Pretenţii. Decizia nr. 26/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 26/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 26/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 26
Ședința publică din 4 martie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra apelurilor declarate de reclamanții B. M., B. S. și B. C. și de pârâta Asociația F. de Protecție a V. S. împotriva sentinței civile nr. 2248/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intervenientul B. M. F., având ca obiect pretenții.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din 18.02.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta deciziei, când, pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 25.02.2014, dată la care, în aceeași compunere a completului de judecată, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor constată următoarele:
Prin cererea de chemare in judecata formulata la data de 02.05.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamanții B. M., B. S. si B. C. au solicitat, in contradictoriu cu paratul F. de Protecție a V. Strazii, obligarea paratului la plata de despăgubiri în cuantum de 1.250.000 lei, cu titlu de daune morale, respectiv suma de 500.000 lei să fie plătită către B. M., suma de 500.000 lei către B. S. și suma de 250.000 lei către B. C..
In fapt, au arătat ca B. M., B. S., sunt părinții iar B. C. este fratele victimei accidentului rutier, B. Firuța, în vârstă de 15 ani, produs în anul 2001, ce a avut loc în localitatea Chizătău, județul T., al cărui autor a rămas neidentificat, așa cum rezultă din soluția dosarului penal nr. 321/II/2/2011, comunicată nouă la data 24.08.2011.
Reclamanții au arătat că de la data producerii accidentului de circulație, viețile lor au continuat sub impactul stărilor de tristețe, supărare, deprimare, deznădejde, neputință, frustrare și nedreptate socială, dincolo de pierderea unei ființe dragi lor fiind nevoiți să suporte și neputința organelor abilitate de a afla identitatea persoanei vinovate pentru consecințele dezastruoase asupra familiei lor, în vederea tragerii sale la răspundere conform legilor penale și civile în vigoare. 10 ani au sperat că se va face dreptate, neaducându-li-se la cunoștință soluția prin care s-a stabilit că a intervenit prescripția răspunderii penale cu consecința imposibilității tragerii la răspundere a autorului uciderii fiicei, fapt ce denotă încălcarea drepturilor lor stabilite prin lege, respectiv informarea lor asupra stării de fapt și drept în această cauză. Deși tardivă, din punct de vedere procedural penal, concluzia reclamanților este că vinovat de producerea accidentului și de uciderea minorei este conducătorul camionului, H. G., întrucât el a luat decizia de a nu continua deplasarea pe partea carosabilă și a de schimba direcția de mers fapt ce a condus nemijlocit la producerea accidentului, putând și trebuind să prevadă că efectuând această manevră poate surprinde și accidenta eventualii pietoni aflați în zonă, fiind astfel irelvant dacă el a considerat că dacă nu ar fi procedat astfel, un alt autovehicul ar fi intrat în coliziune cu el, neexistând impact între cele două vehicule și nedovedindu-se că în urma impactului pericolul că decesul vreunei persoane să aibă loc ar fi fost iminent, dimpotrivă, prin această manevră, el a creat starea de pericol concretizându-se cu uciderea persoanei surprinse la locul accidentului. Așadar, deși convenabil pentru conducătorul camionului, H. G., să invoce cazul fortuit, este de neacceptat o astfel de apărare, întrucât avea obligația legală de a adapta viteza la condițiile de trafic pentru evitarea oricărui pericol, or din moment ce nu a condus în această manieră culpa pentru producerea accidentului îi revine.
Referitor la obligația de despăgubire a Fondului de protecție a victimelor străzii, reclamantii au aratat ca aceasta rezultă din Legea nr.136/1995 unde, la art. 61, este prevăzut ca se constituie F. de protecție a victimelor străzii, in vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse inmatricularii/inregistrarii, precum si de tramvaie, in care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule...
F. de protecție a victimelor străzii este destinat plaților de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, daca autorul a rămas neidentificat, respectiv plaților de despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea de bunuri si vătămări corporale sau decese, daca vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat.
