Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1885/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1885/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-09-2012 în dosarul nr. 1885/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1885
Ședința publică din 25 septembrie 2012
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții B. P. și B. I. împotriva deciziei civile nr. 199 din 28.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R., reprezentat prin C. L. L., . Timișoara, A. G. A., A. I. și M. L., reprezentat prin P., având ca obiect revendicare imobil.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18.09.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
P. decizia civilă nr. 199 din 21.02.2012 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a admis apelurile formulat de către apelanții I. A. și G. A. A. I. și C. L. L. împotriva sentinței civile nr. 1757/16.06.2011, pronunțată de Judecătoria L., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații B. P., B. I. și . Timișoara; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a respins acțiunea reclamanților B. P. și B. I., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a depune astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.1757/14.06.2011 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria L. a respins excepția privind calitatea procesuală pasivă a Statului R. prin C. L. L., ca neîntemeiată. A admis în parte cererea de chemare în judecata formulata de reclamantii B. P. si B. I. împotriva pârâților, S. R. reprezentat, prin C. L. al Municipiului L., M. L. reprezentat prin P., ..V.L. T. S.A., A. G. A. și A. I. și, în consecință, a constatat că imobilul construcție (casă) situat în L. ..31, înscris în C.F. 8519 Lugojul R. a trecut în proprietatea Statului R. în mod abuziv, fără titlu valabil, cu încălcarea Decretului nr. 223/1974. A admis acțiunea în revendicare a reclamanților privind imobilul construcție (casă) situat în L. .. 31 județ T., înscris în C.F. 8519 Lugojul R. și, în consecință a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea pârâților A. G. A. și A. I., respectiv a Statului R. și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților B. P. si B. I. asupra construcției. A respins, în rest, acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. A obligat pârâții la plata în solidar, către reclamanți a sumei de 1.200 lei reprezentând cheltuieli judiciare - onorariu de avocat.
Instanța de fond a reținut că judecătoria a respins ca neîntemeiată excepția privind lipsa calității procesuale a Statului R. reținând că S. R. are calitate procesual pasivă în situația în care acesta a fost cel care a preluat imobilul - construcție prin decizia 433/1980, pe seama acestuia ajungând să fie înscris în cartea funciară 8519 Lugojul R. dreptul de proprietate.
Potrivit cărți funciare nr. 8519 Lugojul R. construcția ridicată pe terenul cu nr. top 3775/12, evidențiat în această carte funciară a aparținea reclamanților în cotă de 1/1 cu titlu de construire din anul 1971. Terenul în suprafață de 248,5 mp aparținea Statului R..
În anul 1980 în baza Decretului 223/1974 a fost emisă de către Consiliului Popular Județean T., decizia cu nr. 433/01.03.1980, în baza căruia imobilul - construcție a fost trecut în proprietatea Statului R.. C. de 1/2 din acest imobil-construcție, proprietatea reclamantei B. I. a fost trecută în proprietatea statului cu plată, iar cota de 1/2, proprietatea lui B. P., fără plată.
În luna iulie a anului 1996 reclamanții B. P. și B. I. se adresează autorităților în baza Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a imobilului situat în L., .. 31 înscris în C.F. 8519 Lugojul R..
Până la soluționarea cererii privind restituirea în natură a imobilului, reclamanții s-au adresat atât comisiei constituite la nivelul autorității locale din L., cât și comisiei județene arătând faptul că nu sunt de acord cu exproprierea anterioară, solicitând ca până la clarificarea situației juridice a imobilului să nu se procedeze la înstrăinarea acestuia calificând orice dobândire de către alte persoane sau de către chiriaș ca fiind de rea credință. O asemenea „somație” a fost transmisă inclusiv chiriașilor de la acea vreme – pârâților A. G. și I.
