ICCJ. Decizia nr. 1592/2004. Civil. Punere sub interdictie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1592/2004
Dosar nr. 4562/2003
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Bucureşti, înregistrată la nr. 201/12 A din 17 august 2001, reclamanta, B.C., domiciliată în Bucureşti, a solicitat punerea sub interdicţie a tatălui său, B.I., domiciliat în Bucureşti, invocând, în esenţă, grava alterare a capacităţii psihice, a discernământului acestuia, dublată de incapacitatea fizică de a se îngriji singur de interesele sale, împrejurări care constituie cauza comiterii unor fapte şi acte iresponsabile, de natură să afecteze atât pe cel în cauză, cât şi pe ea, unicul lui copil.
În motivarea acţiunii, reclamanta a mai arătat că starea fizică şi psihică a tatălui ei, B.I. s-a înrăutăţit şi datorită unor lovituri la cap suferite în urmă cu 10 ani şi în februarie 2001 (prin cădere), acesta devenind indisponibil, mobilizat la pat, confuz în ce priveşte persoana sa, fiica, cei apropiaţi, evenimentele etc. Dintre manifestările mai recente ale celui în cauză, reclamanta prezintă: limbajul violent în locuinţă şi în afara acesteia, lovirea cu o sticlă a unui colocatar, necunoaşterea ocupaţiei fiicei, a celorlalţi membri de familie, a împărţirii locuinţei, confundând baia cu bucătăria, exprimarea că „ar trebui să dea de mâncare unor muncitori inexistenţi", că „nu e destul de elegant ca să meargă la Capşa", etc.
În sfârşit, în acţiune, reclamanta a arătat că starea psihică a celui în cauză este ereditară, întrucât mama şi sora acestuia au suferit de scleroză senilă. Contestă capacitatea M.V., actuală soţie, de a reprezenta interesele celui în cauză şi de a-l îngriji corespunzător.
Acţiunea a fost trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea efectuării cercetărilor prealabile, conform art. 30 din Decretul nr. 32/1954.
Dosarul, cu rezultatul cercetărilor prealabile, a fost trimis Tribunalului Bucureşti la data de 18 noiembrie 2002, pentru a hotărî cu privire la cererea de punere sub interdicţie.
Curator al persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut a fost desemnată V.M., soţia acestuia (dispoziţia nr. 13 din 9 ianuarie 2003, emisă de Primarul Sectorului 2 Bucureşti).
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 173 din 11 februarie 2003, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, cu motivarea că, din cuprinsul expertizei psihiatrice, al depoziţiilor martorilor audiaţi, a rezultat că B.I. nu este în situaţia de a fi pus sub interdicţie, deoarece se comportă în limite normale pentru vârsta sa, având un QI = 90, cu un profil de personalitate normal structurat, uşoară labilitate emoţională.
Tribunalul a mai reţinut că cel în cauză, audiat fiind, a răspuns în mod coerent la întrebările puse, demonstrând că are reprezentarea faptelor sale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de către reclamantă, prin Decizia nr. 297 A din 22 mai 2003, l-a respins, ca nefondat, reţinând: că soluţionarea cererii de către prima instanţă s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 32/1954, art. 142 şi următoarele din Codul Familiei; că, din concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, rezultă, în mod cert, că B.I. prezintă o personalitate organică în limitele normale, corespunzătoare vârstei şi afecţiunilor asociate şi că, având discernământul păstrat, nu este cazul a fi pus sub interdicţie.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta, B.C., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală prin următoarele motive care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9, 10 C. proc. civ.
Criticile aduse deciziei atacate, prin motivele 1 şi 2, vizează încălcarea de către instanţa de apel şi, implicit, de instanţa de fond, a principiului dreptului la apărare, sub acest aspect recurenta-reclamantă susţinând: că nu i-au fost comunicate întâmpinarea, actele medicale şi toate declaraţiile martorilor, aşa cum prevede art. 116 alin. (1) şi art. 129 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare care a pus-o în situaţia de a nu-şi putea pregăti apărarea, în cauză, de a beneficia de o judecată echitabilă de care se face vorbire în art. 6 pct. 1 din convenţia europeană a drepturilor omului; că avea dreptul de a i se comunica actele menţionate, cu atât mai mult cu cât, din dosar, rezulta că a solicitat judecarea cauzei în lipsă; că, în aceste condiţii, hotărârile pronunţate sunt nule. Mai arată că, de altfel, judecătorul de la instanţa de fond, N.M., se află în cercetări pentru comiterea unor fapte penale cu prilejul pronunţării sentinţei.