Cum din soluția dată în dosarul cu nr. 321/II/2/2011, comunicată lor la data de 24.08.2011, de către P. de pe lângă Judecătoria Lugoj, rezultă că identificarea conducătorului auto care a determinat ieșirea pe acostament, în mod fortuit, a autocamionului ce a ucis-o efectiv pe fiica și sora lor, pârâtului, în calitate de persoană responsabilă civilmente, îi revine obligația de despăgubire, au apreciat reclamantii.
Potrivit jurisprudentei C.E.D.O., la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite de lege, se impune examinarea cazului dedus judecații avându-se în vedere poziția sociala a partilor, calitatea acestora si gravitatea urmărilor produse.
Au apreciat că, nu este vorba de o reparare propriu-zisa, respectiv o repunere în situația anterioară, care de altfel nici nu este posibilă, despăgubirea morală având doar menirea de a ușura suferințele lor, pricinuite de pierderea într-un moment total neașteptat a unei ființe foarte dragi. Nu poate fi negat rezultatul dăunător direct, de natură morală al faptei ilicite, asupra părții civile, fiind aduse în mod real vătămări asupra valorilor si drepturilor nepatrimoniale. Intregul material probator administrat demonstrează existenta faptei ilicite săvârșită de conducătorul autovehiculului agresor, a prejudiciului nepatrimonial produs lor constând în suferințele fizice și psihice, a pierderii confortului psihic, apărut ca urmare accidentului de circulație, legătura de cauzalitate dintre aceste elemente, precum si vinovăția în forma culpei.
Concluzionând, chiar dacă prin despăgubirea ce o vor primi nu se vor elimina in totalitate prejudiciile nepatrimoniale suferite, au apreciat că sumele solicitate reprezintă o compensație echitabilă pentru aceste pagube.
In drept, cererea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 998, 999 și următoarele Cod Civil, Legea nr. 136/1995 și Legea 32/2000.
Paratul F. de Protectie a V. Strazii (FPVS) a formulat intampinare, solicitand admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a FPVS și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamanților față de FPVS ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă si admiterea excepția tardivității acțiunii reclamanților.
In motivarea intampinarii, paratul a invederat ca reglementarea instituției Fondului de Protecție a V. S. își are originea în prevederile art. 1 pct. 4 din Directiva Europeană 84/5/CEE din 30.12.1983 (Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. L8/17 din 11.01.1984).
In legislația din România prevederile acestei directive referitoare la intervenția Fondului în cazul unor accidente provocate de autori neindentificați sau de autovehicule neasigurate au fost preluate gradual, pînă la momentul aderării României la Uniunea Europeană, astfel că preluarea integrală în legislația română a prevederilor acestei directive s-a făcut doar după data de 01.01.2007.
A arătat faptul că F. de Protecție a V. S. nu este un asigurător, fiind o asociație profesională a asigurătorilor de autovehicule din România, înființată prin art. 61 al Legii 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în administrarea Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România ; prin Legea 113/2006 privind aprobarea OUG 201/2005 pentru modificarea și completarea Legii 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor s-a decis înființarea Fondului ca entitate separată, astfel că prin art. 25/1 al Legii 32/2000 a fost constituit F. de Protecție a V. S. ca instituție de sine-stătătoare. Prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2005 au fost puse în aplicare Normele privind constituirea, administrarea și utilizarea Fondului.
Art. 61 din Legea 136/1995 prevedea că: „în vederea protejării victimelor accidentelor de circulație, soldate cu vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat și autovehiculul este neasigurat, se constituie F. de Protecție a V. S.".
Art. 25/1 din Legea 32/2000 prevedea că: ..F. se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule dacă autovehiculul respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare".
A învederat că fondul nu acordă despăgubiri în baza unei obligații pentru fapta proprie și nici în baza unei obligații de garantare pentru faptele unor persoane pentru care răspunde, ci acordă despăgubiri în locul celor care, în conformitate cu prevederile legale referitoare Ia răspunderea civilă delictuală, sunt obligați la plata despăgubirilor și numai în scopul protejării victimelor. După plata despăgubirilor, F. va face toate demersurile pentru recuperarea acestora, în măsura în care autorul faptei prejudiciabile va fi identificat și se va dovedi solvabil, a aratat paratul.