P. Hotărârea nr. 273/19.12.1996 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitarea reclamanților a fost respinsă. S-a reținut în această hotărâre pe de o parte faptul că respectivul imobil nu a fost liber, existând încheiat un contract de închiriere, nefiind îndeplinite art. 2 din Legea nr. 112/1995, precum și faptul că solicitanții sunt cetățeni germani, nefiind îndeplinite nici dispozițiile art. 4 din același act normativ (declarat ulterior neconstituțional). Respectiva Hotărâre putea fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării la Judecătoria L..
Reclamanții s-au adresat cu o somație Judecătoriei L. în luna ianuarie 1997, solicitând ca prin intermediul executorului judecătoresc să-i fie comunicat un exemplar chiriașilor (pârâții A.). Acest înscris nu a fost perceput ca o contestație împotriva Hotărârii nr. 273/19.12.1996 și nu ajuns să facă obiectul unui dosar pe rolul Judecătoriei L.. În aceste condiții, în martie 1997 S. R. vinde imobilul pârâților A. G. A. și I., în baza Legii nr. 112/1995, încheindu-se între acești pârâți și pârâtul . Timișoara contractul de vânzare-cumpărare nr. 193/1997.
După apariția Legii nr. 10/2001 reclamanții s-au adresat prin intermediul executorului judecătoresc, în iulie 2001, autorităților locale solicitând restituirea în natură a imobilului. Notificarea a făcut obiectul dosarului administrativ nr. 130/2001, demersul finalizându-se cu emiterea Dispoziției Primarului Municipiului L. nr. 180/05.02.2003. P. această dispoziție s-a respins restituirea în natură a imobilului, propunându-se acordarea de despăgubiri bănești în valoare de_ lei.
Reclamanții, deși aveau dreptul de a se adresa Tribunalului T. cu o contestație împotriva acestei dispoziții în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, nu au uzat de acest drept.
După momentul comunicării acestei dispoziții reclamanții nu au mai întreprins nici un demers timp de peste patru ani și jumătate după care s-au adresat instanței de judecată cu prezenta acțiune.
Față de precizarea cererii reclamanților depusă la termenul din data de 04.03.2008 instanța de fond a admis în parte cererea acestora după cum urmează:
După cum a fost reținut mai sus imobilul (construcție) a fost proprietatea devălmașă a reclamanților dobândit prin edificare în timpul căsătoriei. P. aplicarea Decretului nr. 223/1974 o cotă de ½ a fost naționalizat cu despăgubiri modice, iar cealaltă cotă a fost pur și simplu confiscată fără a se acorda despăgubiri și fără a se fi procedat anterior la un partaj care stabilească în mod clar cotele părți ale reclamanților.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 223/1974 "Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973*) privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar."
Astfel au fost încălcate dispozițiile art. 35 al.2 din C. fam. fiind ignorat caracterul de bun comun în devălmășie al soților, cu privire la imobilului naționalizat fără să se poată astfel pretinde că partea de imobil preluată cu plată ar produce efecte de înstrăinare și asupra celeilalte părți, ce a fost preluată prin confiscare, în lipsa acordului /consimțământului expres al ambilor soți și fără determinarea prealabilă a cotelor părți de proprietate în urma unei proceduri de sistare a stării de devălmășie.
Deși textul folosește termenii de "înstrăinare" și "plată" care conduc la ideea unui contract, în cauză nu se poate susține că exista la vremea respectivă un consimțământ liber exprimat din partea celui care "înstrăina" și cu atât mai puțin în cazul în care naționalizarea apărea ca o sancțiune împotriva celor care părăseau ilegal țara sau nu se înapoiau la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară. Decizia care era emisă de comitetului executiv al consiliului popular era practic un act de putere al autorităților din acea vreme.
Prevederile art. 5 din același act normativ potrivit cărora "Actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor prezentului decret sunt nule de drept" conduc la concluzia că persoanele în cauză nu aveau altă alternativă decât cea a înstrăinării către stat a construcțiilor pe care le dețineau.
