Servitute. Decizia nr. 186/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 186/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 186/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 186/R
Ședința publică din 20 februarie 2014
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta S.C. I. P. S.R.L., prin administrator E. P., împotriva deciziei civile nr. 608/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta K. L., având ca obiect servitute.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă dl. E. P. în calitate de administrator al pârâtei S.C. I. P. S.R.L. și pentru reclamanta, lipsă, avocat T. A. Postumia.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care se constată depus prin Serviciul registratură la data de 13 februarie 2014, de către reclamanta-intimată K. L., întâmpinare, în două exemplare (f.11-15), care se comunică cu reprezentantul pârâtei-recurente și delegație de reprezentare.
Reprezentantul pârâtei-recurente depune la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar de 0,5 lei, declarând că apărătorul ales nu se poate prezenta având în vedere că a suferind un accident rutier în dimineața acestei zile. De asemenea, arată că fiind în cunoștință de cauză, poate pune concluzii cu privire la cauza dedusă judecății, fiind persoana care cunoaște foarte bine situația de fapt.
Reprezentanta reclamantei-intimate depune la dosar concluzii scrise, raport de activitate și dovada plății onorariului avocațial în cuantum de 4980 lei achitat prin chitanța nr. 101/17.02.2014, declarând că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat
Instanța, constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat, acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentantul pârâtei-recurente solicită instanței admiterea recursului având în vedere că reclamanta este persoana în culpă, în prezenta speță, în edificarea ulterioară a imobilului, având cunoștință de poziționarea sa.
Solicită să se ia act de faptul că, cheltuielile de judecată se vor solicita pe cale separată.
Reprezentanta reclamantei-intimate solicită instanței respingerea recursului, menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală, conform argumentelor expuse prin întâmpinarea și concluziile scrise și depuse la dosar.
A solicitat cheltuieli de judecată aferente recursului conform decontului depus, în cuantum de 4980 lei.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrata în data de 11.03.2010, reclamanta K. L. a chemat in judecata pârâta . Timișoara, solicitând ca pârâta să fie obligată să acopere fereastra din zidul de la imobilul pârâtei situat în Timișoara, Calea Șagului nr. 189 amplasat pe linia de hotar dinspre proprietatea reclamantei, situată în Timișoara, Calea Șagului nr. 191, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta este proprietară a imobilului situat în Timișoara, Calea Șagului nr. 189, iar în zidul din dreapta al construcției, limitrof proprietății reclamantei, a rămas o fereastră de vedere către proprietatea reclamantei.
Cum această fereastră se găsește exact pe zidul care desparte cele doua proprietăți, la o distanță mult mai mică decât cea permisa de lege si fără consimțământul reclamantei, aceasta este îndreptățită să ceară înlăturarea ferestrei, cu atât mai mult cu cât menținerea ferestrei aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, îi provoacă însemnate prejudicii materiale și morale.
În drept, acțiunea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 612 cod civil .
Pârâta . Timișoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că starea de fapt prezentată de reclamantă nu corespunde realității, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mult mai târziu decât pârâta, situație în care ea este cea care avea obligația de a lăsa o distanță corespunzătoare între imobile.
În aceeași întâmpinare, pârâta a recunoscut că fereastra se găsește „exact pe zidul care desparte cele doua proprietăți”, dar a arătat că această fereastra exista deja în momentul în care reclamanta a dobândit imobilul, neavând nici o obiecțiune în legătură cu amplasarea ferestrei și că reclamanta era cea care avea obligația de a face demersurile necesare, eventual ridicarea unui gard corespunzător și obligația de a păstra distanța dintre vecinătăți.