La data producerii accidentului - 2001 - conform prevederilor art. 61 alin. 1 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România administra un fond numit „F. de Protecție a V. S." din care, în conformitate cu normele date în aplicarea acestei legi, urmau să fie despăgubite victimele „accidentelor de circulație auto, soldate cu vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat si autovehiculul este neasigurat”.
Paratul a solicitat astfel instanței să constate lipsa calității procesuale pasive a FPVS și să respingă acțiunea reclamanților ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Totodată, pe cale de excepție a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii reclamanților și, pe cale de consecință a solicitat respingerea acesteia ca tardiv introdusă.
Astfel, a solicitat a se observa faptul că accidentul a avut loc în anul 2001, intervenind atît prescripția răspunderii penale, cît și prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților. Neexercitarea unui drept procesual, în termenul prevăzut de lege, este sancționată cu decăderea.
In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispoyitiile legale anterior mentionate.
Prin sentința civilă nr. 2084/06.07.2012, Tribunalul T. a respins exceptia lipsei calitatii procesuale passive a paratului F. de Protectie a V. Strazii, a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si a respins ca prescrisa cererea de chemare in judecata formulate de reclamantii B. M., B. S. si B. C. impotriva paratului F. de Protectie a V. S..
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul T. a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, potrivit art. 61 din Legea 136/1995, F. de Protectie a V. Strazii despăgubește victimele accidentelor de circulatie auto, soldate cu vatamari corporale sau decese, in care autorul a ramas neidentificat si autovehiculul nu este asigurat.
In speta, potrivit rezolutiei din 11.09.2008 pronuntata de P. de pe langa Judecatoria Lugoj in dosarul 66/P/2003, desi s-au facut verificari pentru identificarea conducatorului tirului vinovat de producerea accidentului de circulatie, identificarea nu a fost posibila pana la data de 11.09.2008; astfel fiind, la data la de 11.09.2008, procurorul a constatat intervenita prescriptia raspunderii penale in privinta conducatorului neidentificat al tirului.
Nefiind identificat autovehiculul vinovat de producerea accidentului si conducatorul acestuia, nu poate fi sustinuta teza paratului conform careia obligatia de despagubire ar reveni asiguratorului, in circumstantele date neputand fi identificat un astfel de asigurator.
Teza instanei, in sensul ca obligatia de despagubire revine in speta Fondului de Protectie a V. Strazii este sustinuta si de prevederile art. 12 din Normele Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din Romania, invocate de catre insusi paratul, dispozitii care arata ca din acest fond vor fi despagubite si persoanele prejudiciate prin vatamari corporale sau decese in cazul in care atat autorul cat si autovehiculul au ramas necunoscuti, operand prezumtia ca autovehiculul este neasigurat.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 137 alin 1 cpc, Tribunalul a respins exceptia lipsei calitatii procesuale passive a paratului F. de Protectie a V. Strazii.
Cu privire la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, invocata de catre parat prin intampinarea depusa, instanta a apreciat-o ca fondata.
Astfel fiind, constatand ca de la data la care reclamantii au avut cunostinta despre imposibilitatea de identificare a conducatorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului si pana la data depunerii cererii de chemare in judecata au trecut mai mult de trei ani, in temeiul art. 137 alin 1 C. raportat la art. 3 alin 1, art. 7 alin 1 si art. 8 alin 1 din Decretul 167/1958, tribunalul a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si a respins cererea de chemare in judecata cu aceasta motivare.
Prin decizia civilă nr. 204/03.12.2012, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2084/06.07.2012 pronunțată de Tribunalul T., a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul T..
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut ca principala critică formulată de apelanți legată de momentul comunicării soluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj în dosarul penal nr. 66/P/2003, este întemeiată, deoarece din dovada de comunicare a soluției, transmisă de către P., la solicitarea instanței de apel, existentă la fila 20 dosar apel, rezultă foarte clar că acea comunicare s-a făcut cu încălcarea evidentă a dispozițiilor de procedură penală în materie de comunicare a actelor, nefiind menționat nici măcar numele persoanei către care de face comunicare fără a mai vorbi apoi de adresa acesteia sau locul unde se va realiza comunicarea. În aceste condiții dovada de comunicare este nulă absolut și nu poate fi luată ca bază de calcul pentru a analiza un eventual termen de prescripție în materia răspunderii civile, fiind realizată cu încălcarea art. 181 și art. 197 Cod procedură penală.