Instituții ca proprietatea comună în devălmășie asupra unor bunuri, consimțământul părților la încheierea unor acte juridice, erau ignorate total atunci când se aplica Decretul 223/ 1974, astfel că se impune concluzia că trecerea în proprietatea Statului R. s-a făcut, abuziv și fără titlu valabil, cu încălcarea chiar a actului normativ care reglementa procedura de naționalizare, respectiv cu încălcarea Decretului nr. 223/1974 raportat la Legea nr. 4/1973 și fără plata unei juste și prealabile despăgubiri.
Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost preluat imobilul era contrar Constituției din 1965, care prin art. 36 ocrotea dreptul de proprietate, era contrar art 480 C civil, și nu în ultimul rând contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificata de România in 1948.
Potrivit art. 1 al 2 din HG nr. 20/1996, imobilele cu destinație de locuință trecute in proprietatea statului cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor si decretelor în vigoare la data respectivă.
Or, în speța de față, s-a reținut că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, a fost abuzivă, nu s-a făcut cu titlu valabil, atâta timp cât nu au fost respectate dispoziții legale în vigoare la aceea dată, însuși Decretul nr. 223/1974 fiind contra unor dispoziții legale și chiar unor acte internaționale ratificate de România.
În atare situație, nu se poate retine că vânzarea apartamentului către pârâți s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care reglementează situația juridica a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea Statului cu titlu (art.1 din Legea 112/1995)
Întrucât titlul statului de preluare este nevalabil, prin prisma jurisprudenței CEDO, reclamanții au un bun in sensul Convenției. (A se vedea cauza F. contra României si Katz contra României). CEDO a afirmat în mod repetat, că în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia chiar către terți de bună-credință, și chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire (reclamanții nu au fost până în prezent despăgubiți), este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Or legat de despăgubiri însăși Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza B. c. României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, definitivă la 4 aprilie 2009. parag. 18).
Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanții sunt în imposibilitatea de a-și recupera bunul, deși legea în vigoare la momentul promovării prezentei acțiuni [art. 2 alin, (2) din Legea nr. 10/2001, republicată], îi recunoaște calitatea de proprietar.
Pentru reclamanți contractul de vânzare cumpărare nr. 193/1997 reprezintă titlul lor de proprietate în baza căruia aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate asupra casei în C.F. 8519 Lugojul R.. Deși inițial instanța a fost investită printr-unul din capete de cerere cu constatarea nulității absolute a acestui contract ulterior reclamanții și-au precizat acțiunea renunțând la acesta capăt de cerere.
Potrivit art. 45 al 2 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Acest articol, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleași legi, nu a încetat nici un moment să existe.
La data la care a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare în cartea funciară pe de o parte figura ca proprietar S. R., iar pe de altă parte nu era notată nicio interdicție de vânzare, sau acțiune în revendicare cu privire la imobilul respectiv.
Potrivit principiului forței probante al înscrierii în cartea funciară, rezultând din disp. art. 33 din Decretul-lege nr.115/1938, cuprinsul cărții funciare se consideră exact în folosul celui care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă, în momentul dobândirii dreptului, nu a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care să se conteste cuprinsul ei ori terțul cumpărător nu a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Potrivit acestui principiu, pârâții, terți cumpărători, nu pot invoca în folosul lor cuprinsul cărții funciare, dacă au cunoscut sau putea cunoaște nevalabilitatea actului de preluare.
Pârâții A. G. și A. I. au susținut că sunt de bună credință și raportat la situația că au încheiat contractul de vânzare cumpărare după ce au efectuat verificări cu privire la conținutul cărții funciare și mai mult au constatat că reclamanții nu au uzat de dreptul lor de a se adresa instanței.
Totuși instanța de fond a reținut că au existat unele demersuri ale reclamanților după ce le-a fost comunicată soluția la cererea lor întemeiată pe Legea nr. 112/1995. Potrivit adreselor transmise din Germania aceștia continuau să se considere proprietari.