Motivele 3, 4 şi 5 de recurs vizează fondul pricinii, sub acest aspect recurenta-reclamantă reproşând instanţei de apel:
- că a confundat examenul psihologic cu expertiza medico-legală psihiatrică;
- că răspunsurile lui B.I. la testul psihologic nu au fost verificate dacă sunt reale;
- că nu a analizat foaia de observaţie, care, pe baza datelor puse în evidenţă (diagnostic la 72 ore, internare din 8 până în 9 ianuarie 2003; număr bilet externare 501, fără arătarea orei internării şi a celei privind externarea), şi a împrejurării că o internare a celui în cauză imediat după Sfântul Ion, s-ar părea că nu este reală, având în vedere obiceiul acestuia de a-şi sărbători ziua prenumelui, ar fi permis concluzia că a fost întocmită formal;
- că s-a erijat în expertă, ca şi tribunalul, în cunoscătoare a bolilor mintale;
- că a soluţionat pricina cu superficialitate, neanalizând temeinic ansamblul probelor administrate, motivând Decizia în termeni generali, cu folosirea inadecvată a unor termeni de specialitate (personalitate organică) şi fără a face referire la dispoziţiile legale pretins respectate de către tribunal.
- că nu i-a comunicat raportul de expertiză medico-legală-psihiatrică, fiindu-i astfel răpită posibilitatea contestării lui.
Pentru toate aceste motive, reclamanta solicită admiterea recursului, constatarea nulităţii celor două hotărâri, rejudecarea pricinii în fond şi admiterea acţiunii.
Recursul nu este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Cu privire la motivul prim de recurs, criticile 1 şi 2, vizând încălcarea dreptului de apărare:
Criticile formulate nu sunt întemeiate.
Este adevărat că, potrivit art. 116 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, întâmpinarea şi înscrisurile anexă trebuie să fie comunicate celorlalte părţi.
Nu e mai puţin adevărat că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, fiind obligate să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi în termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) (cu bună-credinţă) şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Fiind vorba de o cauză ce vizează punerea sub interdicţie, mai trebuie menţionat şi articolul 32 din Decretul nr. 32/1954 (ultima propoziţie), care cuprinde dispoziţia potrivit căreia „cererea şi toate înscrisurile depuse se vor comunica celui a cărui punere sub interdicţie este cerută".
În cauză, se constată că pârâtul, B.I., nu a formulat întâmpinare nici în dosarul tribunalului, nici în cel de apel.
Astfel, în dosarul tribunalului, se constată că pârâtul, B.I., la 6 ianuarie 2003, a depus un memoriu, având caracter de note scrise, însoţit de patru declaraţii extrajudiciare ale unor persoane: D.S.S., N.I.E., B.M. şi Z.N.
Comunicarea memoriului şi a declaraţiilor menţionate nu intra în sfera obligaţională prevăzută de lege pentru instanţă.
În acelaşi dosar, se află un memoriu depus de către reclamantă la 7 februarie 2003, în care aceasta precizează că a luat cunoştinţă de rezultatul examenului psihologic al lui B.I., şi de foaia de observaţie clinică, şi că nu este de acord cu acestea pentru motivele anume indicate.
În aceste condiţii, pricina a fost judecată la termenul din 11 februarie 2003, pronunţându-se sentinţa nr. 173.
Nici în dosarul instanţei de apel, pârâtul, B.I., nu a formulat întâmpinare, în acesta aflându-se, de asemenea, un memoriu (note scrise).
În apel, pricina a avut două termene de judecată, 17 aprilie 2003 şi 22 mai 2003, cel de al doilea termen fiind acordat la cererea reclamantei (apelantă) pentru lipsă de apărare.
În acelaşi dosar, se află o cerere prin care reclamanta-apelantă, pentru termenul din 22 mai 2003, a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în baza motivelor de apel scrise, dar, în acelaşi timp, a precizat că insistă a se da curs cererii anterioare privind comunicarea întâmpinării şi a celorlalte înscrisuri.
În apel, cauza a fost judecată la termenul din 23 mai 2003, când a fost prezentă numai V.M., curator.
În această fază procesuală, reclamanta-apelantă a dispus, efectiv, de posibilitatea studierii şi a raportului de expertiză medico-legală-psihiatrică, existent în dosarul de fond.
Din cele reţinute mai sus, rezultă că, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, au judecat pricina în condiţii legale, neputându-li-se imputa că au încălcat principiul dreptului de apărare.
Efectiv, întâmpinare nu a fost formulată în cauză, deci nu s-a pus problema obligaţiei de comunicare prevăzută de lege, iar cererea de punere sub interdicţie, înscrisurile şi actele medicale au fost comunicate pârâtului, aşa cum prevede art. 32 din Decretul nr. 32/1954.
Neîntemeiate sunt şi motivele de recurs, care vizează fondul pricinii (criticile 3, 4, 5).
Punerea sub interdicţie este o instituţie menită să ocrotească persoana care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
Procedura legală înscrisă în art. 142 din Codul familiei, condiţionează punerea sub interdicţia de existenţa unei stări de tulburare mintală cu caracter general şi permanent.