Față de cele arătate, în conformitate cu prevedrile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și ținând seamna de împrejurarea că apelanții au solicitat în mod expres trimiterea cauzei la prima instanță pentru că aceasta a soluționat în mod greșit procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a procedat la admiterea apelului declarat de reclamanți și a anulat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul T.. Curtea a statuat ca instanța de trimitere va continua judecata pornind de la împrejurarea că actul de comunicare emis de P. la data de 15.09.2008, depus la fila 20 a dosarului instanței de apel, este nul absolut, și va proceda la administrarea probatoriului care se impune pentru a fi verificate susținerile reclamanților atât sub aspect formal, cât și sub aspectul dreptului substanțial.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 17.01.2013.
Cu prilejul rejudecarii, paratul F. de Protectie a V. Strazii a depus intampinare, solicitand respingerea actiunii.
In motivarea intampinarii, paratul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
De asemenea, parata a apreciat ca se impune, prin raportare la prevederile art. 122 pct. c) și la art. 178 alin. 2 din Codul Penal, constatarea intervenției prescripției răspunderii penale, ținând cont că accidentul a avut loc în 2001, iar persoana responsabilă de producerea accidentului nu a fost identificată. Existența sau nu a unei împrejurări de natură a anula valabilitatea comunicării Parchetului, nu are nici o înrâurire asupra lipsei întrunirii condițiilor legale de intervenție a FPVS în speța de față, în sprijinul acesteia fiind atât art. 61 din Legea 136/1995, cât și realitatea intervenirii prescripției răspunderii penale, indiferent de intervenirea sau nu a prescrierii dreptului material la acțiune al reclamanților Totodată, apreciază pârâta, că rejudecarea dispusă de instanța de apel trebuie să poarte doar asupra aspectelor care țin de căile de atac și de soluționarea dosarelor de cercetare penală 33/P/2001, 13/P/2003 și 66/P/2003, nicidecum asupra pretențiilor reclamanților, care, așa cum am arătat sunt nelegale și netemeinice. Accidentul a avut loc în anul 2001, intervenind atât prescripția răspunderii penale, cât și prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților. Neexercitarea unui drept procesual, în termenul prevăzut de lege, este sancționată cu decăderea.
Parata a apreciat ca reclamantii aveau posibilitatea de a acționa în instanță pe numitul H. G., pe care ei îl consideră responsabil de producerea accidentului, încă de atunci, solicitând instanței exact același lucru ca și acum.
Au fost invocate in aparare art 13 din Normele elaborate de BAAR și avizate de Ministerul Finanțelor prin Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare (conform adresei_/04.04.1996) arată că: „despăgubirile se acordă în condițiile și limitele prevăzute de contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, astfel cum sunt ele reglementate de prevederile HG".
La data producerii accidentului era în vigoare HG nr. 1194 din 29 noiembrie 2000 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.
Aceasta stabilește la art. 10 limitele maxime de despăgubire pentru anul 2001: "ART. 10
(1) în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în următoarele limite:
a) de la 900.000 lei vechi până la maximum_ lei vechi, indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avariere ori de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe și indirecte de peste 900.000 lei vechi;
b) până la 80.000.000 lei vechi pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de_ lei vechi, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.
(2) Limitele despăgubirilor menționate mai sus se aplică în cazul daunelor, drept consecință a accidentelor de autovehicule survenite în anul 2001".
Astfel, față de pretențiile reclamanților care totalizează 1.250.000 lei noi, pârâta arată că suma maximă care poate fi acordată în cazul admiterii acțiunii este de 8.000 lei/persoană, dar nu mai mult de 40.000 lei.
In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile legale anterior mentionate.
In rejudecare, a formulat cerere de interventie in interes propriu B. M. F., solicitand obligarea paratului la plata catre intervenient a unor despagubiri morale de_ lei.