Prin sentința civilă nr. 2324/201, pronunțata de Judecătoria Timișoara, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta K. L. împotriva pârâtei ., pentru desființarea servituții de vedere; a fost obligată pârâta ca, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe, să închidă fereastra de vedere deschisă către proprietatea reclamantei, înscrisa în CF 2735 Freidorf nr.top. 551/1 – „teren in Calea Șagului nr. 191 cu sediul administrativ și spațiu de depozitare – 647 mp”, la o distanță mai mică decât cea permisă de art. 612 c.civ, iar în caz contrar, a fost autorizată reclamanta sa închidă această fereastră, pe cheltuiala pârâtei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut faptul că părțile din proces sunt proprietarii a două imobile alăturate: reclamanta K. L., asupra imobilelor înscrise în CF 2735 Freidorf nr.top. 554/26 – „teren in Calea Șagului nr. 191 – 619 mp”; nr.top. 554/27 – „teren in Calea Șagului nr. 191 – 619 mp”; nr.top. 551/1 – „teren in Calea Șagului nr. 191 cu sediul administrativ si spațiu de depozitare – 647 mp”; nr. top. 555/10 – „teren in Calea Șagului nr. 191 – 647 mp”(filele 52-54), iar parata . Timișoara – asupra imobilului înscris in CF 1819 Freidorf nr. top. 554/25 – „arabil în Strasenacher si casa in . – 619 mp”.
Conform planșelor foto și schiței de plan de la filele 14-16 si 37, zidul casei pârâtei se află amplasat chiar pe linia de hotar dintre proprietățile limitrofe, iar în zidul casei, pârâta a deschis o fereastră cu vedere spre proprietatea reclamantei.
Martorul M. D. a relatat că, pe terenul său, reclamanta a construit o clădire pe care a închiriat-o unor societăți comerciale, „a căror activitate este afectată de mirosurile care vin prin fereastra situată aproape de linia de hotar. La parterul clădirii este un showroom cu băi de lux, în care pătrund mirosurile de rântaș din bucătăria vecina, iar la etaj este un birou în care lucrează mai mulți ingineri, a căror activitate este perturbată de zgomotele ce răzbat prin fereastra deschisă”
Chiar dacă amplasarea ferestrei este anterioară construcției edificate de reclamantă, aceasta nu înlătura puternicul disconfort de exploatare a proprietății reclamantei, constând atât în încălcarea intimații clienților și chiriașilor care folosesc clădirea de pe terenul reclamantei, prin vizibilitatea directă și nemijlocită pe care pârâta o are asupra curții și spațiilor reclamantei, cât și în disconfortul creat de ventilația deficitară – întrucât prin această fereastra răzbat mirosuri de bucătărie și zgomote specifice preparării hranei.
În acest fel instanța de fond a reținut că, prin deschiderea practicată în zidul aflat chiar pe linia de hotar, pârâta perturbă grav activitatea societății comerciale edificată pe terenul reclamantei, ceea ce constituie tulburare a prerogativelor proprietății și impune desființarea servituții de vedere.
Situația de fapt anterior expusă nu corespunde dispozițiilor textului legal citat, altfel spus există deschideri de vedere practicate în construcția pârâtei, orientate către interiorul proprietății reclamantei, iar zidul construcției pe care sunt practicate se afla pe linia de hotar, ceea ce afectează puternic intimitatea și activitatea utilizatorilor imobilului ce aparține reclamantei.
Împotriva sentinței civile nr. 2324/2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara a formulat apel pârâta ., apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului T. cu nr._, la data de 2 mai 2011.
În motivare a arătat că sentința apelată este nelegală și netemeinică pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 si 5, precum și pct. 7, 8, 9 si 10 Cod procedură civilă, față de faptul că instanța de fond nu a apreciat necesara audierea unor martori pe care i-a solicitat în vederea aflării adevărului în aceasta cauză, admițând doar un singur martor al intimatei, martor care nu a dorit să povestească de fapt realitatea și știind cu exactitate cele petrecute, deoarece în această cauză cu două termene anterioare la dezbaterea ședințelor de judecată se desființa completul de judecata învestit cu soluționarea dosarelor intrând complete permanente și mai mult decât atât judecându-se în același timp și în aceeași sala de judecata două complete diferite și anume: un complet de fond funciar și respectiv un complet civil, cauzele fiind luate haotic, motiv pentru care a arătat că a ajuns după dezbateri nemaifiindu-i admisă proba cu martori.
