Legea 10/2001. Decizia nr. 1812/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1812/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-09-2012 în dosarul nr. 1812/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1812

Ședința publică din 18 septembrie 2012

PREȘEDINTE: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

JUDECĂTOR:C. R.

GREFIER: I. P.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul V. I. R. L. împotriva sentinței civile nr. 794/28.03.2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții M. V. L., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului M. S., M. A. reprezentat prin P., Ș. E., B. I., B. E. A., M. E. și I. C. și intervenienții Z. A. și Z. C. V., având ca obiect Legea nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamantul recurent V. I. R. L., av. P. S., lipsă pârâții intimați M. V. L., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului M. S., M. A. reprezentat prin P., Ș. E., B. I., B. E. A., M. E. și I. C. și intervenienții intimați Z. A. și Z. C. V..

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței s-a depus la data de 13.09.2012 întâmpinare de către intervenienții Z. A. și Z. C. V., pe care instanța în raport de data depunerii o califică ca fiind concluzii scrise, din care un exemplar s-a comunicat cu reprezentantul recurentului.

De asemenea, se constată că în cursul zilei de astăzi, respectiv 18.09.2012, au fost înaintate prin fax concluzii scrise formulate de intimatele M. V. L., B. I. și B. E. A..

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentantul reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată, susținând motivele de recurs.

După strigarea cauzei, dar nu înainte de închiderea dezbaterilor, s-a prezentat pentru pârâta M. V. L., av. Ț. O., care a depus la dosar împuternicire avocațială și a solicitat respingerea recursului.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față constată:

P. sentința civilă nr. 794/28.03.2012, Tribunalul A. – Secția Civilă a admis cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de Z. A. și Z. C. V. și a respins cererea formulată de reclamantul V. I. R. L. având ca obiect contestație împotriva Dispoziției emisă în baza Legii nr. 10/2001 și constatare nulitate absolută a contractelor de vânzare – cumpărare. A fost obligat reclamantul să plătească intervenienților suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 415 din 12.04.2012 Tribunalul A.-secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul V. I. R. L. în contradictoriu cu pârâții M. A. reprezentat prin primar, M. A. și M. R., decedați și reprezentați prin moștenitor M. E., Ș. E., A. I., M. V. L. și M. S., decedat, având ca obiect anularea dispoziției nr.2704/24.06.2009 a Primarului Municipiului A., restituirea în natură a apartamentelor nr.1,2,3 din A., . nr.9, restituirea restului de teren în suprafață de 830 mp avut în proprietate în A., . nr.9, și evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul care a fost în proprietatea reclamantului, în baza Legii nr.10/2001.

Instanța nu a acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, a reținut în fapt că imobilul revendicat, constând în terenul situat în M. A., ., nr.9, înscris în CF nr.884 A., cu nr.top.1090/b, în suprafață de 370,8 mp, intravilan cu casă, situat în ., nr.9A, înscris în CF nr._ A., cu nr.top. 1090/a, în suprafață de 367,2 mp și terenul situat la aceeași adresă cu nr.top.1088/b.2, în suprafață de 370,8 mp, a fost dobândit prin cumpărare în anul 1948 de către V. L.. În anul 1972, în baza Decretului Lege nr.92/1950, asupra acestor imobile s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu de drept de naționalizare și ca urmare cele trei loturi se unifică în două etape: în baza Dispoziției Primarului Municipiului A. nr.797/1997, imobilul cu nr.top.1090/a se unifică cu ./b într-o singură parcelă, cu nr.top.1090, format din intravilan cu casă situat în . nr.9 și ulterior înscrisă în CF nr._ A., iar în baza Dispoziției nr.609/1998 a Primarului A., ..1090 se unifică cu ..2.b într-o singură parcelă cu nr.top. nou format 1090,1088/b.2.2b, format din intravilan cu casă în suprafață de 1130 mp, în ., nr.9.