In motivarea cererii de interventie, intervenientul a reluat aceleasi motive de fapt si de drept cu cele aratate de reclamanti in cererea de chemare in judecata.
Prin incheierea de sedinta din 05.04.2013 instanta a respins in principiu cererea de interventie formulata de intervenientul B. M. F., pentru considerentele aratate cu acel prilej.
In rejudecare, instanta a incuviintat si administrat pentru reclamanti proba testimoniala cu un martor si proba cu inscrisuri, fiind atasate dosarele penale 33/P/2001, 33/P/2003 si 66/P/2003 ale Parchetului de pe langa Judecatoria Lugoj.
Prin sentința civilă nr. 2248/20.09.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis îin parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamantii B. M., B. S. si B. C. in contradictoriu cu paratul F. de Protectie a V. Strazii, a obligat paratul la plata a cate_ lei către fiecare dintre reclamanții B. M. si B. S. si la plata sumei de_ lei catre reclamantul B. C., a respins restul pretentiilor, precum și cererea de interventie formulata de intervenientul B. M.-F..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că la data de 21.06.2000, pe raza localitatii Chizatau, a avut loc un accident de circulatie soldat cu decesul lui B. F., in varsta de 15 ani, fiica reclamantilor B. M. si B. S., respectiv sora reclamantului B. C..
Din actele dosarelor de urmarire penala si din rezolutia din 22.08.2011 a Parchetului de pe langa Judecatoria Lugoj data in dosarul 321/II/2/2011 reiese ca organele de urmarire penala au stabilit ca vinovatia in producerea accidentului ar apartine soferului unui tir, ramas neidentificat (care, intrand pe contrasens, l-a fortat pe H. G., conducatorul autocamionului ce a accidentat-o pe minora, sa intre pe acostamentul drumului) precum si victimei, care a circulat pe marginea carosabilului.
Instanta constata ca prin sentinta civila 2084/06.07.2012 a Tribunalului Timis a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului F. de Protectie a V. Strazii, impotriva acestei solutii nedeclarand apel F. de Protectie a V. Strazii, astfel incat statuarile au intrat in autoritatea lucrului judecat.
Sub aspectul prescrierii dreptului material la actiune, instanta de recurs a retinut ca rezolutia din 11.09.2008 a Parchetului de pe langa Judecatoria Lugoj nu a fost comunicata procedural reclamantilor, neputand fi luata ca baza de calcul pentru a analiza termenul de prescriptie in materia raspunderii civile. Avand in vedere aceste considerente, tribunalul constata ca, neaducandu-li-se la cunostinta in mod procedural reclamantilor imposibilitatea de identificare a conducatorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului conform art. 7 al. 1 si 8 al. 1 din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie a dreptului material la actiune pentru obtinerea de despagubiri nu a inceput sa curga in privinta reclamantilor.
Fiind transata problematica legitimarii procesual-pasive a Fondului de Protectie a V. Strazii si cea a neprescrierii dreptului material la actiunea in despagubiri a reclamantilor, tribunalul s-a preocupat exclusiv de cuantumul despagubirilor ce vor fi acordate acestora.
S-a reținut astfel că sunt de netăgăduit suferintele produse parintilor prin moartea prematura si neasteptata a copiilor si schimbarile majore produse in viata de familie de un astfel de eveniment.
In speta, fiica, respectiv sora reclamantilor, avea doar 15 ani la momentul uciderii sale in accidentul de circulatie, martorul M. F. aratand ca pana la momentul decesului familia reclamantilor era o familie frumoasa si bine inchegata.
Neputinta, deznadejdea si deprimarea sunt inerente unui astfel de eveniment, neputand fi contestate, iar in cazul de fata acestea au fost amplificate si de frustrarea si sentimentul de nedreptate sociala trait de reclamanti ca urmare a neidentificarii persoanei vinovate.
In privinta reclamantului B. C., fratele victimei, acesta avea varsta de 11 ani la momentul uciderii surorii sale. Fiind de varste apropiate si copilarind impreuna, șocul produs prin disparitia fulgeratoare a acesteia este una dintre componentele suferintei morale a reclamantului B. C., alaturi de schimbarea dramatica a vietii de familie.