În consecinţă, slăbirea trecătoare a facultăţilor mintale, inconştienţa generată de beţie, hipnoză, de unele decepţii trecătoare etc., nu sunt de natură să determine luarea unei asemenea măsuri.
Se impune, de asemenea, precizarea că dacă o persoană, deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-şi administreze bunurile şi să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare din cauza bătrâneţii, a unei infirmităţi fizice sau psihice, nu sunt întrunite condiţiile pentru punerea sub interdicţie, ci cele pentru instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.
Constatarea alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, a persoanei cerută a fi pusă sub interdicţie, trebuie să rezulte din acte medicale întocmite aşa cum prevăd dispoziţiile legale care reglementează această materie.
Procedura punerii sale sub interdicţie se realizează, potrivit art. 30 şi 31 din Decretul nr. 32/1954, în două faze, şi anume: prima, în care procurorul efectuează cercetările şi „ia părerea unei comisii de medici specialişti", iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie s-a cerut se găseşte internat într-o instituţie sanitară, şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află (art. 30 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954); a doua, când instanţa de judecată, intrând în posesia acestor acte, poate dispune internarea provizorie a celui în cauză, dacă observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară (art. 31 din Decretul nr. 32/1954).
Evident, în cauzele de acest gen nu este exclusă, în scopul arătat, şi efectuarea unei expertize psihiatrice.
Se impune menţiunea că prevederea din art. 30 alin. (1) al Decretului nr. 32/1954 are caracter imperativ.
Conform art. 33 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 32/1954, instanţa de judecată are obligaţia să asculte pe cel a cărui punere sub interdicţie s-a cerut, pentru a constata starea sa mintală; dacă cel în cauză nu este în stare să se înfăţişeze la dezbateri, obligaţia de ascultare va fi realizată la locul unde acesta se află.
Şi această prevedere legală are caracter imperativ. Înseamnă deci, că avizul comisiei de medici specialişti (care nu poate lipsi din dosar, aşa cum s-a arătat) şi declaraţiile martorilor, în sensul că ar fi întrunite cerinţele legii pentru punerea sub interdicţie, nu pot suplini obligaţia ascultării persoanei în cauză, pentru a se constata, şi în acest mod, starea sa mintală.
În sfârşit, un ultim considerent de drept, necesar a fi prezentat, vizează măsura în care concluziile medicilor specialişti se oglindesc în soluţia instanţei.
În această privinţă, urmează a se reţine că, în speţele de genul celei de faţă, concluziile medicilor specialişti, deşi constituie un mijloc de probă deosebit datorită caracterului lor ştiinţific, nu au forţă probantă absolută, fiind supuse, ca oricare alt mijloc de dovadă, liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit intimei convingeri.
Prin urmare, instanţa poate aprecia capacitatea celui ce urmează să fie pus sub interdicţie şi pe baza altui material probator, având posibilitatea să ajungă la o altă concluzie diferită de cea a medicilor.
În speţă, este adevărat că instanţa de fond a soluţionat pricina fără ca în dosar să existe şi opinia (concluziile) medicilor specialişti, care a fost depusă la dosar, sub forma expertizei medico-legale-psihiatrice, după pronunţarea sentinţei.
Soluţia de respingere a acţiunii a fost, însă, pronunţată în baza celorlalte probe din dosar (foaia de observaţie clinică, rezultatul examenului psihologic, rezultatul spitalizării consemnat în biletul de ieşire din spital, la care sunt anexate observaţiile cu privire la examenul clinic general, cel de specialitate, cuprinzând concluzia că B.I. are discernământul păstrat, inclusiv constatarea că cel în cauză a răspuns coerent la întrebările puse când a fost audiat), şi s-a dovedit că este corectă, fiind, în concordanţă cu opinia medicilor specialişti, exprimată în expertiza medico-legală-psihiatrică.
Instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, în urma analizei întregului material probator din dosar, inclusiv a expertizei medico-legale-psihiatrice, formându-şi convingerea că B.I., chiar dacă prezintă unele disfuncţionalităţi specifice vârstei (născut în 22 decembrie 1927), are discernământul păstrat şi nu este cazul să fie pus sub interdicţie.
Susţinerea recurentei-reclamante, că menţiunile din foaia de observaţie clinică, din biletul de ieşire din spital nu ar fi reale, reprezintă o simplă afirmaţie nedovedită prin înscrierea în fals.
De altfel, constatările cuprinse în actele menţionate au fost confirmate şi prin expertiza medico-legală-psihiatrică de la dosar.
În consecinţă, recursul reclamantei, B.C., vădindu-se a fi neîntemeiat, urmează să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta, B.C., împotriva deciziei nr. 297/A din 22 mai 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1580/2004. Civil. Poprire. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 1354/2004. Civil. Nulitate absoluta contract... → |
|---|