A mai susținut că starea de fapt prezentată de către reclamantă în cererea de chemare în judecată nu concordă în totalitate cu realitatea. Totodată a solicitat a se observa faptul că reclamanta a dobândit imobilul despre care se face vorbire mult mai târziu decât pârâta, aceasta având obligația de a lăsa o distanță corespunzătoare între cele două imobile, astfel putând evita a i se încălca dreptul de proprietate. Așadar, fereastra la care face referire reclamanta se găsea deja pe zidul care desparte cele doua proprietăți la momentul în care reclamanta a dobândit imobilul neavând nici un fel de obiecțiuni cu privire la acest fapt.
În continuare pârâta . arătat că în momentul în care reclamanta a intrat în proprietatea imobilului, avea obligația de a efectua demersurile necesare eventual ridicarea unui gard corespunzător și obligația de a păstra distanta legală dintre vecinătăți. A precizat că imobilul proprietatea pârâtei este construit de peste 50 de ani și tot de atunci există și fereastra care face obiectul prezentului litigiu.
Având în vedere faptul că antecesorii reclamantei nu au fost deranjați de această fereastră timp de mai bine de 50 de ani, se interpretează ca fiind un caz de confirmare tacită a servituții de vedere.
Prin motivele de apel pârâta . arătat că nu a fost niciodată de acord ca reclamanta să-și lipească construcția de imobilul proprietatea sa astfel încălcând o parte din proprietatea pârâtei.
În drept, a invocat dispozițiile art. 282 si următoarele din Codul de procedură civilă, art. 112 pct.5 Cod procedură civilă, art.274 și următoarele Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata K. L. a solicitat respingerea apelului.
În motivare a arătat că apelanta a încălcat dreptul de proprietate, prin faptul ca nu a respectat și nu respectă practicarea ferestrelor la distanta prevăzută de lege pentru a nu-i tulbura reclamantei prerogativele dreptului de proprietate.
A precizat că apelanta nu a mai închis altă fereastră care îi aparține și care are sau a avut vedere înspre proprietatea reclamantei; a menționat că pentru a opera dobândirea dreptului de servitute de vedere prin uzucapiune, trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 cod civil și anume exercitarea unei posesii utile și sub nume de proprietar, posesia fiind utilă dacă este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și exercitata sub nume de proprietar în tot termenul prevăzut de lege și anume acela de 30 de ani.
Intimata a susținut ca apelanta nu deține imobilul în litigiu de 30 de ani, ci doar de aproximativ 5 ani de zile și că în tot acest timp posesia acesteia fiind exercitată cu intermitente anormale, ceea ce o face discontinuă.
De asemenea, a arătat că nu se poate afirma nici faptul ca „drepturile si obligațiile antecesorilor se transmit și actualului proprietar”, deoarece proprietarii anteriori nu pot fi considerați „antecesorii reclamantei”. S-a arătat că dacă fereastra în litigiu a fost tolerată de reclamantă, nu poate echivala cu o confirmare tacită a servituții de vedere, deoarece acordul proprietarului într-o situație de acest tip are semnificația unui gest de complezență, de politețe în virtutea bunelor raporturi de vecinătate.
În drept, a invocat art. 115-118, 287 alin. 2 si ar. 292 Cod procedură civilă, art. 611-614, 638, 1847, 1848, 1853 si 1862 Cod civil.
Prin răspunsul la întimpinare apelanta . a solicitat admiterea apelului așa acum a fost formulat, arătând că a dobândit dreptul de servitute la vedere prin uzucapiune conform art. 763, art. 764 Noul Cod Civil, iar imobilul proprietatea sa este construit de 50 de ani și tot de atunci are și fereastra care face obiectul litigiului.
În drept, a invocat prevederile art.146 Cod procedură civilă, art. 1, 3 din Decretul 31/1954, art. 1890 Cod civil, art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, art. 763, art. 764 din Noul Cod Civil.
Prin decizia civilă nr. 621/A/20.09.2012, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelanta . Timișoara și a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecata în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut faptul că acțiunea s-a soluționat în primă instanță la cel de-al patrulea termen de judecată, pârâta apelantă neprezentându-se la niciunul în timpul dezbaterilor.
