Revendicare imobiliară. Decizia nr. 885/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâta . însăși întâmpinarea formulată de pârâtă, aceasta arată că o parte din terenurile revendicate, respectiv . 1330 se află pe raza administrativă a Comunei G., pe teritoriul localității Gad. În consecință, instanța de fond a apreciat neîntemeiată excepția invocată, fapt pentru care a respins-o.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, instanța de fond a reținut că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, întemeindu-se pe dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 480-481 C.civ. și pe dispozițiile CEDO.

Cu toate acestea, Legea 18/1991 a statuat regimul juridic aplicabil fondului funciar care, potrivit art. 1 din lege, cuprinde terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Totodată, instanța de fond a avut în vedere art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia bunurile preluate de stat cu titlu valabil sau în mod abuziv pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale.

Astfel, instanța de fond a apreciat că prin adoptarea Legii nr. 18/1991 precum și a celorlalte legi funciare, ulterioare, s-a creat un cadru special care reglementează regimul juridic al terenurilor și în special regimul juridic aplicabil procedurii de restituire a terenurilor preluate de stat înainte de anul 1989. În consecință, instanța a apreciat că Legea nr. 18/1991, în ceea ce privește revendicarea unor terenuri preluate de stat până în anul 1989 are caracter special față de prevederile Codului civil în materie de revendicare.

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii 18/1991, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

O acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. Declanșarea procedurii are loc pe calea unei cereri adresate de persoana îndreptățită Comisiei Locale de Fond Funciar.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile legea a instituit un termen în interiorul căruia trebuie formulată cererea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând în pierderea dreptului de a solicita revendicarea imobilelor preluate de stat.

Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a legii speciale, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

Cum din răspunsul dat de . din susținerile reclamanților rezultă că aceștia nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 18/1991 în ceea ce privește retrocedarea terenurilor preluate de stat, neînregistrându-se la comisiile locale nici o cerere în acest sens, instanța de fond a apreciat că acțiunea promovată de reclamanți este inadmisibilă, fapt pentru care a respins-o, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii au declarat recurs (recalificat ulterior în apel) reclamanții K. J. N. și K. E. N., înregistrat pe rolul Tribunalului T. la data de 05.09.201, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea cererii, s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C.civ este admisibilă, iar prin adoptarea Legii nr. 18/1991, precum și a celorlalte legi funciare, intenția legiuitorului a fost de a facilita acordarea de măsuri reparatorii printr-o procedură specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale foștilor proprietari de a revendica fostele proprietăți pe calea dreptului comun.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304¹ și art. 312 C.proc.civilă.

P. întâmpinarea depusă, intimatul pârât Orașul C. a solicitat respingerea recursului, iar, în motivare, s-a arătat că terenurile revendicate de către reclamanți fac obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, cu modificările ulterioare, legi speciale de reparație pentru terenurile trecute în proprietatea statului în mod abuziv.

Intimatul a mai arătat că pe terenurile revendicate de reclamanți situate în extravilanul localității C. au fost puși în posesie și eliberate titluri de proprietate beneficiarilor legilor fondului funciar. La această dată nu mai există teren disponibil la nivel de unitate administrativ teritorială. Din evidențele Comisiei locale de fond funciar C., rezultă că reclamanții nu au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de lege în mod succesiv.

Privitor la admisibilitatea acțiunii formulate de reclamanți, intimatul arată că aceasta este inadmisibilă, bazat pe faptul că, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, cu modificările ulterioare, reclamanții, având în vedere caracterul special al legilor fondului funciar față de prevederile Codului civil în materie de revendicare, erau ținuți să urmeze procedura specială stabilită de legile funciare, dar nu au făcut-o.

P. decizia civilă nr.900/A din 21 noiembrie 2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelanții K. J. N. și K. E. N. împotriva Sentinței civile nr. 1079/29.06.2011 pronunțate de Judecătoria D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații Orașul C., C. L. al Orașului C. și ..

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul T. a reținut următoarele:

P. demersul declanșat, apelanții reclamanți tind la revendicarea mai multor terenuri, pretins aflate în extravilanul Orașului C. și al Comunei G., ce au făcut obiectul legilor speciale de reparație incidente materiei fondului funciar (Legea nr. 18/1991, așa cum a fost modificată și completată, urmată de celelalte legi de restituire aplicabile în materia fondului funciar).