La analizarea bunei credințe a pârâților (A. G. și A. I.) s-a apreciat a fi avută în vedere și profesia acestora și nu în ultimul rând experiența personală pe care aceștia au deprins-o încă de la începutul anilor 90 în acest gen de acțiuni (împotriva unor măsuri abuzive luate de S. R. anterior anului 1989) prin demersurile pe care ei le-au făcut pe lângă autoritățile administrative și chiar în fața instanțelor judecătorești pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra unor imobile.
S-a reținut că reclamanți invocă un drept de proprietate dobândit prin edificare în timp ce pârâții A. invocă un drept de proprietate dobândit printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în condițiile reținute mai sus.
Instanța de fond a constat mai sus că pârâții au cumpărat de la o persoana care nu avea calitatea de proprietar, situație care, protejată de disp. Legii nr. 10/2001, fără sa determine nulitatea contractului, face însă ca titlul pretins de pârâții A. G. și A. I. să nu fie preferabil celui invocat de reclamanți .
În concluzie, instanța de fond a constatat ca titlul de proprietate al reclamanților se impune ca fiind preferabil celui invocat de pârâții A. G. și A. I., astfel încât dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut ca atare, conform art. 480 C.civ., fiind un drept legal dobândit. În consecință instanța de fond a dispus restabilirea situației anterioare din cartea funciară nr. 8519 Lugojul R. prin radierea pârâților A. G. A. și A. I., respectiv a Statului R. și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților B. P. si B. I. asupra construcției.
Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
În ceea ce privește terenul pe care este edificat construcția, instanța de fond a respins pretențiile reclamanților, reținând că terenul nu a aparținut niciodată cu titlu de drept de proprietate acestora.
Atât la momentul edificării construcției cât și la momentul preluării ei de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, terenul a aparținut Statului R., reclamanții fiind doar beneficiarii unui drept de folosință asupra acestuia. Mai mult în prezent dreptul de proprietate este deținut de pârâții A. G. și A. I. în baza unei hotărâri judecătorești.
În cazul terenului aferent construcției nu a existat o deposedare abuzivă a reclamanților. A le recunoaște acestora în prezent un drept de proprietate asupra terenului înseamnă a le acorda mai mult decât au avut la momentul în care s-a făcut aplicarea Decretului nr. 223/1974 fără ca pentru această recunoaștere să existe un temei legal.
Împotriva hotărârii au declarat apel pârâți A. G. A., A. I., M. L. și C. L. L., înregistrat pe rolul Tribunalului T. la data de 24.10.2011.
P. apelul declarat, pârâții apelanți A. G. A. și A. I. au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că în speță intimații – reclamanți nu au epuizat căile de atac prevăzute de legile reparatorii, deși instanța de fond contrar evidenței, și-a permis să pună la îndoială legalitatea înregistrării demersurilor acestora în anul 1997 la Judecătoria L. ca fiind somație, iar nu contestație împotriva hotărârii Comisiei, pe care nu au atacat-o niciodată, mărginindu-se la proclamarea unor drepturi iluzorii, contrazise de reglementările în vigoare la acel moment.
Instanța de fond nu a ținut cont de repetate susțineri în legătură cu dreptul la despăgubire cert, lichid și exigibil de care se pot prevala reclamanții, drept stabilit printr-o decizie administrativă pe care nu au contestat-o în termenul legal și care poate fi valorificat mai departe numai prin opțiunea lor, procedură stabilită tot prin lege și pe care refuză să o urmeze.
Apelanții au invederat că sentința atacată este subiectivă atunci când face referire la pretinse abilități profesionale ale apelanților pârâți, de natura a cunoaște prin diligențe rezonabile faptul că statul nu ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului, că titlul acestuia nu era valabil. Totodată, instanța de fond nu a ținut seama nici de Decizia nr. 73/19.07.1995 a Curții Constituționale, sesizată cu neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii nr. 112/1995.
S-a concluzionat că Legea nr. 112/1995, respectiv măsurile reparatorii prevăzute în aceasta nu se aplică acelor locuințe cu privire la care statul a dobândit legal dreptul de proprietate.
