Superficie. Decizia nr. 1325/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1325/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 1325/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 10.07.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1325/R
Ședința publică din 16 octombrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul M. REȘIȚA prin P. și pârâta S. L. I. împotriva deciziei civile nr. 105/A/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, pentru superficie.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare se prezintă, pentru reclamantul recurent, doamna consilier juridic A. R., lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâta recurentă a depus la dosar, prin registratura instanței, dovada achitării taxei judiciare de timbru de 10 lei și timbru judiciar de 0,50 lei, precum și întâmpinare la recursul reclamantului.
Reprezentanta reclamantului recurent depune la dosar delegația, dovada achitării taxei judiciare de timbru de 10 lei, timbru judiciar de 0,15 lei și concluzii scrise, învederând instanței că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în totalitate, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs. Cu privire la recursul pârâtei, solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 3499/21.11.2012 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M. Reșița prin P. împotriva pârâtei S. L. I..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, prin cererea înregistrată sub nr._, reclamanta S. L. I. a solicitat instanței să constate că imobilul construcție cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtei, folosit de aceasta ca imobil de apartamente cu destinația de locuințe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidențiat în CF_/Reșița (transcris din CF 4723/Reșița Montană), nr. top 587/d/52/d/1/a/1/b/2/2/1/d/2/1, nr. cad.5070, teren în suprafață de 520 mp; să oblige pârâta să plătească lunar o sumă de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie-despăgubire corespunzătoare pentru lipsirea de folosință a acestui teren-începând cu data de 25.07.2007, dată la care reclamanta a devenit proprietara terenului; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata lunară a unei sume de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie (despăgubire pentru lipsa de folosință a acestui teren) începând cu data promovării prezentei acțiuni; cu obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare în cauză solicitând instanței respingerea acțiunii formulate, considerând că se impune recunoașterea dreptului de superficie pe terenul în cauză pentru construcția cunoscută sub denumirea de Pavilionul nr.2, deoarece această construcție are destinația de locuințe sociale, nu aduce venit la bugetul local, pârâta nepermițându-și să plătească chirie.
În ședința publică din data de 26.05.2010, întrucât în ultimul alineat al întâmpinării s-a solicitat recunoașterea unui drept de superficie în favoarea pârâtei, instanța a pus în discuție calificarea întâmpinării în sensul ca pârâta să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere reconvențională având pretenții proprii sau întâmpinare; reprezentanta pârâtei a precizat verbal că înțelege a-și califica întâmpinarea formulată ca întâmpinare și nu cerere reconvențională, întrucât partea pe care o reprezintă nu are pretenții proprii, context în care instanța nu a mai pus în discuție taxa de timbru și timbrul judiciar, iar la penultimul termen de judecată pârâta a precizat în scris că înțelege să nu renunțe la dreptul de superficie solicitat prin întâmpinare.
Astfel, în baza disp. art. 120 și 135 Cod proc.civilă instanța a dispus disjungerea cererii pârâtei privind constatarea dreptului de superficie și formarea unui dosar separat.
P. sentința civilă nr. 2702 din data de 21.09.2011, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului părților, a fost admisă acțiunea reclamantei S. L. I., constatându-se că imobilul construcție cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtei, folosit de aceasta ca imobil de apartamente cu destinația de locuințe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidențiat în CF_/Reșița (transcris din CF 4723/Reșița Montană), nr. top 587/d/52/d/1/a/1/b/2/2/1/d/2/1, nr. cad.5070, teren în suprafață de 520 mp.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei contravaloarea în lei a 2,11 euro/mp/lună cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea reclamantei de dreptul de folosință asupra terenului menționat mai sus, pe durata existenței construcției, începând cu data comunicării hotărârii.
Cererea pârâtei M. Reșița prin P. privind constatarea dreptului de superficie, disjunsă prin sentința civilă mai sus menționată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, instanța a constatat că dreptul de superficie este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce nu a fost reglementat direct și expres de Codul civil anterior, dar este reglementat de Codul civil în vigoare la data investirii Judecătoriei Reșița cu prezenta cerere. Art. 693 cod civil definește superficia ca fiind dreptul cuiva de a avea sau edifica o construcție pe terenul altcuiva, teren asupra căruia dobândește un drept de folosință. Pentru a se dobândi un drept de superficie este necesar un act juridic, probarea și consacrarea uzucapiunii și este necesară în mod imperativ renunțarea proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea. P. urmare, actualmente superficia este reglementată diferit de modul consacrat de practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil.