Avand in vedere prejudiciile morale produse reclamantilor, tribunalul a apreciat ca acordarea cu titlu de daune morale a unei sume de cate_ lei catre fiecare dintre reclamantii B. M. si B. S., respectiv a unei sume de_ lei catre reclamantul B. C. reprezinta o reparatie echitabila, la plata carora a fost obligat paratul F. de Protectie a V. Strazii in temeiul art. 61 din Legea 136/1995.
Tribunalul a constatat ca prevederile HG 1194/2000 privind unele masuri in legatura cu asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule nu se aplica in speta pentru a putea fi limitate despagubirile acordate, intrucat acest act normativ vizeaza despagubirile acordate de asiguratori, in vreme ce F. de Protectie a V. Strazii nu are o astfel de calitate, el fiind chemat in judecata in calitate de parte responsabila civilmente, potrivit deciziei 3/2010 pronuntata de Înalta Curte de Casație si Justiție pe calea recursului in interesul legii.
Nu au fost retinute nici apararile paratului referitoare la prescriptia raspunderii penale, interventia prescriptiei penale neavand nicio relevanta sub aspectul obligarii Fondului la plata despagubirilor civile.
Astfel fiind, tribunalul a admis în parte cererea de chemare in judecata, a obligat paratul la plata a cate_ lei catre fiecare dintre reclamantii B. M. si B. S., respectiv a unei sume de_ lei catre reclamantul B. C., respingand restul sumei pretinse cu titlu de daune morale.
Retinand ca intervenientul B. M. F. nu invoca pentru sine dreptul ce face obiectul litigiului, ci, pretinzand cu titlu de despagubire o suma de bani distincta de cea solicitata de reclamanti, formuleaza pretentii proprii impotriva paratului, solicitand recunoasterea unui drept concurent cu al reclamantilor, in baza art. 49 al. 2 C.pr.civ. tribunalul a respins cererea de interventie formulata de acesta.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termen legal, reclamanții B. M., B. S. și B. C. și pârâta Asociația F. de Protecție a V. S..
Reclamanții au solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, au arătat că sumele acordate prin hotărârea apelată nu reprezintă o corectă cuantificare a daunelor morale prin pierderea unui membru drag al familiei lor și trăirea unei perioade de peste zece ani a stărilor de tristețe, deznădejde, nedreptate socială, neputință prin netragerea la răspundere a persoanei vinovate de uciderea fiicei lor și surorii sale, B. Firuța în vârstă de doar 15 ani.
Pârâta Asociația F. de Protecție a V. S., prin apelul declarat a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata de despăgubiri morale către reclamanți în limitele de despăgubire prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1194/2000, respectiv în limita a 8.000 lei noi pentru fiecare dintre reclamanți.
În motivare, arată că din textul art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, rezultă că pârâta urma să constituie un fond de despăgubire din contribuția societăților de asigurare autorizate să practice asigurarea de răspundere civila auto (RCA), utilizarea fondului urmând să se facă în conformitate cu norme emise cu avizul Ministerului Finanțelor.
În conformitate cu prev. H.G. nr. 574/1991 privind atribuțiile Oficiului de supraveghere a activității de asigurare si reasigurare, structura coordonată de ministrul bugetului, veniturilor statului și controlului financiar (devenit ulterior Ministerul de Finanțe), acesta a emis „Norme privind constituirea, administrarea și utilizarea „Fondului de Protecție a V. S.", norme potrivit cărora: „Din F. de Protecție a V. S. vor fi acordate despăgubiri persoanelor prejudiciate prin vătămări corporale sau decese ca urmare a unor accidente de autovehicule ce au loc pe teritoriul României produse de conducători auto neidentificați și autovehicule neasigurate” - art. 12, iar art. 13 statuează că: „despăgubirile se acordă în condițiile și limitele prevăzute de contractul de asigurare obligatorie de răspundere civila auto astfel cum sunt ele reglementate de prevederile Hotărârii de Guvern”.
