ICCJ. Decizia nr. 1354/2004. Civil. Nulitate absoluta contract vînzare cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1354/2004
Dosar nr. 1123/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 22 octombrie 1996, Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General, a chemat în judecată pe C.I., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14214 din 9 iunie 1995 şi transcris sub nr. 8776/09.06.1995 în Registrul de transcripţiuni imobiliare al notariatului de stat al sectorului 2 Bucureşti, prin care vânzătorii M.V. şi M.I. au înstrăinat pârâtului C.I. imobilul situat în Bucureşti, str. M.E., nr. 12, fost nr. 6, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 398,80 metri pătraţi şi construcţiile individualizate în act, pe motivul că a fost încheiat prin frauda la lege şi a rămas fără obiect.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că vânzătorii M.I. şi M.V. şi-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, dispoziţia nr. 1268 din 26 august 1994 a Primarului General al municipiului Bucureşti.
Ulterior, prin Decizia nr. 44 din 10 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, titlu de proprietate al vânzătorilor, respectiv, sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost desfiinţat şi imobilul a revenit în proprietatea statului, motiv pentru care Primarul General al municipiului Bucureşti, prin dispoziţia nr. 785 din 15 mai 1996, a anulat dispoziţia nr. 1268/1994, emisă anterior.
În consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare menţionat, prin care imobilul a fost înstrăinat dobânditorului C.I., era lovit de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, mai ales că respectivul contract a fost încheiat cu rea-credinţă şi prin fraudă la lege, fiind perfectat în timpul judecăţii recursului în anulare prin care s-a desfiinţat titlul vânzătorilor. Astfel, înştiinţarea promovării recursului în anulare, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, poartă data de 2 iunie 1996, iar convenţia în discuţie a fost încheiată la 9 iunie 1995.
La cererea pârâtului C.I., în cauză au fost introduşi vânzătorii M.I. şi M.V.
De asemenea, în dosar a formulat cerere de intervenţie în interes propriu B.C., locatar al imobilului în litigiu, care a solicitat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, invocând dreptul său de a achiziţiona imobilul instituit prin Legea nr. 112/1995 şi învederând că, timp de peste 40 de ani de la naţionalizarea lui prin Decretul nr. 92/1950, apartamentul în care locuieşte a suferit cca. 3-4 reparaţii capitale, a fost racordat la reţeaua de gaze naturale, a fost schimbată instalaţia de apă şi au fost aduse şi alte îmbunătăţiri pe care le-a suportat din fonduri proprii, aşa încât este îndrituit a-l achiziţiona.
Ulterior, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul Consiliului General al municipiului Bucureşti, D.M., D.Ş., C.A. şi C.M., locatari ai imobilului în discuţie.
După mai multe cicluri procesuale, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 491 din 16 mai 2001, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva pârâţilor C.I., M.I. şi M.V.
De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, cererile de intervenţie formulate de B.C., D.M., D.Ş., C.A. şi C.M.
În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa fraudei la lege şi nici reaua credinţă a pârâtului C.I. la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate s-a solicitat a fi constată. Astfel, reclamanta nu a probat că vânzătorii ar fi avut cunoştinţă de promovarea recursului în anulare la data încheierii convenţiei, iar, în ceea ce-l priveşte pe cumpărător, în favoarea acestuia fiinţa prezumţia de bună credinţă, nedovedindu-se, în ceea ce-l priveşte, lipsa de diligenţă pentru cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 614 din 11 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi intervenienţii D.Ş., D.M. şi B.C., împotriva sentinţei nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi cererile de intervenţie accesorii.
A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 4 iunie 1995, încheiat între M.V. şi M.I. în calitate de vânzători şi C.I. în calitate de cumpărător.
Instanţa de apel a stabilit că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214/1995, respectiv, 9 iunie 1995, se declarase recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care se retrocedase imobilul în litigiu vânzătorilor, iar prin dispoziţia Procurorului General, se suspendase executarea hotărârii încă din 2 iunie 1995. Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 44/1996, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, respectiv, titlul de proprietate al vânzătorilor. Astfel fiind, se pune problema înstrăinării unui bun al altuia, iar cumpărătorul, pârâtul C.I., faţă de menţiunile din contract, în sensul că bunul fusese naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi a reintrat în patrimoniul vânzătorilor prin hotărâre judecătorească, cu minime diligenţe putea să verifice caracterul irevocabil al hotărârii respective, şi anume, putea identifica fără dificultate existenţa recursului în anulare şi, deci, împrejurarea că titlul vânzătorului nu era cert.