În speță nu există un titlu conform căruia proprietarul actual al terenului să permită edificarea construcțiilor cunoscute sub denumirea de „Pavilion 2” și prin aceasta, lipsirea pârâtei de folosința acestui teren. Nu există nici vreun act juridic prin care proprietarii anteriori ai terenului (alții decât Statul Român, care a naționalizat imobilul când construcția era de mult terminată) să-și fi dat acordul pentru instituirea acestui dezmembrământ al dreptului lor de proprietate. De asemenea, pârâta nu a renunțat niciodată la dreptul de a invoca accesiunea imobiliară, această cerință expresă fiind prevăzută de art. 693 alin. 4 Cod civil. În consecință, nu este îndeplinită această cerință necesară consacrării unui drept de superficie în beneficiul reclamantei.
De altfel, folosința terenului, ca element al superficiei nu este gratuită, atât raportat la codul civil anterior cât și la cel în vigoare în momentul de față.
Potrivit art. 697 Cod civil titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piața liberă sau determinată prin folosirea oricăror alte criterii de determinare a contravalorii folosinței. În caz de neînțelegere, suma va fi stabilită pe cale judecătorească. Or, în cazul de față, despăgubirea pentru lipsa de folosință a fost deja stabilită prin hotărâre judecătorească: ea este de 2,11 euro/mp/lună, aspect stabilit în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 2702 din data de 21.09.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița.
Faptul că reclamanta folosește clădirea ca locuințe sociale sau că a cedat-o Partidei romilor cu titlu gratuit vizează raporturi de cu o totul altă natură, indiferent de profitul sau paguba pe care clădirea o aduce proprietarului ei. Pârâtei i se creează în mod cert o pagubă, un prejudiciu, prin faptul că este lipsită de folosința acestui teren, iar amenajarea unor asemenea locuințe este obligatorie pentru municipalitate. Terenul pe care este amplasat complexul de locuințe este proprietate privată și a avut această calitate și în momentul edificării construcției.
Față de considerentele expuse mai sus, instanța a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, iar în temeiul disp. art. 274 Cod proc.civilă a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Apelul (recursul declarat fiind astfel calificat de instanță) declarat de reclamantul M. Reșița prin P. împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 105/A/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
În consecință,sentința a fost schimbată în sensul că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, astfel: s-a constatat că reclamantul este proprietarul construcției „Pavilion 2” edificată pe terenul pârâtei în suprafață de 520 mp, cu nr. top 587/d/52/d/1/a/1/b/2/2/1/d/2/1, nr. cadastral nr. 5070, înscris în CF nr._ a loc. Reșița; s-a constituit în favoarea reclamantului un drept de superficie pentru suprafața de 520 mp ocupată de construcție; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constituirea dreptului de superficie cu titlu gratuit.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, în motivare, reclamantul a arătat că soluția instanței este nelegală deoarece instanța de fond a considerat că nu există un titlu conform căruia proprietarul actual al terenului sau cei anteriori să permită edificarea construcției cunoscute sub denumirea Pavilionul nr. 2; a susținut că Judecătoria Reșița i-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu a fost admisă proba cu expertiza în construcții cu toate că, într-o asemenea speță, era necesară și concludentă în soluționarea litigiului.
Mai mult, construcția a fost edificată sub incidența vechiului Cod civil și instanța de fond în mod greșit a motivat soluția dată pe prevederile noului Cod civil, cod care nu este incident în speța de față.
A mai arătat că pârâta și-a exprimat dreptul de a invoca accesiunea imobiliară, prevăzută de prevederile art. 693 alin. 4 Cod civil doar în concluziile scrise, nu și în întâmpinare. De asemenea, reclamanta folosește această construcție ca locuință socială, pentru care nu obține nici un venit la bugetul local, iar pârâta, fiind de rea-credință, a cunoscut din momentul cumpărării că acel imobil aparține Municipiului Reșița și că odată cel ce cumpără poate obține chirie pentru lipsirea de folosință a terenului, cu toate că ceilalți proprietari ai terenului nu au avut aceste pretenții bănești.
Instanța a reținut că reclamanta, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr._, a formulat o cerere de recunoaștere a unui drept de superficie. Din analiza motivelor de fapt invocate, instanța a reținut că reclamanta dorește constituirea unui drept de superficie cu titlu gratuit.
Analizând această cerere și probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 2702/21.09.1011 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._, instanța a constata faptul că imobilul „Pavilionul 2” este proprietatea reclamantei și se află edificat pe terenul proprietatea pârâtei S. L.. Totodată a stabilit obligația în sarcina titularului dreptului de proprietate asupra construcției de a despăgubi pe titularul dreptului de proprietate asupra terenului pentru lipsa de folosință a terenului.
