ICCJ. Decizia nr. 1580/2004. Civil. Poprire. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1580/2004
Dosar nr. 2369/2003
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 29 ianuarie 2001, SC R.I. SRL Timişoara, a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Administraţia Financiară Trezoreria Timişoara, înfiinţarea popririi asupra contului, pe care Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara îl are deschis la Trezoreria Timişoara, în vederea executării silite a creanţei, reprezentând valoarea în lei, la data plăţii, a sumei de 9.600,42 dolari S.U.A., precum şi a sumei de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că, deşi prin sentinţa nr. 880/PI din 7 iunie 2000, a Tribunalului Timiş, secţia civilă, învestită cu formulă executorie, debitoarea a fost obligată la plata sumei menţionate reprezentând contravaloarea cantităţii de 4.229 kg tablă, expediată de firma iugoslavă M.A., şi valorificată, în mod nelegal, de autoritatea vamală, refuză să execute de bună-voie această obligaţie.
Judecătoria Timişoara, prin Ordonanţa din 5 februarie 2001, a dispus înfiinţarea popririi asupra contului, pe care Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara îl are deschis la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, până la concurenţa sumei de 9.600,42 dolari S.U.A. (sau echivalentul în lei la data plăţii), şi de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată solicitate.
Ulterior, faţă de lipsa confirmării înfiinţării popririi, instanţa a dispus, din nou, prin Ordonanţa din 22 februarie 2001, înfiinţarea popririi până la concurenţa sumei de 258.587.312 lei, precum şi de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.
Acelaşi considerent a justificat şi emiterea celei de-a treia ordonanţe de înfiinţare a popririi, la data de 15 martie 2001, asupra contului debitoarei deschis la Administraţia Financiară Trezoreria Timişoara, până la concurenţa sumelor menţionate mai sus.
Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara a formulat contestaţie la executare, arătând, pe de o parte, că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu nu este încă irevocabilă, cauza fiind în curs de soluţionare, în recurs, pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, iar, pe de altă parte, că există riscul imposibilităţii recuperării sumei menţionate, în situaţia în care va fi necesară întoarcerea executării silite, întrucât SC R.I. SRL Timişoara este în stare de insolvenţă financiară.
Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 5379 din 5 aprilie 2001, a admis cererea formulată de SC R.I. SRL Timişoara, şi a validat poprirea înfiinţată, prin Ordonanţa din 15 martie 2001, asupra contului pe care debitoarea îl are deschis la Administraţia Financiară Trezoreria Timişoara, până la concurenţa sumei de 258.587.312 lei, reprezentând despăgubiri, şi de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a invalidat popririle dispuse prin ordonanţele anterioare şi a respins contestaţia la executare formulată de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara, cu motivarea că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu este definitivă şi este învestită cu formulă executorie, iar recursul declarat, în cauză, nu este suspensiv de executare, neputând constitui o piedică în calea executării silite a creanţei.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 36/A din 17 ianuarie 2002, a respins apelul declarat de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara, şi a respins, ca tardivă, cererea de aderare la apel formulată de SC R.I. SRL Timişoara.
Instanţa de apel şi-a însuşit motivarea instanţei de fond cu privire la netemeinicia contestaţiei la executare, reţinând, în acelaşi timp, că pretinsa plată a sumei datoare, invocată de debitoare, nu este dovedită.
În ce priveşte cererea de aderare la apel, formulată de SC R.I. SRL Timişoara, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aceasta trebuia depusă până la prima zi de înfăţişare.
Or, în cauză, prima zi de înfăţişare, în sensul art. 134 C. proc. civ., a fost la data de 15 noiembrie 2001, fiind prorogată prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul termen de judecată în apel, din 18 octombrie 2001, iar cererea de aderare la apel a fost depusă abia în şedinţa publică din 13 decembrie 2001, după împlinirea termenului prevăzut prin dispoziţiile legale menţionate.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 2337 din 23 septembrie 2002, a admis recursul declarat de SC R.I. SRL Timişoara, şi a modificat, în parte, Decizia pronunţată în apel, în sensul obligării Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţeane Timişoara la plata sumei de 2.457,6 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune pentru întârzierea executării, aferente perioadei 15 martie 2001-26 noiembrie 2001.
În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că SC R.I. SRL Timişoara a pretins, în conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) C. proc. civ., acordarea de despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării titlului, precum şi sancţionarea debitoarei cu amendă pentru exercitarea cu rea-credinţă a căilor de atac (în scopul tergiversării executării silite), astfel că instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra acestor cereri, indiferent de soluţia pronunţată, cu privire la cererea de aderare la apel.