Din această perspectivă, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a apreciat ca inadmisibilă solicitarea reclamanților de revendicare a acestor terenuri.

Pe lângă argumentele deja regăsite în motivarea sentinței atacate și, care în esență, nu fac decât să reitereze principiul potrivit căruia, legea specială se aplică cu prioritate în detrimentul legii generale, în speță a dispozițiilor art. 480 C.civ., regulă consacrată, de altfel, și de art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care a făcut referire și prima instanță, au mai fost aduse în completare următoarele:

Se impune a se avea în vedere că prin Decizia civilă nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, a tranșat cu valoare obligatorie pentru instanțele de judecată problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca act normativ special în materia restituirii imobilelor preluate abuziv și dreptul comun, cât și relația dintre Legea nr. 10/2001, ca act normativ intern și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește primul aspect tranșat, s-a stabilit că aplicarea principiului specialia generalibus derogant impune soluția potrivit căreia conflictul dintre legea specială și legea generală se soluționează în favoarea celei dintâi, chiar în absența unei consacrări legale exprese a acestei reguli cu valoare axiomatică.

În privința celui de-al doilea aspect, aceeași instanță a conchis că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Dacă se constată o atare neconcordanță, prioritatea poate fi acordată Convenției și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În alți termeni, apariția Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Ea devine posibilă atunci când reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aceste aprecieri aplicabile cât privește Legea nr. 10/2001, sunt pe deplin valabile și în caz de concurs între legile speciale de reparație aplicabile materiei fondului funciar, pe de-o parte, și o acțiune în revendicare de drept comun, pe de altă parte, dar și sub aspectul situației în care o acțiune în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă chiar și ulterior apariției legii speciale de restituire, în cazul nostru, cea aplicabilă fondului funciar.

Așa cum s-a arătat, cerința premisă pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, ulterior apariției legii speciale de reparație, este existența unui bun în patrimoniul reclamantului. La rândul ei, noțiunea de „bun actual” trebuie definită prin referire la jurisprudența CEDO. Sub acest aspect, este de observat că până în octombrie 2010 noțiunea de „bun” a primit două accepțiuni, ambele de natură a justifica protecția convenției (a se vedea sub acest aspect, tripticul P., S. și P., toate finalizate prin condamnări împotriva României): aceea de „bun actual” și respectiv, „valoare patrimonială”, echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, a cărei existență poate fi dedusă și din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. Cauza A. și alții contra României marchează o schimbare profundă a jurisprudenței Curții Europene asupra noțiunii de bun. Astfel, Curtea menționează că un „bun actual” există în patrimoniul unei persoane, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea lucrului.

Conchizând asupra celor ce preced, urmează a se reține că o acțiune întemeiată pe dreptul comun, odată cu apariția legilor speciale de restituire, este admisibilă numai atunci când reclamantul invocă în patrimoniul său un bun actual în sensul Convenției, determinantă sub acest aspect fiind definirea acestei noțiuni prin Cauza A. și alții împotriva României.

Transpunând aceste alegații cu caracter general, necesare însă pentru a decela contextul normativ în care se impune a fi analizată excepția inadmisibilității supuse analizei, s-a observat că apelanții reclamanți au recurs la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, eludând procedura specială de restituire reglementată de legile speciale, fără a face dovada existenței unui bun actual în patrimoniul acestora, singura împrejurare de natură să atragă protecția Convenției și să justifice admisibilitatea demersului declanșat.

Cele arătate fundamentează concluzia că în mod corect prima instanță a dat eficiență excepției inadmisibilității invocate și a respins, pentru acest motiv, acțiunea reclamanților.

În raport de toate cele arătate, Tribunalul, în temeiul art. 296 C.pr.civ., a respins apelul formulat, păstrând soluția primei instanțe de respingere a acțiunii reclamantei, completând motivarea hotărârii, conform celor ce preced.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții K. J. N. și K. E. N. (născut J. E. N.) au declarat recurs în termen legal, la data de 13 ianuarie 2012, solicitând admiterea lui, admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost formulat în scris.