Invocă în susținerea apelului și dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 1194/2000 privind unele masuri în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.
În unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în următoarele limite:
a) de la 900.000 lei până la maximum_ lei, indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avariere ori de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe și indirecte de peste 900.000 lei;
b) până la 80.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de_ lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.
Limitele despăgubirilor menționate mai sus se aplică în cazul daunelor, drept
consecință a accidentelor de autovehicule survenite în anul 2001.
Arată că din coroborarea textelor de lege mai sus-citate rezultă fără putință de tăgadă că pentru victimele accidentelor de circulație produse de autori neidentificați F. de Protecție a V. S. acordă despăgubiri în aceleași limite în care asigurătorii de răspundere civila auto (RCA) acordau despăgubiri victimelor accidentelor produse de autori care dețineau o asigurare RCA valabilă la data accidentului.
In ipoteza contrara, s-ar fi creat o discriminare pozitivă nefondată între victimele accidentelor produse de autori rămași neidentificați și victimele accidentelor produse de autori identificați.
Arată că disponibilitățile bănești din care F. de Protecție a V. S. plătește despăgubiri victimelor accidentelor produse de autori ramași neidentificați provin de la asigurătorii de răspundere civila auto (RCA) care plătesc o contribuție anuală reprezentând un procent din totalul primelor de asigurare RCA încasate. Ca atare, nu este admis ipoteza în care victima unui accident produs de un autor rămas neidentificat ar putea, în principiu, să obțină despăgubiri nelimitate din partea pârâtei, iar victima unui accident produs de un autor identificat și asigurat ar primi de la un asigurător RCA despăgubiri limitate.
A învederat că de la momentul constituirii sale efective, respectiv anul 2006, F. de protecție a victimelor străzii, în perfect acord cu prevederile articolului 1 alin. (4) din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 84/5/CEE (A doua directiva a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civila pentru pagubele produse de autovehicule), joacă rolul de garant al despăgubirii pentru victimele accidentelor de vehicule produse de autori neidentificați în limitele de despăgubire prevăzute de legislația secundară emisă de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor (actuala Autoritate de Supraveghere Financiară).
Textul directivei prevede că: „Fiecare stat membru înființează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puțin in limitele obligației de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat [...]".
Pârâta consideră că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat apărările privind aplicabilitatea limitelor de despăgubire prevăzute de H.G. nr. 1194/2000.
A arătat că instanța de fond a înlăturat apărările pârâtei în mod lapidar, invocând doar faptul că H.G. nr. 1194/2000 nu se aplica pârâtei, aceasta neavând calitate de asigurător neindicând însă niciun alt temei legal în baza căruia să fi stabilit cuantumul despăgubirilor morale acordate, totalizând 310.000 lei, lăsând să se înțeleagă astfel că răspunderea sa este una nelimitată și nereglementată.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea apelului declarat de pârâtă, cu motivarea că raționamentul acesteia este greșit, deoarece pârâta fiind persoană responsabilă civilmente, are un regim de răspundere diferit de asigurător, respectiv la dezdăunare totală a prejudiciului, fără a se crea vreo discriminare, față de situația când ar ști cine este vinovat de producerea accidentului.
Prin întâmpinare, pârâta Asociația F. de Protecție a V. S., a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanți, cu motivarea că acordarea de despăgubiri în limitele prevăzute de H.G. nr. 1194/2000 nu este admisibilă.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 295 Cod pr. civ., față de prevederile art. 282 și urm. Cod pr. civ., art. 998 – 999 Cod civil, art. 251 din Legea nr. 32/2000, Curtea constată că apelul declarat de reclamanți nu este întemeiat, fiind întemeiat însă în parte apelul declarat de pârâtă.
Astfel, în ceea ce privește greșita întemeiere a obligației pârâtei apelante de dezdăunare, Curtea va înlătura acest motiv de apel (invocat de pârâtă) ca nefiind apt să conducă la reformarea sentinței atacate sub acest aspect, în condițiile în care subzistă un temei legal al obligării acesteia la plată, obligație reglementată expres de dispozițiile art. 251 din Legea nr. 32/2000, astfel că, dispozițiile H.G. nr._ privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligației de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, nu este aplicabil cauzei în ceea ce privește stabilirea limitelor despăgubirilor.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea constată că, într-adevăr, suma de 260.000 euro acordate de prima instanță reclamanților B. M. și B. S. apare a fi excesiv de mare, în raport de particularitățile speței și de jurisprudența în materie.