Aceeaşi instanţă a mai reţinut că daunele pentru întârziere solicitate sunt întemeiate, întrucât debitoarea a achitat cu întârziere suma stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, ceea ce a produs consecinţe de natură patrimonială, creditoarea neputându-şi îndeplini obligaţiile decurgând din contractul încheiat cu furnizorul mărfii, căruia îi datorează penalităţi de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii neachitate.
Pentru considerentele arătate, instanţa a obligat debitoarea, în temeiul prevederilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., la plata penalităţilor de întârziere de 0,4% pe zi, începând cu data de 15 martie 2001 (când s-a emis ordonanţa de poprire), până la 26 noiembrie 2001 (când s-a achitat creanţa).
Referindu-se la cererea privind aplicarea unei amenzi judiciare, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 108 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada că debitoarea şi-ar fi exercitat drepturile procesuale cu rea-credinţă.
Prin încheierea din 10 octombrie 2002, dată în camera de consiliu, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale (de calcul) strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 2237 din 23 septembrie 2002, a Curţii de Apel Timişoara, în sensul că valoarea despăgubirii datorate de debitoarea, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara, însumează 9.830,4 dolari S.U.A., în loc de 2.457,6 dolari S.U.A., cum, în mod eronat, s-a calculat iniţial.
Considerând că Decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită pe fond a pricinii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 27 litera f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, în cauză, solicitând casarea acesteia şi respingerea recursului declarat de creditoarea, SC R.I. SRL Timişoara, împotriva deciziei tribunalului.
Recursul în anulare vizează, în esenţă, greşita soluţionare a pretenţiei creditoarei, SC R.I. SRL Timişoara, de a i se acorda, de către debitoare, despăgubiri (daune interese) pentru întârzierea executării titlului, reclamată în dosarul Tribunalului Timiş , prin cererea de aderare la apel.
Cu privire la acest aspect, se invocă patru critici, după cum urmează:
Printr-o primă critică, se susţine că instanţa de recurs, acordând, prin soluţia pronunţată, daune interese creditoarei, SC R.I. SRL Timişoara, care le reclamase, nu în faţa primei instanţe, ci, prin cererea de aderare la apel făcută în faţa tribunalului, la termenul din 13 decembrie 2001, a încălcat prevederile art. 294 C. proc. civ., care reglementează principiul inadmisibilităţii cererilor noi în apel.
Critica este întemeiată.
Potrivit prevederilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., „în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 500.000 la 7.000.000 lei".
Cererea, având ca obiect despăgubirile menţionate, poate fi formulată doar în faţa instanţei de executare (care se pronunţă, prin aceeaşi hotărâre, atât asupra contestaţiei la executare, cât şi cu privire la cererea de despăgubiri), sau, în mod excepţional, direct în apel, în condiţiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv, dacă se solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe).
Datorită funcţiei fundamentale a instanţei de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile care au fost aduse în faţa acesteia, art. 294 C. proc. civ. reglementează principiul inadmisibilităţii cererilor noi în apel, respectiv interdicţia valorificării unor pretenţii direct în faţa instanţei de apel (cu excluderea primului grad de jurisdicţie), iar prevederile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. nu derogă de la acest principiu.
Ca atare, instanţa de apel, procedând la rejudecarea în fond a litigiului, nu poate reaborda fondul nici ultra apellatum, peste ceea ce s-a apelat, nici ultra iudicati, peste ceea ce s-a judecat deja la nivelul primei instanţe.
În cauză, SC R.I. SRL Timişoara nu a formulat cererea de despăgubiri în faţa instanţei de executare, ci abia prin cererea de aderare la apel, depusă în şedinţa publică din 13 decembrie 2001.
Or, cererea de aderare la apel trebuie să întrunească toate condiţiile de fond şi formă ale apelului, întrucât, în realitate, aderarea la apel nu este decât o varietate de apel.
În consecinţă, prin aderarea la apel, nu se poate trece dincolo de limitele efectului devolutiv al apelului, astfel încât intimatul care formulează o asemenea cerere nu poate pune în discuţie, pe această cale, direct în faţa instanţei de apel, altceva decât ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe.
Având în vedere că daunele interese solicitate de SC R.I. SRL Timişoara, prin cererea de aderare la apel, nu au format obiectul judecăţii în faţa primei instanţe şi nici nu se încadrează în categoria dobânzilor, ratelor, veniturilor sau altor despăgubiri, reglementate prin art. 294 alin. (2) C. proc. civ., reiese că soluţia pronunţată de instanţa de recurs, prin care ele au fost acordate în sensul cerut, este dată cu încălcarea esenţială a principiului inadmisibilităţii cererilor noi în apel, consacrat prin textul legal menţionat.
Prin cea de a doua critică, Procurorul General reproşează instanţei de recurs că, prin Decizia dată, a încălcat prevederile art. 293 alin. (1) fraza a II-a C. proc. civ.