În motivare, reclamanții susțin că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la Legea nr.10/2001, iar imobilele revendicate de către reclamanții recurenți, respectiv terenuri agricole extravilane, fac obiectul Legii nr.18/1991.

Arată că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 – 481 C.civ. este admisibilă, iar prin adoptarea Legii nr.18/1991, precum și a celorlalte legi funciare, intenția legiuitorului a fost de a facilita acordarea de măsuri reparatorii printr-o procedură specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale foștilor proprietari de a revendica fostele proprietăți pe calea dreptului comun.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În drept, au invocat dispozițiile art.304 pct.9 și art.312 C.pr.civilă.

P. întâmpinarea depusă în termen legal, conform art.308 alin.2 C.pr.civ., Orașul C., județul T., prin reprezentant legal – P. F. P., a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a deciziei civile pronunțată de instanța de apel. În susținere, intimatul a subliniat că reclamanții recurenți au depus o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dar au neglijat procedura de restituire instituită prin legile fondului funciar, fapt reieșit din evidențele Comisiei Locale de Fond Funciar de pe lângă Primăria Orașului C..

Susținerea reclamanților recurenți că, Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se aplică numai cu privire la imobile solicitate a fi restituite conform Legii nr.10/2001, este greșită deoarece și legile fondului funciar intră în categoria actelor normative speciale în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român.

P. adoptarea legilor de restituire a terenurilor trecute în mod abuziv în proprietatea statului, legiuitorul a instituit un mod unitar de soluționare a principiului restitutio in integrum, dar desigur în limitele permise de realitățile economice și sociale ale țării și nu în ultimul rând să creeze o evidență cât mai exactă a terenurilor agricole.

Nu în ultimul rând, s-a precizat că pe terenurile revendicate de reclamanți, situate în extravilanul Orașului C., au fost puși în posesie și eliberate titluri de proprietate beneficiarilor legilor fondului funciar, iar la nivelul unității administrativ-teritoriale nu mai există terenuri disponibile.

Intimatul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art.242 C.pr.civilă.

Examinând recursul declarat de reclamanți, fără a intra în analiza motivelor invocate, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și disp.art.137 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.304 pct. 1, 3 și 5 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:

Reclamanții K. J. N. și Kresler E. N. au investit instanța de fond – Judecătoria Timișoara, prin prezenta acțiune civilă în revendicarea imobilului de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 – 481 C.civil, art.6 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, solicitând obligarea pârâților . și C. L. al Comunei C., să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie mai multe terenuri extravilane situate pe raza comunei C., identificate prin nr. top și CF.

Pornind de la obiectul concret al prezentei acțiuni, ce privește terenuri situate în extravilan, aspect susținut în cauză atât de reclamanți, cât și de pârât, confirmat cu înscrisurile de CF anexate, și, cum corect a reținut și instanța de fond, acestea intră sub incidența dispozițiilor Legii nr.18/1991, ce reglementează regimul juridic al fondului funciar.

Potrivit art.5 din Titlul XIII al Legii nr.247/2005, „ … hotărârile pronunțate de instanța judecătorească în procesele funciare în primă instanță sunt supuse numai recursului”.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că decizia civilă recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art.304 pct. 1, 3 și 5 prin raportare la prevederile Legii nr.247/2005.

Astfel fiind, în baza art.299, 312 alin.1, 304 pct. 1, 3, 5 și 9 C.pr.civilă, Curtea va admite recursul reclamanților, va casa decizia civilă pronunțată de Tribunalul T. și va dispune trimiterea cauzei la aceeași instanță – Tribunalul T., pentru soluționarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții K. J. N. și K. E. N. (născut J. E. N.) împotriva deciziei civile nr.900/A/21 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .

Casează decizia civilă recurată și dispune trimiterea cauzei la Tribunalul T., pentru soluționare în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 22 martie 2012.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR,

M. G. C. P. L. L.

GREFIER,

M. M.

Red.: M.G./01.05.2012

Tehnored./M.M./ 2 ex./03.05.2012

Inst.fond:Judecătoria D.: jud.D. I. H.

Inst.apel:Tribunalul T.:jud.S. I. V., A. M. N.