Apelanții au invocvat faptul că trebuie constatat că între actualii chiriași ai imobilelor trecute în proprietatea statului și foștii proprietari ai acestor imobile nu există nici în prezent și nici nu se vor stabili prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice, așa fiind nu există nici o obligație juridică pe care chiriașii să fie chemați să o observe cu bună credință. Pe de altă parte, chiriașii dobândesc dreptul de a cumpăra locuința pe care o ocupă nu de la foștii proprietari și nici prin încălcarea drepturilor lor, aceștia având numai dreptul de a primi despăgubiri stabilite potrivit legii - ci de le stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut nu poate, nici în acest caz și nici în general, să justifice, prin ea, însăși, o prezumție a relei credințe.
Instanța de fond a ignorat Decizia nr. 33 din 08.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilea că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, disp. art. 6 din Legea nr. 213/1968 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Apelanții au susținut că, în speță, reclamanților nu le-a fost încălcat nici un drept proteguit de legea internă sau reglementările internaționale și că nu statul și nici pârâții apelanți nu au greșit cu nimic și nu le-a îngrădit dreptul legal de a contesta în termen decizia emisă pentru repararea nedreptății suferite, omisiunea de a ataca în termen această decizie fiindu-le imputabilă exclusiv reclamanților. Reclamanții nu-și pot valorifica pe calea dreptului comun, ignorând dispozițiile legii speciale de reparație la care au apelat, abuzul fiind reparat deja prin stabilirea unei despăgubiri considerate echitabile beneficiind de un bun în sensul Convenției, acest bun constituindu-l în cazul din speță despăgubirea acordată în echitate și necontestată de aceștia.
Cererea de apel nu a fost motivată în drept.
P. apelul declarat M. L. și C. L. al Municipiului L. au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, apelanții au arată că instanța de fond în mod greșit a pronunțat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, pe considerentul că titlul de proprietate al reclamanților se impune ca fiind preferabil celui invocat de pârâții A., dispunând restabilirea situației anterioare din cartea funciară, deoarece atâta timp cât nu a fost dispusă și anularea contractului de vânzare cumpărare, încheiat în anul 1977, prin care pârâții A. au dobândit acest imobil, instanța de fond nu avea posibilitatea de a dispune restabilirea situației anterioare din cartea funciară prin radierea pârâților.
Mai mult, instanța de fond prin hotărârea dată nu a ținut cont de faptul că imobilul pe care tind să-l redobândească reclamanții pe calea acțiunii inițiale se circumscrie sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001, în sensul că aceștia au ales calea specială fiind emisă Dispoziția nr. 180/ 2003, prin care s-a soluționat cererea reclamanților de către această instituție și care nu a fost contestată. Astfel în cazul în care instanța de fond a admis cererea în revendicare reclamanții dețin două titluri diferite în soluționarea aceleași cereri, adică ei devin proprietari pe construcție și beneficiază și de despăgubiri acordate de S. R. pentru aceeași construcție.
Având în vedere faptul că situația juridică a imobilelor preluate abuziv de S. R. în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 este reglementată de Legea nr. 10/2001 care este o lege specială, de care au uzat și reclamanții, fiind soluționat dosarul administrativ cu privire la imobilul solicitat de către aceștia, apelanții apreciază că acțiunea formulată pe dreptul comun este inadmisibilă și se impunea a fi respinsă ca atare.
Apelanții au arătat instanței de fond că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, iar această inadmisibilitate rezultă și din Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, care este obligatorie, unde se specifică faptul că, prin apariția legii nr. 10/2001 a fost suprimată posibilitatea de a se apela la dreptul comun pentru a se constata ineficacitatea actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără a se îngrădi totuși accesul la justiție, de vreme ce legea specială de reparație supune actelor emise de entitățile investite cu rezolvarea notificărilor controlului judecătoresc.