Întrucât această hotărâre a rămas irevocabilă și a intrat sub puterea autorității de lucru judecat, instanța, în prezenta cauză, este ținută de dispoziția din sentința civilă nr. 2702/2011 referitoare la existența obligației de plată a sumei de 2,11 euro/mp/lună reprezentând despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului.
Pentru aceste considerente, instanța nu va putea analiza existența unui drept de superficie cu titlu gratuit ci doar a unuia cu titlu oneros, pentru care despăgubirea este deja stabilită.
Instanța a avut în vedere în primul rând constatarea printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a primului atribut al dreptului de proprietate asupra construcției în favoarea reclamantului. Astfel, prin sentința civilă nr. 2702/2011 atât în cuprinsul considerentelor cât și prin dispozitivul hotărârii, instanța a constatat că imobilul construcție „Pavilionul 2” este proprietatea reclamantului municipiul Reșița.
Plecând de la existența acestui drept în patrimoniul reclamantului, instanța a constatat următoarele:
În cazul superficiei se suprapun două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor sau plantațiilor edificate și dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcții și care aparține altei persoane decât constructorul.
În lumina acestor considerente, existența dreptului de proprietate asupra construcției situate pe terenul altei persoane, dobândit cu orice titlu, exclude prin ipoteza intervenirea mecanismului accesiunii. În același timp, existența acestui drept atrage după sine în mod obiectiv necesar, deoarece în caz contrar nu ar putea fi exercitat, un drept de folosință asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie. Așadar, constructorul are, în ce privește terenul altei persoane, doar posesia și folosința, atributul dispoziției rămânând la proprietarul terenului, ceea ce îi conferă caracterul de dezmembrământ al dreptului de proprietate. Din acest motiv, dreptul de superficie trebuie privit și prin prisma garanțiilor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. contra României, hotărârea din 2 martie 2010), însă în limitele învestirii.
Dreptul de superficie poate lua naștere în temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune.
În aceste condiții, chiar dacă între proprietarul construcției și cel al terenului nu a intervenit o convenție prin care cel din urmă să consimtă la grevarea terenului său cu anumite sarcini, situație care se regăsește și în cauză, se admite pe baza interpretării raționale a tezei finale a art. 492 Cod civil (norma incidentă în cauză, având în vedere dispozițiile art. 68 din Legea 71/2011) că, dobândind un drept de proprietate asupra construcției, în patrimoniul deținătorului acestuia se naște ope legis un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcției și de folosința asupra terenului.
Astfel, atâta timp cât reclamantul are recunoscut un drept de proprietate asupra construcției (printr-o hotărâre irevocabilă), nu sunt incidente în cauză considerentele deciziei CEDO pronunțate în cauză Bock și P., conform cărora aparența de drept (a statului) nu intră în categoria acțiunilor și faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat că reclamantul a dobândit un drept de superficie.
Cu privire la caracterul oneros sau gratuit al dobândirii dreptului, instanța a constatat că există autoritate de lucru judecat determinată de existența hotărârii irevocabile (sentința civilă nr. 2702/21.09.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița) prin care s-a stabilit obligația reclamantului de a despăgubi pârâta pentru lipsa de folosință a terenului.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 Cod proc.civ., instanța a dispus conform celor mai sus-arătate.
Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul și pârâta, care au criticat-o pentru nelegalitate.
Reclamantul a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare, după ce a reiterat parte din considerentele deciziei recurate, a învederat că, privitor la caracterul oneros al dobândirii dreptului de superficie, este de observat că reclamantul folosește construcția cu destinația de locuințe sociale, locuințe ce nu aduc venit la bugetul local. A învederat că, de la data cumpărării, pârâta știa că edificatul aparține reclamantului; proprietarii anteriori ai terenului neavând pretenții bănești de la reclamant, pârâta este de rea-credință.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 9 Cod proc.civilă.
Pârâta a solicitat modificarea deciziei cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivare a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că existența dreptului de proprietate asupra construcției amplasate pe terenul altuia, dobândit cu orice titlu, exclude intervenirea accesiunii, în patrimoniul proprietarului construcției născându-se ope legis un drept de superficie. În realitate, accesiunea imobiliară este prin definiție un mod de dobândire de către proprietarul terenului asupra construcției altuia, în acest sens reglementând superficia Noul Cod Civil.