P. Hotărârea nr.34/04.07.2000 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr.112/1995, s-a respins cererea petentei de acordare a despăgubirilor aferente naționalizării pe motiv că aceasta nu a făcut dovada calității de cetățean român. Ulterior, hotărârea Comisiei a fost desființată de Tribunalul A. prin decizia civilă nr.66/24.01.2001, cu consecința obligării Comisiei de a calcula despăgubirile legale pentru imobilele din . nr.9 și 9a, urmând ca pentru imobilul situat la nr.9, petenta V. L. să ridice despăgubiri în cuantum de_,25 lei. Apartamentele nr.1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11 și 12 din imobilul situat la 9a a fost preluat de către Stat în temeiul Decretului Lege nr.92/1950, vânzare odată cu care s-a înstrăinat și terenul în cotă de 300mp, restul de 830 mp din totalul de 1130 mp rămânând în proprietatea statului.

P. dispoziția Primarului nr.5857/28.11.2008, reclamantului i-au fost restituite în natură apartamentele nr.4,5,6,7,9,10 și 11, alături de cota de teren în suprafață de 830 mp, condiționat de rambursarea sumei de 53.176,40 lei.

Tribunalul a constatat că dispoziția Primarului este una temeinică și legală, deoarece la emiterea acesteia s-a avut în vedere starea de fapt a apartamentelor, în sensul că s-a dispus restituirea apartamentelor libere, pentru celelalte fiind acordate despăgubiri care ulterior au fost încasate.

Față de acest stare de fapt, având în vedere că apartamentele revendicate prin prezenta plângere au fost înstrăinate cu respectarea Legii nr.112/1995, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamantul V. I. R. L. în contradictoriu cu pârâții M. A. reprezentat prin primar, M. A. și M. R., decedați și reprezentați prin moștenitor M. E., Ș. E., A. I., M. V. L. și M. S., decedat, având ca obiect Legea nr.10/2001, este nefondată, motiv pentru care o va respinge.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul V. I. R. L. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen, recalificat ulterior recurs de către curte, în raport cu disp.L.202/2010, susținând că hotărârea primei instanțe este nelegală întrucât aceasta nu este motivată, în fapt și în drept.

În acest sens, recurentul a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat defel asupra cererii de intervenție formulată de familia Z., nu a administrat probe și nu a motivat nici în fapt, nici în drept asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de actualii pârâți – intimați în cauză pentru apartamentele 1, 2, 3 și 8 și totodată, a pronunțat sentința în contradictoriu cu un decedat, respectiv cu defunctul M. S., despre al cărui deces recurentul a informat instanța de fond încă de la data de 10 februarie 2010, cu 2 luni înainte de finalizarea litigiului în primă instanță, situația în care trebuiau efectuate demersuri pentru introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia.

Intimații au fost legal citați, însă aceștia nu au depus întâmpinări în termen legal de 5 zile anterior primului termen de recurs, iar prin concluziile scrise, au solicitat respingerea recursului.

P. decizia civilă nr. 2075 din 15.12.2011 pronunțată în dosar nr._ Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul V. I. R. L. împotriva sentinței civile nr. 415/12.04.2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Tribunalul A..

Pentru a pronunța această decizie, Curtea, analizând recursul reclamantului, în raport cu motivele de fapt și de drept invocate de acesta, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 alin.5 C.pr.civ., a constatat că acesta este întemeiat, în raport cu disp.art.203 pct.9 coroborat cu art.304 pct.5 C.pr.civ.

În acest sens, curtea a constatat că, deși instanța de fond a fost investită cu 7 capete de cerere distincte, din care patru vizau în mod direct constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare privind apartamentele nr.1,2,3 și 8 din imobilul în litigiu, totuși, tribunalul nu a administrat nicio probă și nu a făcut nicio analiză a bunei/relei credințe a cumpărătorilor acestor apartamente, intimați – pârâți în această cauză, mărginindu-se doar să afirme că aceștia au fost de bună credință, deși ar fi trebuit să analizeze circumstanțele de fapt și de drept concrete în care au operat vânzările – cumpărările realizate cu foștii chiriași în baza L.112/1995. Așa fiind, curtea a concluzionat că, prin aceasta, instanța de fond a ignorat dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. și a adus o vătămare părților litigante, în condițiile în care acestea nu au primit o argumentație în fapt și în drept raportat la chestiunea juridică litigioasă pusă în discuția instanței. De asemenea, curtea a constatat că tribunalul nu s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței pronunțate asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienții Z., caz în care sunt din nou aplicabile disp.art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. ascoiat cu art.55 C.pr.civ. coroborat cu art.49 alin.2 și art.50 C.pr.civ.