Şi această critică este fondată.
Potrivit art. 293 alin. (1) fraza a II-a C. proc. civ., cererea de aderare la apel se poate face doar până la prima zi de înfăţişare.
În cauză, SC R.I. SRL Timişoara a depus cererea de aderare la apel în şedinţa publică din 13 decembrie 2001, după prima zi de înfăţişare în apel (care a fost data de 15 noiembrie 2001, ca urmare a prorogării, prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul termen de judecată din 18 octombrie 2001).
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a respins cererea de aderare la apel ca fiind tardivă, iar soluţia instanţei de recurs, prin care se confirmă tardivitatea, dar, totuşi, se soluţionează pe fond pretenţiile ce formează obiectul aderării tardive la apel, apare ca fiind nelegală şi contradictorie.
Critica a treia din recursul în anulare vizează nelegalitatea deciziei pronunţate, sub aspectul încălcării prevederilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ.
Critica este fondată.
Potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în cazul în care instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza, spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Menirea acestei soluţii legislative este aceea de a se respecta principiul celor două grade de jurisdicţie, singura cale, în situaţia evocată, fiind aceea a trimiterii cauzei la instanţa inferioară, pentru a se pronunţa ea însăşi, mai întâi, asupra chestiunii litigioase deduse judecăţii.
Or, prin hotărârea criticată, instanţa a soluţionat pentru prima oară, în recurs, pretenţiile formulate de SC R.I. SRL Timişoara, răpind părţii adverse posibilitatea de a exercita căile de atac fireşti împotriva hotărârii pronunţate în defavoarea sa.
Prin cea de a patra critică, se susţine că hotărârea instanţei de recurs, nelegală pentru deficienţele procedurale menţionate mai sus, este şi vădit netemeinică, întrucât a fost pronunţată în lipsa unor probe edificatoare din care să rezulte dacă într-adevăr SC R.I. SRL Timişoara a plătit penalităţile de întârziere, reclamate prin cererea de aderare la apel.
Se mai susţine că instanţa de recurs, administrând probe, altele decât înscrisurile, a încălcat şi prevederile art. 305 C. proc. civ.
Critica este evident fondată.
Se constată, sub acest aspect, că instanţa a ignorat faptul că, în cadrul litigiului de fond (soluţionat prin sentinţa civilă nr. 880/PI din 7 iunie 2000, titlu executoriu în cauză), SC R.I. SRL Timişoara a mai solicitat asemenea despăgubiri, care i-au fost respinse, pe considerentul că profitul nerealizat invocat nu este rezultatul direct al săvârşirii faptei ilicite.
Ca atare, instanţa nu putea admite o nouă cerere având ca obiect penalităţile de întârziere rezultate din contractul încheiat cu furnizorul de tablă, decât în situaţia în care s-ar fi dovedit că între fapta ilicită (valorificarea nelegală a mărfii de către autoritatea vamală) şi pretinsele penalităţi de întârziere există raport de cauzalitate.
Pe de altă parte, însă, este de reţinut că instanţa de recurs nu putea administra probe în acest sens (cu excepţia înscrisurilor), operând interdicţia prevăzută prin art. 305 C. proc. civ.
Ca atare, chiar dacă s-ar face abstracţie de faptul că, în cauză, s-au încălcat norme imperative de procedură, este de necontestat însă, că, pe fond, soluţia este lipsită de bază probatorie, întrucât SC R.I. SRL Timişoara nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale (care constituie temeiul pretenţiilor sale).
Faptul că Decizia instanţei de recurs s-a vădit a fi, pentru considerentele arătate, esenţial nelegală şi vădit netemeinică, impune, prin consecinţă, constatarea că încheierea din 10 octombrie 2002, a aceleiaşi instanţe, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a unei erori materiale strecurată în decizie, formulată de creditoare, a rămas fără obiect.
Recursul în anulare declarat, în cauză, fiind, aşadar, întemeiat, sub toate aspectele, urmează să fie admis, în sensul modificării deciziei criticate, prin respingerea recursului creditoarei declarat împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi respingerea, ca rămasă fără obiect, a cererii de îndreptare a erorii materiale, formulată de aceeaşi parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul Generala la Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 2237 din 23 septembrie 2002, a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, şi a încheierii din 10 octombrie 2002, a aceleiaşi curţi, din dosarul nr. 2335/2002.
Modifică Decizia şi încheierea menţionate, în sensul că respinge recursul declarat de reclamanta, SC R.I. SRL Timişoara, împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Respinge cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de aceeaşi reclamantă ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 1766/2004. Civil. Lg.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1592/2004. Civil. Punere sub interdictie.... → |
---|