultă că nu a primit despăgubiri – nu întrunește condițiile prevăzute de OG nr.66/1999, nu este întemeiată, având în vedere că la dosar s-a depus de către reclamantă această declarație autentificată și apostilată.
Mai mult, s-a făcut dovada cu înscrisurile de la dosar că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, iar din CF nr._ Timișoara rezultă că imobilul din litigiu a fost preluat de Statul Român de la reclamantă și soțul său.
Sub acest aspect în mod corect a reținut tribunalul calitatea reclamantei de a beneficia de prevederile Legii nr.10/2001, întrucât stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa contestația întemeiată pe Legea nr.10/2001 – doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție recunoscut prin art.21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților din proces, iar accesul la justiție se realizează și prin dreptul părților de a propune dovezi care să le susțină pretențiile.
În cauza dedusă judecății se constată însă că în mod greșit a stabilit prima instanță măsuri reparatorii pentru întreg apartamentul nr.2 din litigiu, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru cota de ½ din imobil nu și pentru cealaltă cotă de ½ ce a aparținut soțului său, care după depunerea notificării a decedat.
Cum, principiul disponibilității ce guvernează procesul civil – lasă la libera apreciere a părților stabilirea cadrului procesual, a limitelor și obiectul procesului, se constată că prima instanță a pronunțat soluția cu încălcarea acestui principiu ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.pr.civilă.
P. aceste considerente, Curtea în baza art.312 (1) C.pr.civilă va admite recursul declarat de pârâtul P. M. Timișoara împotriva sentinței civile nr.2296 din 18.04.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, va modifica în parte sentința atacată în sensul că va obliga emitentul actului desființat să emită o nouă dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 pe seama reclamantei P. M. pentru cota de ½ din apartamentul nr.2 din imobilul situat în Timișoara, ., . CF indiv._ Timișoara, nr.top._/II.
Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței civile atacate.
P. ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul P. M. Timișoara împotriva sentinței civile2296 din 18.04.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă emitentul actului desființat să emită o nouă dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 pe seama reclamantei P. M. pentru cota de ½ din apartamentul nr.2 din imobilul situat în Timișoara, ., . CF indiv._ Timișoara, nr.top._/II.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2012.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR,
C. R. M. L. D. C.
-cu opinie separată cu
privire la calificarea căii de atac-
GREFIER,
M. M.
Red.: M.L./29.06.2012
Tehnored./M.M./ 2 ex./03.07.2012
Inst.fond:Tribunalul T.:jud.C. Seculi
OPINIE SEPARATĂ:
Apreciez că deși soluția de principiu pronunțată de Curtea de Apel Timișoara corespunde corectei aplicări a dispozițiilor de drept material la cauza dedusă judecății, calificarea corectă a căilor de atac declarate de reclamant și de instituția pârâtă era aceea de apeluri și nu de recursuri, pentru următoarele considerente:
Acțiunea reclamantei P. M. a fost înregistrată la Tribunalul T. la data de 16.08.2008 și a fost finalizată prin sentința civilă nr.3299/15.10.2008 a Tribunalului T. care a fost casată prin decizia civilă nr.107/11.05.2009 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a admis apelul acesteia și s-a desființat sentința Tribunalului T., cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
In al doilea ciclu procesual, Tribunalul T. a pronunțat sentința civilă nr.2296/18.04.2011 în care a fost indicată ca și cale de atac apelul, ceea ce - în opinia mea – reprezintă o corectă interpretare a legii.
In concret, potrivit art.XXVI din legea nr.202/2010 (legea micii reforme) dispozițiile anumitor legi speciale printre care și cele ale art.26 alin.3 din Legea nr.10/2009 (referitoare la unicitatea căii de atac a recursului, prin suprimarea căii de atac a apelului, prevăzută inițial în lege), se aplică și proceselor aflate în curs de soluționate în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a legii (în speță, 26.11.2010).
Cum în cauză fusese deja pronunțată o hotărâre în primă instanță anterior acestui moment (respectiv la data de 15.10.2008), indiferent de modul ei de reformare în calea de atac ce a urmat, la reluarea judecății de către instanța de fond ce a avut loc după . Legii nr.202/2010, calea de atac deschisă părților era tot apelul și nu recursul, fapt evident ce rezultă din interpretarea corectă atât a art.XXVI din legea nr.202/2010, cât și a art.725 alin.3 C.pr.civ., care, în acest fel, protejează dreptul părților la un proces echitabil, prev. de art.6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce presupune accesibilitatea, claritatea dar mai ales pe predictibilitatea procedurilor legale pe care ele le pot utiliza în cunoștință de cauză atunci când decid inițierea unui proces.
De altfel, în mod corect a fost indicat acest lucru în sentința civilă nr.2296/18.04.2011 a Tribunalului T., motiv pentru care instituția pârâtă nu putea să declare recurs ci apel împotriva acestei sentințe.
JUDECĂTOR
D. C.
Red.D.C.:04.07.2012
Tehnored.M:M./2 ex./04.07.2012
| ← Cereri. Decizia nr. 1562/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Servitute. Decizia nr. 172/2016. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