Criteriile reținute de către tribunal pentru cuantificarea despăgubirilor apte să repare prejudiciul moral încercat de reclamanți prin decesul fiicei lor sunt juste și vor fi avute în vedere și de către instanța de apel, care și le însușește în întregime, însă suma stabilită este prea mare pentru a respecta principiul proporționalității, astfel ca prin cuantumul stabilit, despăgubirea să nu se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.
De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un . constată că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, judecătorul primei instanțe a avut în vedere situația concretă a speței și criterii reale, respectiv vârsta fiicei reclamanților, impactul asupra existenței cotidiene a reclamanților, însă deși a folosit în mod pertinent aceste criterii, judecătorul primei instanțe nu a intrat în domeniul „ideii în echitate” specifică jurisprudenței Curții Europene, pentru a putea să cuantifice în mod just cuantumul despăgubirilor cuvenite. Instanța de apel apreciază că, din această perspectivă, nu trebuie ignorate condițiile socio-economice actuale, suma acordată cu titlu de despăgubiri apărând a fi disproporționată.
În această logică juridică, Curtea apreciază că prejudiciul moral suferit de către reclamanți în calitate de părinți ai victimei este cert, dar prin aplicarea criteriilor de evidențiere a acestuia și raportarea lor la persoana reclamanților, pe de o parte și, ținând seama de principiile în echitate, pe de altă parte se impune stabilirea despăgubirii la suma de 160.000 lei.
În ceea ce privește despăgubirile acordate reclamantului B. C., Curtea având în vedere caracterul devolutiv al apelului, apreciază că acestea nu sunt dovedite în cauză, reclamantul B. C. nu a făcut dovada în calitate de frate al victimei că a suferit vreun prejudiciu efectiv, nefiind administrate nici un fel de probe în acest sens, iar martorul audiat în cauză s-a referit la suferințele părinților prin pierderea fiicei acestora.
Pe cale de consecință, raportat la cele reținute și la faptul că apelul reclamanților vizează majorarea pretențiilor cu titlu de despăgubiri, Curtea va respinge apelul acestora.
Pentru aceste considerente, față de dispozițiile legale reținute coroborate cu prevederile art. 998-999 C.civ. și art. 282 și următoarele C.pr.civ., Curtea constată că apelul pârâtei este întemeiat, doar în partea privind cuantumul despăgubirilor acordate, astfel că, în baza dispozițiilor art.296 C.pr.civ., va admite apelul declarat de pârâta Asociația Fondului de Protecție a V. S. împotriva sentinței civile nr. 2248/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga pe pârâtă să plătească reclamanților B. M. și B. S. suma de 160.000 lei, respectiv câte 80.000 lei pentru fiecare reclamant, va respinge cererea formulată de reclamantul B. C. și va menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanții B. M., B. S. și B. C., cu domiciliul procedural ales în Dumbrăvița, .. 3/B, jud. T. împotriva sentinței civile nr. 2248/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta Asociația F. de Protecție a V. S., cu sediul în București, .. 40-40 bis, Sector 2 și intervenientul B. M. F., cu domiciliul procedural ales în Dumbrăvița, .. 3/B, jud. T..
Admite apelul declarat de pârâta Asociația F. de Protecție a V. S. împotriva aceleași hotărâri pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Obligă pe pârâtă să plătească reclamanților B. M. și B. S. suma de 160.000 lei, respectiv câte 80.000 lei pentru fiecare reclamant.
Respinge cererea formulată de reclamantul B. C..
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Pronunțată în ședința publică, azi 4 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
M. L. D. C. I. P.
Red. M.L./07.03.2014
Tehnored. I.P. 7 ex./11.03.2014
Prima instanță: Tribunalul T., jud. M. R.
| ← Cereri. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