Apelanții au apreciat acțiunea inițială a reclamanților ca fiind inadmisibilă, deoarece aceștia au formulat notificare judiciară, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, constituindu-se un dosar administrativ care a fost soluționat prin Dispoziția nr. 180/3003 și având în vedere faptul că reclamanții nu au contestat acest act administrativ, dosarul administrativ a fost transmis, în conformitate cu prevederile legale din Legea nr. 247/2005 la Autoritatea națională pentru Restituirea proprietăților București în vederea acordării despăgubirilor.
Mai mult, reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare, deoarece această solicitare ar fi fost tardiv formulată față de prev. art. 45 alin 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevede posibilitatea atacării în justiție, a actelor juridice de înstrăinare inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care a mai fost ulterior prelungit cu încă 6 luni și astfel dreptul la acțiunea s-a prescris în data de 14.08.2002.
Se mai arată de către apelanți că instanța de fond și-a motivat soluția pe practica CEDO dar din studierea cauzelor invocate rezultă că sunt situații diferite față de speța de față, deoarece în acele cauze se acordă despăgubiri foștilor proprietari și nicidecum nu se dispune restituirea unei case deținute de cumpărători de bună – credință care pe deasupra mai sunt și proprietari ai terenului pe care se află construcția.
Cererea de apel nu a fost motivată în drept.
P. întâmpinare, intimații-reclamanți B. P. și B. I. au solicitat respingerea apelurilor; cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul a admis apelurile declarate în cauză și a dispus în sensul celor menționate, cu motivarea că a fost investită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 - ce a format obiectul dosarului administrativ nr. 130/2001 - demersul finalizându-se cu emiterea Dispoziției Primarului Municipiului L. nr. 180/05.02.2003, prin care s-a respins solicitarea de restituire în natură a imobilului și s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în valoare de_ lei (decizia nefiind contestată până în prezent).
S-a reținut că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii - a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință a stabilit că: 1. În acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Or, în prezenta speță, reclamanții se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care sunt titularii Dispoziției Primarului Municipiului L. nr. 180/05.02.2003 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în valoare de_ lei (decizia necontestată).
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Tribunalul a constatat că existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, reclamanții - după ce au obținut Dispoziția Primarului Municipiului L. nr. 180/05.02.2003 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în valoare de_ lei - nu au contestat-o în termenul legal la Tribunalul T. și trebuie să urmeze procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În termen, împotriva deciziei civile nr. 199/28.02.2012 pronunțată de Tribunalul T., au declarat recurs în termen legal, reclamanții B. P. și B. I., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, și pe cale de consecință, respingerea apelurilor și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 1757/16.06.2011 pronunțata de Judecătoria L., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că prin sentința civilă nr. 1757/14.06.2011, instanța de fond a reținut în mod corect că „titlul de proprietate al reclamanților se impune ca fiind preferabil celui invocat de parați, astfel încât dreptul de proprietate va fi recunoscut ca atare, conform art. 480 Cod Civil, fiind un drept legal dobândit", întrucât titlul deținut de reclamanți este mai bine caracterizat, este dobândit prin edificare, iar pe de alta parte, pârâții A. G. și A. I. au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar.
S. R. a preluat abuziv imobilul de la reclamanți, prin încălcarea dispozițiilor Decretului 223/1974 precum si a dispozițiilor Constituției din 1965, și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificata de România in 1948.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974 „persoanele care au făcut cerere de plecare definitiva din tara sunt obligate sa înstrăineze, pana la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialista România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin 2 din Legea 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe ".
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în accepțiunea art. 6 § 1 CEDO, consideră această excepție ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care prin adoptarea Legii nr. 10/2001, finalitatea urmărită de legiuitor nu o reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de către statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate.
În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art.480 Cod civil, ci de la prevederile art.998-999 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru faptele ilicite.
Faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă de regulă, în natură (art. 1 alin. 1. teza finală), nu este efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură.