Prin urmare, ambele părţi ale contractului de vânzare-cumpărare a cărui desfiinţare a fost solicitată nu se pot apăra, invocând buna lor credinţă. Pe de altă parte, prin menţinerea convenţiei ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri judecătoreşti, cea a Curţii Supreme de Justiţie prin care se desfiinţase titlul vânzătorilor.
Pe cale de consecinţă, vânzarea realizată are un caracter fraudulos şi, întrucât frauda corupe totul, actul încheiat în aceste condiţii este sancţionat cu nulitatea.
În contra acestei decizii au declarat recurs C.I. şi C.I.O., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că recursul în anulare, declarat împotriva sentinţei civile nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost primit la Curtea Supremă de Justiţie la 6 iunie 1995, fixându-i-se termen la 6 iulie 1995 şi, prin urmare, nu se putea verifica, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, 9 iunie 1995, existenţa acestui demers înregistrat doar cu 3 zile înainte de perfectarea convenţiei. Mai mult, cumpărătorul C.I. a depus toate diligenţele pentru stabilirea situaţiei juridice a imobilului în discuţie, întrucât a pretins vânzătorului să depună şi titlul autorului său M.P., respectiv, contractul autentificat sub nr. 2348 din 29 ianuarie 1931, la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, ca şi certificatul de moştenitor nr. 14 din 16 ianuarie 1995, din care rezultă că vânzătorii sunt succesorii proprietarului iniţial M.P. Aceste înscrisuri unite cu sentinţa civilă nr. 6719 din 24 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, devenită irevocabilă, care atesta că autorul M.P., ca funcţionar public, era exceptat de la naţionalizare, motiv pentru care imobilul a fost restituit succesorilor acestuia, vânzătorii din act au format convingerea pârâtului C.I., că titlul de proprietate al vânzătorilor era perfect valabil.
În aceste condiţii, subdobânditorii C.I. şi C.I.O. apar ca fiind cumpărători de bună credinţă, în cauză nefăcându-se dovada relei credinţe a acestora. De asemenea, în lumina celor expuse, hotărârea criticată apare ca fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, cu nesocotirea regulii error communis facit jus, mai ales că actul juridic incriminat a fost încheiat cu titlu oneros, astfel că, prin aplicarea ei, se creează un drept nou de proprietate opozabil tuturor.
Recursul pârâtului C.I. este fondat pentru motivele ce succed.
Este necontestat în cauză şi rezultă din probele dosarului că, prin sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare promovată de M.I. şi M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi SC F.O. SA şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. M.E., nr. 12. Instanţa a reţinut, în esenţă, că autorul reclamanţilor M.P., proprietarul imobilului, era funcţionar public, contabil, la data naţionalizării şi, prin urmare, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la această măsură, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel că prevederile menţionatului decret nu erau aplicabile.
Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac la 22 iulie 1994 (dosar nr. 5511/1994).
Ulterior, prin dispoziţia nr. 1268 din 26 august 1994, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, imobilul în litigiu a fost restituit proprietarilor M.I. şi M.V.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14214, la data de 9 iunie 1995, de Notariatul de Stat Local al sectorului 2, Bucureşti, M.I. şi M.V. au înstrăinat către C.I., căsătorit, imobilul redobândit în proprietate (dosar nr. 12429/1996). La rândul său, intervenientul B.C., chiriaş al ap. 5 din imobilul situat în Bucureşti, str. M.E., nr. 12, sector 2, s-a adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, solicitând promovarea unui recurs în anulare în contra sentinţei nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Cu adresa nr. 4817/947 din 2 iunie 1995, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a comunicat petentului B.C. promovarea recursului în anulare, cât şi suspendarea executării sentinţei atacate până la soluţionarea recursului în anulare (dosar nr. 3333/1999).
Totodată, la data de 6 iunie 1995, a fost sesizată şi Curtea Supremă de Justiţie pentru judecarea recursului în anulare, cu menţiunea suspendării executării hotărârii în discuţie. Cauza a format obiectul dosarului nr. 1706/1995 al Curţii Supreme de Justiţie cu termen la data de 6 iulie 1995.
Ulterior, prin Decizia nr. 44 din 10 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată, a admis recursul în anulare, a casat sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1992 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi a respins acţiunea reclamanţilor M.I. şi M.V.