Abia la ultimul termen de judecată s-a prezentat reprezentantul pârâtei după închiderea dezbaterilor, iar în încheierea de ședință s-a consemnat că acesta a solicitat amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, ceea ce prima instanță a și făcut.
Cu toate acestea, pârâta nu a mai depus concluzii scrise.
Prin urmare, pe de o parte, din ultima încheiere de ședință nu a rezultat că pârâta ar fi cerut reluarea dezbaterilor și încuviințarea probei cu martori, iar, pe de altă parte, și-a invocat propria culpă pentru neprezentarea în timp util la cele patru termene de judecată pentru formularea și susținerea apărării.
Din extrasele de carte funciară ale imobilelor părților, tribunalul a reținut că pârâta s-a intabulat în cartea funciară în 2006, în vreme ce reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate în anul 2000, deci anterior, contrar celor invocate de către pârâtă.
Apoi, art. 612 C. civ. prevede că: „Nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere, nici balcoane sau alte asemenea asupra proprietății îngrădite sau neîngrădite a vecinului său, de nu va fi o distanță de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină”, iar potrivit art. 614 C. civ., această distanța se socotește de la fața zidului pe care s-a deschis vederea, până la linia de despărțire a celor două proprietăți.
Cu alte cuvinte, faptul că unul dintre vecini a devenit proprietar înaintea celuilalt, nu îl îndreptățește pe primul la ridicarea unui zid chiar pe linia de hotar între cele două proprietăți și la deschiderea unei ferestre de vedere în zidul respectiv, cu existența unei obligații corelative a vecinului devenit proprietar ulterior, de a respecta o distanță „legală” – de 19 decimetrii în speța de față - față de zidul pe care se află fereastra de vedere.
Indiferent de succesiunea dobândirii dreptului de proprietate asupra celor două imobile vecine, distanța de 19 decimetrii de care face vorbire art. 612 C. civ. și care trebuie respectată de fiecare dintre proprietarii fondurilor vecine, se raportează la linia de hotar dintre cele două proprietăți, iar nu la eventualele construcții anterioare edificate pe terenul vecin.
Însă, așa cum rezultă din expertiza efectuată în apel, fereastra în litigiu este de vedere.
Așa cum s-a arătat, apelanta s-a intabulat în cartea funciară abia în 2006, iar, pe de altă parte, nu a dovedit posesia sa și nici a antecesorilor săi – în ideea unei joncțiuni a posesiilor – cu privire la servitutea de vedere.
Apoi, potrivit art. 6 al. 4 NCC: „Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.”
Aceasta înseamnă că uzucapiunii invocate de către apelantă i se aplică dispozițiile art. 27 și 28 din Decretul lege nr. 115/1938.
Astfel, conform art. 27: ”În cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani”, iar art. 28 prevede că: „Cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate.”
Apelanta nu a dovedit că îndeplinește condițiilor vreunuia dintre aceste cazuri de uzucapiune.
Împotriva deciziei civile pronunțată de tribunal, pârâta . Timișoara, prin administrator P. E., a declarat recurs în termen legal la 05.11.2012, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei civile recurate și rejudecând respingerea acțiunii civile formulate de reclamanta K. L..
În motivarea recursului, pârâta a criticat decizia civilă recurată ca nelegală, prin prisma art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, susținând că instanța de apel a reținut în mod eronat starea de fapt dedusă judecații și în contradicție cu concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză.
Cu privire la aceasta probă, recurenta a susținut că este incompletă întrucât nu răspunde la obiectivul 4 încuviințat de instanță privind stabilirea datei când a fost realizată fereastra, aspect esențial raportat la obiectul concret dedus judecații și care, în opinia recurentei, se impune a fi lămurit pe deplin, cu atât mai mult cu cât reclamanta a dobândit imobilul proprietatea personală, mult mai târziu decât pârâta, la acel moment, fereastra la care face referire reclamanta existând deja pe zidul despărțitor al celor două proprietăți.