Curtea a mai apreciat că este întemeiat și motivul de recurs privitor la aspectul că instanța de fond a pronunța sentința recurată în contradictoriu cu un decedat, respectiv cu defunctul M. S., despre al cărui deces recurentul reclamant a informat instanța de fond, încă de la data de 10 februarie 2010, cu 2 luni înainte de finalizarea litigiului în primă instanță, situație în care trebuiau efectuate demersuri de către instanță pentru identificarea și introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia.

Pentru toate aceste considerente, curtea, constatând incidența în cauză a disp.art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ. coroborat cu art.312 alin.5 C.pr.civ., a admis recursul declarat de reclamantul V. I. R. L. împotriva sentinței civile nr.415/12.04.2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, a casat sentința arătată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Tribunalului A..

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului A. la data de 31.01.2012.

La termenul de judecată din 29.02.2012, reprezentantul reclamantului a depus copia certificatului de moștenitor nr. 22 din 13.02.2008 din care rezultă că de pe urma defunctului M. S. a rămas ca moștenitoare M. V. L.-soție și legatara universală, care a fost introdusă în această calitate în proces.

Din probele administrate în cauză și expuse deja mai sus, tribunalul a reținut următoarea stare de fapt:

Imobilul revendicat este reprezentat de următoarele imobile componente:

- terenul intravilan situat în M. A., ., nr.9, înscris în CF nr.884 A., cu nr.top.1090/b, în suprafață de 370,8 mp;

- intravilanul cu casă, situat în ., nr.9A, înscris în CF nr._ A., cu nr.top. 1090/a, în suprafață de 367,2 mp;

- terenul intravilan situat la aceeași adresă cu nr.top.1088/b.2, în suprafață de 370,8 mp.

Toate cele trei parcele alăturate au fost dobândite prin cumpărare în anul 1948 de către V. L., antecesoarea reclamantului.

În anul 1972, în baza Decretului Lege nr.92/1950, asupra acestor imobile s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu de drept de naționalizare și ca urmare cele trei loturi s-au unificat în două etape:

- în baza Dispoziției Primarului Municipiului A. nr.797/1997, imobilul cu nr.top.1090/a s-a unificat cu ./b într-o singură parcelă, cu nr.top.1090, format din intravilan cu casă situat în . nr.9 și ulterior înscrisă în CF nr._ A.;

- ulterior, iar în baza Dispoziției nr.609/1998 a Primarului A., ..1090 a fost unificată cu ..2.b într-o singură parcelă cu nr.top. nou format 1090,1088/b.2.2b, format din intravilan cu casă în suprafață de 1130 mp, în ., nr.9.

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, antecesoarea reclamantului a formulat cerere la comisia constituită în temeiul acestui act normativ, prin care a solicitat măsurile reparatorii prevăzute de această lege. P. Hotărârea nr.34/ 04.07.2000 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr.112/1995, s-a respins cererea petentei de acordare a despăgubirilor aferente naționalizării pe motiv că aceasta nu a făcut dovada calității de cetățean român. Ulterior, hotărârea Comisiei a fost desființată de Tribunalul A. prin decizia civilă nr.66/24.01.2001, cu consecința obligării Comisiei de a calcula despăgubirile legale pentru imobilele din . nr.9 și 9a.

Ulterior, pentru imobilul situat la nr.9, petenta V. L. a ridicat despăgubiri în cuantum de_,25 lei (_ lei vechi), prin ordinul de plată nr.20/2 decembrie 2002 (aproximativ 27.000 euro la cursul din decembrie 2002).

Apartamentele nr.1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11 și 12 din imobilul situat la 9a au fost preluat de către Stat în temeiul Decretului Lege nr.92/1950, poziția 634 din anexă, a fost apartamentat de către Statul Român iar o parte din apartamente au fost vândute în temeiul Legii nr.112/1995 chiriașilor care le ocupau și care avea un contract valabil de închiriere la acel moment:

- apartamentul nr.1 a fost vândut chiriașilor M. A. și R.;

- apartamentul nr.2 a fost vândut chiriașului Ș. E.;

- apartamentul nr.3 a fost vândut chiriașilor M. V. L. și S.;

- apartamentul nr.8 (boxă), a fost vândut chiriașului A. Joszef;

Odată cu înstrăinarea acestor apartamente, s-a înstrăinat și terenul în cotă de 300 mp., restul de 830 mp din totalul de 1130 mp rămânând în proprietatea statului.