În baza menţionatei hotărâri, Primarul General al municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 785 din 15 mai 1996, de anulare a Dispoziţiei nr. 1258/1994 şi reintrare a imobilului situat în Bucureşti, str. M.E., nr. 12, sector 2, în proprietatea statului (dosar nr. 3333/1999).
Din cele expuse rezultă cu evidenţă că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 9 iunie 1995, sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu fusese desfiinţată, ci doar fusese suspendată executarea ei, aspect ce, însă, este lipsit de semnificaţie juridică în speţă, întrucât respectiva hotărâre fusese deja executată prin emiterea de către Primarul General al municipiului Bucureşti a Dispoziţiei nr. 1268 din 26 august 1994, de restituire a imobilului în litigiu către vânzătorii M.I. şi M.V.
Prin urmare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 9 iunie 1995, a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese desfiinţat, astfel că şi susţinerea instanţei de apel că tranzacţia viza un bun ce nu constituia proprietatea vânzătorilor nu corespundea realităţii.
Pe de altă parte, deşi este real că în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 14914, la 9 iunie 1995, de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti, transcris în Registrul de transcripţiuni imobiliare al aceluiaşi notariat sub nr. 8276 din 9 iunie 1995, se face menţiunea că imobilul în discuţie a fost naţionalizat, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul vânzătorilor – M.P. – în acelaşi contract au fost inserate, pe lângă titlul iniţial de proprietate, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2348, la data de 29 ianuarie 1931, de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. 1049, la data de 29 ianuarie 1931, la grefa aceluiaşi tribunal şi titlul în baza căruia imobilul a revenit în patrimoniul vânzătorilor, ca succesori ai proprietarului M.P., respectiv, sentinţa civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, ca şi procesul-verbal de predare-primire încheiat de SC F.O. SA sub nr. 3125 din 14 decembrie 1994.
Or, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate într-un litigiu în revendicare, prin care s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că statul nu deţinea un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care acesta a reintrat în patrimoniul proprietarilor de drept, unită cu Dispoziţia nr. 1268 din 26 august 1994, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, de restituire a respectivului imobil, erau de natură a forma convingerea, în ceea ce-l priveşte pe cumpărătorul C.I., că imobilul constituia cu adevărat proprietatea vânzătorilor.
Din această perspectivă, situaţia juridică a imobilului, la data tranzacţiei, era certă, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească de retrocedare a bunului fusese pusă în executare voluntar de către deţinătoarea acestuia, Primăria municipiului Bucureşti.
Astfel fiind, nu se poate reproşa cumpărătorului, C.I., lipsa de diligenţă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
De altfel, din dosar a rezultat că memoriul pentru recurs în anulare a fost formulat de un terţ – B.C. – faţă de părţile ce au figurat în litigiul în revendicare, că nu există nici o dovadă că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, 9 iunie 1995, părţile ar fi avut cunoştinţă de demersul petentului B.C. şi, cu atât mai puţin de promovarea recursului în anulare, comunicarea parchetului în acest sens, fiind adresată exclusiv solicitantului B.C.
Din cele expuse rezultă cu evidenţă că, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuţie, atât vânzătorii, cât şi cumpărătorul au fost de bună credinţă, iar reclamanta nu a dovedit nici pretinsa fraudă la lege.
Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese desfiinţat, iar cumpărătorul a intrat în posesia bunului, fiind de bună credinţă, astfel că el îl va păstra, chiar dacă, ulterior, titlul autorului său a fost desfiinţat, o atare situaţie constituind o excepţie de la regula resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
În adevăr, desfiinţarea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea titlului subachizitorului, în cazul când acesta este de bună credinţă.
Faţă de cele de preced, recursul pârâtului C.I. urmează a fi admis, a se casa Decizia atacată şi a se respinge apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenienţii D.Ş., D.M. şi B.C., împotriva sentinţei civile nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce va fi menţinută.
În schimb, recursul declarat de C.I.O., în contra aceleiaşi sentinţe, va fi respins ca inadmisibil, întrucât acesta nu a figurat ca parte în prezentul litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul C.I. împotriva deciziei nr. 614 din 11 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi respinge apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenienţii D.Ş., D.M. şi B.C. împotriva sentinţei nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o menţine.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C.I.O. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1592/2004. Civil. Punere sub interdictie.... | ICCJ. Decizia nr. 1217/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