Prin decizia civilă nr. 52/R/17 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. I. P. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 621/A/20.09.2012 pronunțată de Tribunalul T., s-a dispus casarea deciziei civile și trimiterea cauzei pentru rejudecare, la aceiași instanță, Tribunalul T..
În considerentele deciziei civile, instanța de casare a reținut că, în raport de obiectul concret dedus judecății și susținerile părților, deopotrivă, nu au fost lămurite pe deplin atât circumstanțele concrete ale deschiderii ferestrei de către pârâtă, pe zidul casei amplasată chiar pe linia de hotar dintre proprietățile limitrofe, și nici poziționarea casei pârâtei în teren.
Astfel, pornind de la constatările expertului ing. B. N. relativ la faptul că linia de hotar dintre cele două proprietăți este dată de limita construcției în calcan, și reprezintă calcanul dintre cele două construcții, instanța de casare a reținut că se impunea a se administra probe privind împrejurările concrete ale edificării acesteia, și respectiv, dacă a existat acordul proprietarilor din anul 1967, ca această casă să aibă calcan.
Pe de altă parte, se impunea efectuarea unui supliment de expertiză pentru lămurirea constatării expertului relativ la poziționarea casei pârâtului de pe planul parcelar scara 1:1000, executat de ing. E. M., care, potrivit opiniei sale, este eronată -, în sensul că decalarea acesteia este de aproximativ 2 m, adică distanța până la limita de hotar (fila 62 dosar Tribunalul T.).
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T., unde, în raport cu îndrumările date prin decizia de casare, s-a efectuat un supliment la raportul e expertiză ( f. 11-13).
Prin decizia civilă nr. 608/A/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, s-a respins apelul formulat de pârâta S.C. I. P. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2324/03.02.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara, reținându-se în considerentele deciziei civile că, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză și chiar din susținerile pârâtei, fereastra este situată chiar pe linia de hotar dintre cele două proprietăți, prin urmare nu se respectă distanța de 19 decimetri între zidul pe care este deschisă această fereastră de vedere și proprietatea reclamantei.
S-a mai avut în vedere că pârâta a invocat faptul că această fereastră se află în același loc (pe zidul care desparte cele două proprietăți) de mai bine de 50 de ani și că antecesorii reclamantei nu au fost deranjați de această fereastră, fiind vorba de un caz de confirmare tacită a servituții de vedere.
Prima instanță, în rejudecare, a mai reținut că servitutea de vedere putea fi dobândită de pârâtă sau de antecesorii acesteia doar în condițiile Decretului Lege nr. 115/1938 menționate mai sus, însă pârâta nu îndeplinește condițiile cerute de art. 27 sau 28 din acest act normativ. Împrejurarea că până în prezent reclamanta sau antecesorii acesteia au acceptat situația de fapt nu poate duce la concluzia că servitutea de vedere a fost dobândită prin uzucapiune.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 295 și 296 C. proc. civ. din 1865, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâta-apelantă ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei civile pronunțată de Tribunalul T., după casare, pârâta S.C. I. P. S.R.L. a declarat recurs în termenul legal la 09.12.2013, solicitând admiterea recursului, modificarea ambelor hotărâri și rejudecând, respingerea acțiunii civile.
Pârâta a invocat nelegalitatea deciziei civile în raport de dispozițiile art. 304 punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8 și 9 c.pr.civ., în fapt, subliniind că instanța de fond, a respins în mod greșit cererea de audiere a unor martori, apreciați ca relevanți pentru corecta stabilire a situației dedusă judecății, iar aspectele de ordin administrativ survenite în schimbarea completului inițial în primă instanță, au dus la pronunțarea unei sentințe nelegale.
Pârâta a reiterat, pe larg, împrejurările concrete în care părțile au dobândit, fiecare în parte, imobilele proprietate personală, precizând în mod constant că imobilul pârâtei este edificat în forma actuală de peste 50 de ani, fără ca antecesorii reclamantei să fie deranjați de existența ferestrei în același loc. Prin urmare, pârâta susține că reclamanta a preluat toate drepturile și obligațiile de la fostul proprietar, inclusiv acordul tacit cu privire la deschiderea ferestrei, în favoarea sa fiind, de altfel, îndeplinite și condițiile uzucapiunii, urmare a edificării casei în anul 1967.