A invocat că în cauză nu există un titlu în baza căruia pârâta-proprietar să permită edificarea construcției și, pe cale de consecință, lipsirea sa de folosința terenului, că nici proprietarii anteriori ai terenului nu și-au dat acordul pentru instituirea dezmembrământului și că pârâta nu a renunțat la dreptul de a solicita dobândirea în proprietate a construcției în litigiu.
În drept, a invocat disp. art. 304 pct. 8, 9 Cod proc.civilă.
Pe cale de întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantului.
Examinând decizia prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. 2 Cod proc.civilă, față de disp. art. 299 și urm. Cod proc.civilă, văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
În prealabil, se constată că recurenții nu au contestat incidența în cauză a dispozițiilor legale în vigoare anterior punerii în aplicare a Noului Cod civil.
În continuare, instanța va avea în vedere că dreptul de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate reprezintă o suprapunere a drepturilor de proprietate ce aparțin titularilor diferiți: dreptul superficiarului asupra edificatelor (lato sensu) aflate pe terenul altuia, superficiarul având și un drept de folosință asupra terenului pe care se găsește edificatul.
Corespunde realității că, în baza art. 492 Cod civil, orice construcție aflată pe un teren este prezumată a fi realizată de proprietarul terenului și, pe cale de consecință, în patrimoniul acestuia, însă același art. 492 prevede că prezumția operează „până ce se dovedește din contră”, fiind, astfel, relativă.
În cauză, pârâta-proprietar al terenului nu a susținut dreptul său de proprietate asupra edificatului; dimpotrivă, învederând că Pavilionul 2 – proprietatea reclamantului se găsește pe terenul său, a solicitat de la acesta din urmă despăgubiri pentru lipsa de folosință în dosarul nr._ al Judecătoriei Reșița, cerere irevocabil admisă, irevocabil reținându-se și calitatea de proprietar a reclamantului (în prezenta cauză) asupra pavilionului construit în perioada 1965-1970 (f. 4 dosar fond).
Or, la acea dată, proprietar al terenului pe care a fost edificată construcția era Statul Român (CF 4723 sub B 1 – f. 97 dosar fond).
Abia în anul 1991 .-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în condițiile HG 834/1991 (B 2).
În aceste condiții, susținerile pârâtei recurente referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului de la acea dată în sensul realizării construcției sunt neîntemeiate, statul edificând pavilionul pe propriul teren, fiind fără relevanță modalitatea în care terenul a intrat în proprietatea sa. Pe de altă parte, câtă vreme construcția a fost ridicată în acea perioadă și în aceste condiții, un acord al proprietarilor ulteriori ai terenului nu este necesar pentru dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra construcției.
La acea dată s-a născut și dreptul de folosință asupra terenului în favoarea proprietarului construcției, proprietarii ulteriori ai terenului dobândindu-l grevat de acest drept de folosință.
Corespunde realității că pârâta nu a renunțat, conform propriilor sale susțineri, la a invoca accesiunea ca mod de dobândire în proprietate a construcției, însă ea nu o mai poate face, câtă vreme incidența disp. art. 494 Cod civil (referitoare la construcția edificată pe terenul altuia, în lipsa convenției ori a permisiunii legii) este exclusă de răsturnarea prezumției instituite de disp. art. 492 Cod civil.
În consecință, în mod legal a recunoscut tribunalul dreptul de superficie în favoarea reclamantului.
Pe calea recursului, reclamantul nu a arătat care au fost dispozițiile legale încălcate de tribunal prin respingerea cererii de constituire cu titlu gratuit a dreptului de superficie, ci a invocat că pavilionul nu aduce venit la bugetul local și că proprietarii anteriori ai terenului nu au avut pretențiile bănești pe care le are pârâta.
Or, modul în care reclamantul înțelege să valorifice bunurile ce le are în patrimoniu nu poate fi opus pârâtei, iar faptul că proprietarii anteriori ai terenului nu au avut pretenții de la pârâtul proprietar al construcției nu este relevant, reclamanta având aptitudinea de a exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra bunului său.
Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civilă rap. la art. 304, 306 alin. 2 Cod proc.civilă, instanța va respinge recursurile declarate de reclamantul M. REȘIȚA prin P. și pârâta S. L. I. împotriva deciziei civile nr. 105/A/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M. REȘIȚA prin P. și pârâta S. L. I. împotriva deciziei civile nr. 105/A/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 23.10.2013
Tehnored: C.J.- 04.11.2013; 2 ex.
Instanță de apel: Tribunalul C.-S.
Judecători: C. A.; B. S.
Primă instanță: Judecătoria Reșița
Judecător: B. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1354/2013. Curtea de... | Grăniţuire. Decizia nr. 1560/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