Solicitarea reclamantului de restituire în natură a întregului imobil, adică inclusiv a apartamentelor vândute chiriașilor, este lipsită de temei legal.

Astfel, conform art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”, iar potrivit art.7 alin.1¹ din același act normativ, „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”.

Analizând valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care apartamentele nr.1, nr.2, nr.3 și nr.8 au fost înstrăinate, tribunalul a apreciat că aceste acte juridice au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor iar cumpărătorii au fost de bună-credință.

În primul rând, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, deoarece a fost preluat în temeiul unui act normativ în vigoare la data preluării și conform cu ordinea socială și constituțională a vremii, fiind prevăzut la poziția nr.634 din Anexa la Decretul nr.92/1950. În plus, ulterior naționalizării, Statul Român s-a întabulat în cartea funciară, devenind astfel proprietar în raport de dispozițiile art.26 din Decretul-Lege nr.115/1938, în vigoare la acea dată. P. urmare, imobilul a trecut în proprietatea privată a statului, în acord cu dispozițiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, conform căruia „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Având în vedere această stare de fapt, tribunalul a apreciat a fi incidente prevederile art.45 alin.4 din Legea nr.10/2001, conform cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”.

În raport de aceste considerente, analizând contractele de vânzare-cumpărare prin care cele patru apartamente au fost înstrăinate, tribunalul a apreciat că toate dispozițiile imperative ale legii erau îndeplinite la data încheierii lor deoarece:

- apartamentele în cauză nu au fost restituite fostului proprietar în temeiul Legii nr.112/1995, ci potrivit hotărârii judecătorești pronunțată în cauză, fostului proprietar i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri;

- cumpărătorii celor patru apartamente erau titularii unor contracte de închiriere valabile asupra acestora, aflate în curs de derulare;

- cumpărătorii au fost de bună credință, optând pentru a-și exercita dreptul conferit de lege, acela de a cumpăra imobilele ocupate cu contracte de închiriere, în buna credință este prezumată de art.1899 alin.2 din Codul civil de la 1864.

Nu s-a putut reține reaua-credință a cumpărătorilor pe motiv că imobilul a fost revendicat de fostul proprietar, atâta vreme cât conduita lor a fost conformă cu dispozițiile Legii nr.112/1995, dreptul fostului proprietar numai la despăgubiri a fost consacrat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a garantat niciodată restituirea proprietăților preluate de fostele state socialiste, lăsând chiar la libera apreciere a statelor dacă optează pentru restituirea în natură, în echivalent, în integralitate sau la un plafon limitat, ori dimpotrivă să refuze orice restituire ori echivalent (a se vedea în acest sens cauza M. A. și alții contra României).

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, constatând că pârâții (sau după caz antecesorii pârâților), în calitate de cumpărători ai apartamentelor deținute cu contracte de închiriere, au fost de bună credință și și-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, atât contractele de vânzare-cumpărare încheiate de M. A. în reprezentarea Statului Român, cât și dispoziția nr.2704/24 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului A. fiind conforme cu exigențele legale în vigoare la data încheierii respectiv a emiterii lor, astfel că tribunalul va respinge ca cererea formulată de reclamantul V. R. I. L. în contradictoriu cu pârâții M. A. prin primar, Ș. E., M. V. L. în nume propriu și în calitate de moștenitoare a lui M. S., B. I., B. E. A., M. E., I. C. și intervenienții Z. A. și Z. C. V., având ca obiect contestație împotriva dispoziției emisă în temeiul Legii nr.10/2001 și constatare nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Cât privește cererea de intervenție formulată de către intervenienții Z. A. și Z. C. V., aceasta nu poate fi interpretată ca fiind o intervenție în interes propriu, deoarece intervenienții nu revendică pentru sine obiectul procesului. Cererea poate fi calificată doar o intervenție în interesul pârâților, mai precis a pârâtei Ș. E., de la care intervenienții au dobândit prin cumpărare apartamentul nr.2 din imobil, deoarece intervenienții nu solicită decât respingerea acțiunii, justificând un interes actual acela de a preîntâmpina formularea unei acțiuni subsecvente de constatare a nulității propriului lor titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta Ș. E..

P. urmare, având în vedere soluția de respingere a cererii principale și calificarea dată cererii de intervenție, tribunalul a admis cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervențienții Z. A. și Z. C. V..