Astfel fiind, pârâta susține că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, prin joncțiunea posesiilor conform art. 27 și 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 punctele 7, 8 și 9 c.pr.civ..
Prin întâmpinarea depusă în cauză la 13 februarie 2014, reclamanta-intimată K. L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei civile pronunțată de Tribunalul T., cu cheltuieli de judecată.
Intimata critică, în prealabil, indicarea de către pârâta-recurentă a dispozițiilor art. 304 punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8 și 9 c.pr.civ., fără indicarea exactă a aspectelor ce se pot circumscrie acestor temeiuri de casare, ori modificare, ceea ce face ca recursul să fie, evident, neîntemeiat.
Pe fondul pricinii, reclamanta arată că pârâta este cea care exercită în mod abuziv dreptul de proprietate, cu încălcarea art. 612 C.civ..
S-a criticat și invocarea de către pârâtă în favoarea sa, a dobândirii servituții de vedere prin uzucapiune, subliniind că în mod legal Tribunalul T. a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 și 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, nici prevăzute de art. 1847 C.civ., cu atât mai mult cu cât, până în anul 1997, ambele proprietăți ale părților au avut un unic proprietar.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâtă, raportat la obiectul cauzei și temeiul de drept indicat, Curtea reține că este nefondat pentru următoarele considerente:
În prealabil, trebuie menționat că deși în partea introductivă a recursului de față, recurenta a indicat, în drept, incidența dispozițiilor art. 304 punctele 1, 2, 3, 4 și 5 ( care se circumscriu unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare) și a punctelor 7, 8 și 9 c.pr.civ. ( care cer modificarea deciziei civile recurate), în fapt, nu au fost indicate, punctual, aspecte care să se poată încadra în vreuna din aceste ipoteze reglementate strict și imperativ de art. 304 c.pr.civ.
Cu alte cuvinte, pârâta a indicat generic, dispozițiile punctelor 1-5 c.pr.civ., care, așa cum am mai subliniat, impun casarea hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare, fără indicare vreunei nereguli de ordin procedural ori procesual care să poată fi încadrată în aceste cinci ipoteze de casare.
De asemenea, nici indicarea punctelor 7 și 8 ale art. 304 c.pr.civ., care au în vedere lipsa motivării ori motive străine de natura pricinii, și interpretarea greșită a actului juridic, nu a fost susținută prin motivele de apel, recurenta rezumându-se la a relua împrejurările concrete în care părțile au dobândit, fiecare în parte, imobilul deținut și edificarea – deschiderea ferestrei în litigiu.
Pe fondul cauzei, examinând legalitatea hotărârii, conform punctului 9 al art. 304 c.pr.civ., Curtea reține că instanțele fondului – suverane în administrarea probelor necesare și pertinente pentru lămurirea pe deplină a situației de fapt deduse judecății – au făcut, în raport de aceste probe și înscrisuri, o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 612 C.civ.
Textul de lege enunțat prevede în mod expres că „nimeni nu poate avea vedere sau ferestre de vedere asupra proprietății vecinului sau de nu va fi o distanta de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi si proprietatea vecina". Distanta de 19 decimetri urmează a se calcula in conformitate cu prevederile art. 614 „de la fața zidului, pe care s-a deschis vederea [...] până la linia de despărțire a celor doua proprietăți". Altfel spus, dispozițiile art. 612 si 614 cod civil nu instituie o interdicție de a construi la mai puțin de 19 decimetri, ci una de a deschide fereastra de vedere asupra proprietății învecinate, consecința unui comportament contrar nefiind obligația de a dărâma construcția, ci de a închide fereastra de vedere care nu corespunde din acest punct de vedere, așa cum este cazul spetei prezente.
Împrejurarea că reclamanta și-a edificat ulterior imobilul – construcție, nu are nici o relevanță, întrucât dispoziția art. 612 C.civ., are în vedere în mod explicit, două limite certe: zidul pe care se află deschiderea și lina de hotar dintre cele două proprietăți.