În același sens, s-a pronunțat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului care in cauza conexa A. si alții c/v România a condamnat S. R. pentru încălcarea dreptului de acces la instanța, având în vedere respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamantelor in revendicare de drept comun, dupa . Legii 10/2001, concluzionând ca respingerea acțiunii in revendicare cu motivarea ca reclamantele trebuiau sa urmeze procedura administrative reglementata de Legea nr. 10/2001 "aduce atingere substanței dreptului de acces la instanța".
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, învederează ca prin Decizia civila nr. 1151/R/23.11.2009, pronunțata in acest dosar, Curtea de Apel Timișoara a stabilit ca soluția inadmisibilității acțiunii înfrânge dreptul la un proces echitabil, in sensul reglementarilor cuprinse in art. 6 CEDO, conform cărora „orice persoana are dreptul la judecata in mod echitabil", context in care acesta este un drept fundamental care își găsește realizarea in art. 20 din Constituția României.
A învederat că ceea ce s-a omis sa se observe de către orice instanța este faptul ca prin efectul legii nu se dobândește un drept de proprietate, ci se recunoaște, cu efect reparator, persistența acestuia în patrimoniu datorita caracterului abuziv al preluării de către stat. Ceea ce este nul (dobândirea de către stat) nu poate produce nici un efect, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate semnifică împrejurarea că el nu a fost pierdut nici un moment de către titular.
Cu privire la protecția dreptului de proprietate (existenta/accepțiunea unui bun) - aplicabilitatea art. 1 Protocolul 1, arată că, caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța naționala în funcție de starea legislației și a practicilor administrative (mai ales modul de funcționare a fondului "Proprietatea”) de la momentul pronunțării hotărârii și de situația particulară a reclamantului .
P. întâmpinare, pârâții A. I. și A. G., au solicitat respingerea recursului ca nefondat, și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală, fără cheltuieli de judecată.
Un prim aspect ce rezulta din motivarea recursului este invocarea unor motive de netemeinicie a hotărârii recurate, acțiune ce contravine flagrant statuării de principiu instituită de legiuitor în cuprinsul art. 304, partea introductiva, condiția impusa pentru promovarea acestei cai extraordinare de atac fiind exclusiv invocarea unor motive de nelegalitate.
Deși recurenții încearcă sa inducă o confuzie in aprecierea instanței, arată că Decizia Curții de Apel Timișoara nr. 1151/R/ 23 nov.2009 a statuat asupra modului de soluționare inițiala a acțiunii recurenților (când acțiunea le-a fost respinsa pe excepție, fără a se soluționa fondul cauzei, ca inadmisibilă, urmare aplicării principiului electa una via non datur recursus ad altera), alta fiind situația acum, când ambele instanțe au soluționat cauza pe fond, luând în discuție toate aspectele invocate.
Contrar susținerilor privitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art.6 paragraful 1 din Convenție, în cadrul controlului exercitat asupra respectării acestor dispoziții de către autoritățile naționale ale statelor contractante, instanța europeană a statuat ca acestea "nu se aplica unei proceduri ce ține de recunoașterea unui drept care nu are nici un fundament legal in legislația statului contractant, în cauză, considerentele deciziei recurate făcând trimitere clara atât la obligativitatea parcurgerii tuturor fazelor prevăzute de Legea speciala nr. 10/2001, a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cât și de refuzul recurenților de a parcurge aceste proceduri obligatorii din legea internă, pentru ca apoi să-și invoce propria culpa pretinzând că le-ar fi fost încălcate drepturile câștigate ope legis.
Arată că nu este întemeiată nici critica referitoare la existenta/accepțiunea unui "bun", în condițiile în care jurisprudența Curții a stabilit că „speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate a cărei exercitare efectiva nu a mai fost posibila o perioada îndelungată nu poate fi considerată ca "bun" în sensul articolului din Primul Protocol adițional la Convenție" (Î.C.C.J., Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, dec.nr.9735/3o nov.2009,Buletinul jurisprudenței 2009).