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V. I. R. L. solicitând casarea ei, cu consecința admiterii cererii astfel cum a fost precizată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304¹, art. 304 pct. 5 și 9 Cod pr. civ. iar în fapt pe mai multe aspecte de nelegalitate.

În concret, s-a susținut că prin Dispoziția nr. 5857/28.11.2008 M. A. a restituit reclamantului în natură apt. 4, 5, 6, 7, 9, 10 și 11 din casa părintească condiționat de restituirea despăgubirilor de 53.762,40 lei primite de la stat de defuncta sa mamă la momentul preluării de către stat a imobilului .

Reclamantul susține în recurs că nu a încasat această sumă, pe care în mod fraudulos a altă persoană (P. G.) ar fi primit-o de la M. A., situație în care nici apartamentele menționate nu i-au fost restituite în natură sau prin despăgubiri .

Aceeași neregularitate se susține că se repetă și cu dispoziția atacată în care suma de 53.762,40 lei este cerută condiționat de obținerea unor despăgubiri pentru apartamentele 1, 2, 3, 8 din aceeași casă părintească.

Pentru lămurirea situației, se consideră că M. A. trebuia să-l introducă în cauză pe fostul lui angajat, P. G., cel care a cauzat problema.

S-a mai criticat sentința și pentru aceea că s-a făcut o distincție neargumentată între cumpărătorii de rea-credință ai unor apartamente (care i-au fost retrocedate reclamantului) și, alții de bună-credință (ale căror apartamente fac obiectul cauzei de față), în condițiile în care, cunoscând situația imobilului și a proceselor purtate de reclamant, toți trebuie considerați de rea-credință.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului, reclamantul consideră că el a fost preluat fără titlu valabil conform Decretului 92/1950, fără despăgubiri și, de aceea, în mod greșit s-a aplicat în cauză art. 45 al Legii nr. 10/2001.

Se mai susține apoi că greșit s-a considerat că apartamentele 1, 2, 3 și 8 au fost vândute după ce reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri întrucât la acel moment nu se acordase nicio despăgubire, fapt care s-a întâmplat abia în 2001, prin decizia civilă nr. 66/24.01.2001.

Reaua-credință a dobânditorilor este demonstrată și de comportamentul lor speculativ, proprietara apt. 2 (Ș. E.) vânzându-și apoi apartamentul cumpărat la un preț subvenționat, pentru un preț mult mai mare. Alți foști chiriași au ajuns să folosească nu un apartament, ci mai multe, cum este cazul apt. 3, 9 și 10 (folosite de M. V.) și al apt. 1 și 8.

Potrivit jurisprudenței unor instanțe naționale, buna-credință nu poate fi constatată atunci când de notorietate se recunoaște că imobilele intrate în proprietatea statului în perioada comunismului, au fost preluate în mod abuziv și că simpla verificare a situațiilor de CF și a evidențelor ar fi permis, cu minim de diligențe, constatarea acestui lucru. Neverificarea acestui aspect e o neglijență culpabilă, imputabilă chiriașului ce dorește să-și cumpere locuința închiriată, lucru valabil și în cauza de față.

În fine, a fost criticată sentința și pentru aceea că nu se putea constata cererea intervenienților Z. A. și Z. C. V. ca fiind una în interesul pârâtei Ș. E. când această intervenție s-a făcut în nume propriu, întrucât s-ar încălca propria voință a acestora, aspect consacrat și în doctrina de specialitate care mai menționează și faptul că poziția intervenientului accesoriu este subordonată poziției părții în favoarea căreia a intervenit, astfel că el singur nu poate prilejui mărirea cheltuielilor de judecată.

P. întâmpinarea formulată în cauză intimații intervenienți au solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat și obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată.

Și intimatele pârâte M. V. L., B. I. și B. E. A. au solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, prin concluziile scrise formulate în recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 Cod pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:

Actul juridic care a declanșat prezentul proces în procedura specială a Legii nr. 10/2001 este Dispoziția nr. 2704/24.06.2009 a Primarului municipiului A. pe care reclamantul a contestat-o, solicitând anularea ei, anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriașii apartamentelor 1, 2, 3 și 8, restituirea în natură a apartamentelor 5, 6, 7, 9, 10 și 11, constatarea nulității actelor subsecvente încheiate de unii din dobânditori cu terțe persoane, restituirea în natură a terenului din municipiul A., . nr. 9 și evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul proprietatea reclamantului.