Exercițiul dreptului de proprietate este subsumat, potrivit normelor constituționale conceptului de bună credință, obligației de neatingere a drepturilor și libertăților altor persoane, precum și de asigurare a unei bune vecinătăți.
Dispozițiile art. 611-614 C.civ. limitează exercițiul dreptului de proprietate prin obligarea proprietarilor fondurilor limitrofe de a nu deschide ferestre, balcoane, etc. la o distanță mai mică de 19 decimetri dacă vederea este directă asupra fondului vecin, sau de 6 decimetri când vederea este oblică asupra fondului vecin.
În raport de aceste norme imperative, este evident că fereastra deschisă în zidul dinspre proprietatea reclamantei, aflat pe linia de hotar, încalcă dispozițiile art. 612 C.civ.
Nici invocarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 27 sau 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938, privind prescripția, nu pot fi reținute ca incidente, nefiind îndeplinite condițiile expres reglementate de aceste texte legale.
De asemenea, nici faptul tolerării acestei situații de fapt a existenței ferestrei în discuție, de către antecesorii reclamantei, nu poate justifica sau echivala cu o confirmare tacită a servituții de vedere, cu atât mai mult cu cât art. 1853 alin. 2 C.civ. exclude expres din categoria actelor care ar putea genera prescripția, actele de toleranță ( în virtutea bunelor raporturi de vecinătate) sau de pură facultate.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat și faptul că, deși pârâta invocă în favoarea sa existența ferestrei deschisă în zidul ce dă direct spre proprietatea reclamantei de peste 50 de ani ( ceea ce, în opinia sa, atrage dobândirea dreptului de servitute de vedere prin uzucapiune), i se opune împrejurarea obiectivă a faptului că proprietățile părților, au fost până în anul 1997, proprietatea aceleiași persoane. În consecință, nu se poate vorbi de existența timp de 50 de ani a unei servituți de vedere, care cere obligatoriu, să existe doi proprietari diferiți ai fondurilor limitrofe, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Concluzionând, Curtea reține că în cauză, în raport cu particularitățile concrete ale imobilelor, relatate anterior, instanțele fondului au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 612 C.civ., astfel încât nu poate fi reținut, ca incident, nici punctul 9 al art. 304 c.pr.civ., ce are în vedere nelegalitatea hotărârii ori aplicarea greșită a legii.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 299, 312 alin. 1 c.pr.civ., Curtea va respinge recursul pârâtei ca nefondat cu aplicarea, în consecință, a dispozițiilor art. 274 alin. 1 c.pr.civ., în sensul acordării reclamantei a sumei de 1730 lei cheltuieli de judecată parțiale. Relativ la acest aspect, instanța reține că suma de 4980 lei rezultată din raportul de activitate întocmit de apărătorul ales al reclamantei și depus la dosar (f. 20), este excesivă. În acest raport se regăsesc reluări repetitive ale studiului dosarului de față, la nivelul Curții de Apel Timișoara, în două momente distincte și respectiv în două zile succesive, iar redactarea celor 3 puncte ale întâmpinării ( incluzând și studiu și jurisprudență) este, de asemenea, extinsă excesiv temporal.
În atare situație, instanța a reținut ca justificate costurile cele mai mari invocate de reclamantă, pe fiecare categorie în parte, înlăturându-le ca nejustificate pe celelalte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. I. P. S.R.L., prin administrator E. P., împotriva deciziei civile nr. 608/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Obligă pârâta-recurentă să plătească intimatei K. L. suma de 1730 lei, cheltuieli de judecată parțiale, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. C. P.
GREFIER,
R. P.-D.
Red. M.G. 03.04.2014
Tehnored. R.P.D. – 14.04.2014
Primă instanță: Judecătoria Timișoara - jud. M. B.
Instanța de apel: Tribunalul T. - jud. L. V.; jud. C. P.
Instanța de recurs:Curtea de Apel Timișoara - jud. C. P.; jud. M. G.; jud. A.M. N.
II Prima instanță: Tribunalul T.: Judecător: - I.-A. D.
2EX/SM
| ← Expropriere. Decizia nr. 180/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Cereri. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