Examinând decizia civilă atacată în raport de motivele invocate, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel, prin decizia civilă nr. 1151/23.11.2009 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanții B. P. și B. I. împotriva deciziei civile nr.402/27.04.2009 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a casat decizia civilă recurată și admițând apelul reclamanților, a desființat sentința civilă nr.1806 din 7.10.2008 a Judecătoriei L. și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, pentru rejudecare.
Pentru a pronunța astfel, Curtea de Apel Timișoara, a reținut că prima instanță, prin sentința civila nr. 1806/7.10.2008 pronunțată de Judecătoria L. în dosarul nr._ a respins acțiunea formulată de reclamanții B. P. și B. I. împotriva pârâților A. G. A., A. I., M. L. prin P. și S.C O.J.C.V.L. T. SA Timișoara, ca inadmisibilă, pe motiv că reclamanții au ales calea specială prevăzută de Legea nr.10/2001, context în care reclamanții nu mai pot formula o acțiune în revendicare de drept comun. Instanța de apel a menținut această soluție prin respingerea apelului reclamanților.
S-a reținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel nu s-au preocupat și nu au analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul litigios, mai mult, nu au fost comparate titlurile de proprietate ale părților.
Soluția inadmisibilității acțiunii înfrânge dreptul la un proces echitabil în sensul reglementărilor cuprinse în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art.6 pct.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede printre altele că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil”.
Din conținutul textului arătat rezultă că dreptul la judecarea în mod echitabil este un drept fundamental care își găsește realizarea în art.20 din Constituție.
Constatând admisibilă acțiunea reclamanților, Curtea de Apel Timișoara a trimis cauza la prima instanță pentru judecarea pe fond a acesteia, judecătoria soluționând astfel cererea reclamanților, pe fond, prin admiterea acțiunii.
Cu toate acestea, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. pr. civ., tribunalul a soluționat apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, fără cercetarea fondului, respingând acțiunea tot pe excepția inadmisibilității.
Deși prin decizia civilă nr. 1151/23.11.2009 Curtea de Apel Timișoara a constatat că soluția dată cererii, prin respingerea ca inadmisibilă a acesteia, înfrânge dreptul la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 CEDO, tribunalul a apreciat ca întemeiate susținerile pârâților apelanți cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
P. apelul declarat, pârâții au solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă și constatarea preluării imobilului cu titlu precum și a constatării faptului că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind vorba de un „minus petita”.
Deși dispozițiile art. 315 Cod pr. civ., dă putere hotărârii pronunțate de instanța de recurs cu privire la problemele de drept rezolvate, instanța de apel a ignorat dispozițiile instanței de recurs (ce a reținut admisibilitatea acțiunii), iar prin pronunțarea soluției tot pe e4xcepția inadmisibilității, nu a analizat motivele de apel invocate de pârâți, cu care a fost investită .
Astfel, soluționând cauza tot pe excepție, în esență, tribunalul a reținut în considerentele hotărârii atacate, că situația de fapt a cauzei dedusă judecății, se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care în concurs cu normele dreptului comun se aplică prioritar, fără a exista posibilitatea unei opțiuni între procedura prevăzută de lege sau a recurge la dreptul comun.
A reținut că, doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ și cele ce nu au putut utiliza această procedură din motive independente de voința lor, au deschisă calea acțiunii în revendicare, iar reclamanții nu se încadrează în această categorie.
Cum, în apel cauza a fost soluționată pe excepție fără a fi analizată în raport de motivele invocate de pârâții apelanți, contrar dispozițiilor deciziei civile nr. 1151/23.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, care a tranșat irevocabil problema admisibilității acțiunii, tribunalul a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Față de considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 (5) Cod pr. civ., va admite recursul declarat de reclamanții B. P. și B. I. împotriva deciziei civile nr. 199 din 28.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții B. P. și B. I. împotriva deciziei civile nr. 199 din 28.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 25.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./27.09.2012
Tehnored. I.P. 2 ex./28.09.2012
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. C. P., L. V.
Prima instanță: Judecătoria L., jud. E. C. P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1919/2012. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 1913/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