Curtea constată că Dispoziția care a prilejuit formularea contestației vizează doar situația măsurilor reparatorii pentru apartamentele 1, 2, 3 și 8 din imobilul din municipiul A., . nr. 9, celelalte apartamente: 4, 5, 6, 7, 9, 10 și 11 făcând obiectul Dispoziției nr. 5857/28.11.2008 a Primăriei municipiului A. prin care s-a dispus restituirea lor în natură reclamantului, condiționat de rambursarea unor despăgubiri primite de mama sa.

P. urmare, pentru aceste din urmă apartamente reclamantul nu are nici un temei legal pentru a solicita și obține din nou restituirea lor în natură câtă vreme există un titlu neatacat prin care i s-a recunoscut un astfel de drept, problema executării lui fiind la libera sa dispoziție. Cu alte cuvinte, reclamantul nu mai este îndreptățit să solicite statului, ca autoritate publică deținătoare, în cadrul acțiunii de față formulate în condițiile legii speciale, retrocedarea apartamentelor ce au făcut deja obiectul Dispoziției din 2008, eventualele probleme legate de modul de încasare a despăgubirilor primite inițial de mama sa în baza Legii nr. 112/1995 urmând să fie reglementate în cadrul altor proceduri .

În atare condiții, și din moment ce procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța nu avea obligația de a introduce, din oficiu, în cauză, persoana care – afirmativ – ar fi primit despăgubirile în numele mamei sale și nici să efectueze verificări privind modul de executare a dispoziției de retrocedare.

În legătură cu celelalte susțineri ale reclamantului recurent, Curtea constată că și acestea sunt neîntemeiate.

În concret, s-a susținut că instanța de fond trebuia să dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriași, să anuleze și Dispoziția nr. 2704/24.06.2009 a Primarului municipiului A. și să restituie în natură reclamantului apartamentele 1, 2, 3 și 8 pentru mai multe considerente, respectiv pentru faptul că art. 45 alin. 4 al Legii nr. 10/2001 nu este aplicabil în cauză, pentru că fiind vorba de un imobil naționalizat, situația lui juridică controversată se prezumă iar reaua-credință a dobânditorilor este și ea presupusă și, în fine, pentru că nu se poate face deosebire între chiriașii ale căror apartamente au fost retrocedate fostului proprietar în 2008 și cei care și-au cumpărat apartamentele 1, 2, 3 și 8 și ale căror contracte au fost menținute constatându-se buna lor credință, în opinia reclamantului toți ocupanții apartamentelor fiind de rea-credință.

Probele dosarului și verificarea temeiurilor legale aplicabile cauzei îndreptățesc Curtea să considere că niciunul din acestea nu este fondat.

Astfel, în ceea ce privește art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, contrar a ceea ce susține reclamantul, Curtea - la fel ca și instanța de fond - constată că el este incident în cauză întrucât se referă la înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu valabil adică în baza și cu respectarea condițiilor unui act normativ în vigoare la acel moment, ceea ce este și cazul Decretului 92/1950 care era în ființă la data când autorilor reclamantului le-a fost preluat acest imobil.

Lipsa unor despăgubiri prealabile corespunzătoare face ca acest act normativ, în condițiile actuale (art. 2 alin. 1 lit. a al Legii 10/2001), să fie considerat abuziv și să conducă la acordarea măsurilor reparatorii către persoanele îndreptățite însă legiuitorul a considerat necesară menționarea deosebirilor între preluările făcute în prezența unui act normativ și cele făcute în absența acestuia doar pentru a consacra regimuri distincte pentru înstrăinările făcute de stat în aceste cazuri.

Pentru ipoteza vânzării de către stat a imobilelor preluate cu un titlu valabil (cum este și cazul celui în discuție), buna-credință a dobânditorilor apără de efectele desființării contractului ca efect al nulității absolute .

Protecția bunei-credințe a dobânditorilor cu titlu oneros este consacrată de art. 1899 alin. 2 din Codul civil sub forma unei prezumții relative pe care cei interesați în desființarea actului juridic trebuie să o contrazică prin probe convingătoare .

Nu se poate reține - așa cum susține recurentul – prezumția relei-credințe în cazul tuturor celor care, ca și chiriași, au dobândit de la stat proprietatea imobilelor naționalizate pentru că, în caz contrar, ar fi încălcat atât articolul anterior menționat din dreptul comun cât și dispozițiile legii speciale care a permis înstrăinarea către chiriași a locuințelor din aceste imobile atunci când ele nu sunt sub incidența unui regim special de protecție și când nu fac obiectul unei revendicări sau când procedura de revendicare s-a finalizat.

În cauză, la momentul în care chiriașii apartamentelor 1, 2, 3 și 8 le-au cumpărat, nu exista o cerere pentru restituirea lor în natură, nici în procedura de drept comun, nici în procedura specială, ei erau titularii unor contracte de închiriere valabil încheiate și în derulare și nici în CF – ul imobilului, nici în altă modalitate nu fuseseră avertizați despre intenția fostului proprietar de a le redobândi în natură.

Respectarea acestor condiții deduse din lege și jurisprudență a confirmat buna lor credință în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare astfel încât, în mod justificat, nu se poate dispune desființarea acestora așa cum a solicitat reclamantul.

Nu se poate vorbi în cauză nici de crearea unui regim discriminatoriu între ocupanții apartamentelor care în 2008 au fost retrocedate reclamantului și cei ale apartamentelor 1, 2, 3 și 8 (pentru care i s-a propus reclamantului acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale) pentru că nu buna sau reaua lor credință a condus la efecte diferite pentru reclamant ci faptul că la momentul notificării, cele dintâi apartamente nu fuseseră cumpărate de chiriași însă celelalte, da.

Curtea constată că nu se poate vorbi în cauză de o nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare nici pentru pretinsa fraudă la lege, în cop speculativ, a chiriașilor cumpărători.

După dobândirea cu bună-credință a apartamentelor și perfectarea în condiții de legalitate a actelor de vânzare-cumpărare, la împlinirea termenului de 10 ani de la încheierea acestora, când a expirat interdicția temporară de a vinde, cumpărătorii au avut prerogative plenare în a uza, a folosi și a dispune material și juridic de locuințele achiziționate, fără a se putea vorbi în acest caz de o intenție speculativă din partea lor astfel cum a susținut reclamantul recurent, (cu referire expresă la apartamentul 2 cumpărat de chiriașa Ș. E. în 1997 și vândut în 2009 intervenienților Z. A. și Z. C. V.).

Un alt motiv de recurs l-a constituit pretinsa greșeală a instanței de fond în a recalifica cererea soților Z. ca fiind una de intervenție în interes accesoriu în loc de una de intervenție în interes propriu așa cum ei au dorit precum și greșita obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată față de aceștia care au o poziție procesuală subordonată celei în favoarea căruia au intervenit.

Curtea constată ca prim aspect faptul că recalificarea cererii altor părți în proces – chiar greșită de ar fi fost (ceea ce nu este cazul având în vedere reținerea corectă a textelor aplicabile în materie precum și obiectul acestei cereri) - nu ar fi putut fi contestată decât de acestea, fiind vorba de un aspect ce ține de interesul lor procesual particular.

Ori, câtă vreme ei nu au înțeles să facă acest lucru și câtă vreme prezența lor în proces se justifică prin prisma apărării interesului vânzătoarei Ș. E. al cărei contract s-a cerut a fi anulat, în mod justificat cheltuielile de judecată efectuate de aceștia trebuie suportate de partea căzută în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 Cod pr. civ., deci de reclamantul în cauză.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea constată ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr._.03.2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă, motiv pentru care va fi respins ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

Având în vedere această soluție precum și faptul că intervenienții au efectuat cheltuieli de judecată și în recurs, potrivit textului legal menționat, reclamantul recurent va fi obligat să plătească acestora suma de 1000 lei cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse în original la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul V. I. R. L. împotriva sentinței civile nr. 794/28.03.2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._ .

Obligă recurentul să plătească intimaților intervenienți Z. A. și Z. C. V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi 18 septembrie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. L. D. C. C. R.

GREFIER,

I. P.

Red. D.C./24.09.2012

Tehnored. I.P. 2 ex./26.09.2012

Prima instanță: Tribunalul A., jud. Ș. L.

← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1754/2012. Curtea...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 140/2012. Curtea de... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1812/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1812/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA