ICCJ. Decizia nr. 2286/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2286/2004
Dosar nr. 97/2003
Şedinţa publică de la 19 martie 2004
Deliberând asupra recursurilor declarate de reclamanta T.T.P. şi de pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin D.G.F.P. Constanta împotriva deciziei nr. 113/ c din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanta, secţia civilă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1062, pronunţată la 17 decembrie 1999, în dosarul nr. 4565/1999 Tribunalul Constanta, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de către T.T.P. în contradictoriu cu municipiul CONSTANŢA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, R.A.E.D.P.P. Constanţa, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, precum şi în contradictoriu cu C.V., C.C., M.H. şi M.G.
Ca urmare prin aceeaşi sentinţă pârâţii menţionaţi au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie „etajul I al imobilului situat în Constanţa, compus din 4 camere cu dependinţe” la care se adăuga o pivniţă în suprafaţă de 21,65 mp, aflată în subsolul clădirii.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de pârâţii municipiul CONSTANŢA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, R.A.E.D.P.P. Constanţa, precum şi de pârâţii C.V., C.C., M.H. şi M.G. au fost admise prin decizia civilă nr. 113/ C pronunţată de Curtea de Apel Constanta, secţia civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 1682/2000.
În consecinţă hotărârea primei instanţe a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii în ceea ce îi priveşte pe apelanţi, reţinându-se că R.A.E.D.P.P. Constanţa nu avea calitate procesuală, iar faţă de pârâţii persoane fizice aceasta era nefondată.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că
imobilul compus din mai multe apartamente situat la adresa din Constanţa, a aparţinut iniţial soţilor T.G. şi T.T.;
unul dintre apartamentele a fost dat reclamantei şi şotului sau cu titlu de dotă, fără a fi însă respectate formele de publicitate imobiliară şi fără modificarea corespunzătoare a evidenţelor fiscale;
în raport cu aceste evidenţe întregul imobil, inclusiv spaţiul revendicat de reclamantă a făcut obiectul măsurii naţionalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950 împotriva proprietarilor originari care au fost menţionaţi ca atare în anexa actului normativ amintit;
foştii chiriaşi care ocupau cele două unităţi locative constituite ulterior naţionalizării la primul etaj al construcţiei au cumpărat câte una dintre acele unităţi fiind de bună credinţă;
pârâta R.A.E.D.P.P. care a semnat în calitate de vânzătoare contractele încheiate cu foştii chiriaşi a fost, de asemenea, de bună credinţă şi că
întreaga operaţiune a fost determinată de existenţa unei aparenţe care conferea statului calitatea de proprietar al spaţiilor vândute.
La 17 decembrie 2002 şi 19 decembrie 2002, reclamanta T.T.P. şi respectiv pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanţa au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 97/2003.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii formelor de publicitate imobiliară în ceea ce priveşte actul său dotal şi că prin urmare instanţa de apel a reţinut în mod greşit că respectivul titlu de proprietate nu ar fi fost opozabil terţilor.
Printr-o altă critică s-a evidenţiat că, din totalul de 5 apartamente care alcătuiau imobilul situat în Bd. Ferdinand, în anexa Decretului nr. 92/1950 au fost menţionate numai cele 4 care aparţineau soţilor T.T. şi T.G., apartamentul reclamantei nefiind deci naţionalizat.
În altă ordine de idei recurenta-reclamantă a invocat şi a argumentat pe larg lipsa de suport probatoriu a aprecierilor instanţei de apel referitoare la buna credinţă a părţilor semnatare ale contractelor care constituie titlurile de proprietate ale foştilor chiriaşi.
În susţinerea recursului declarat de STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanţa s-a invocat ca unic motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului.
În ceea ce îl priveşte intimaţii pârâţi MUNICIPIUL CONSTANŢA reprezentat prin PRIMAR şi respectiv CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu a exprimat în scris punctul său de vedere referitor la recursurile declarate în cauză.
De asemenea, intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa nu a participat la dezbaterea asupra recursurilor însă a depus în dosar note de şedinţă în care s-a referit exclusiv la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia.
Cu ocazia dezbaterilor desfăşurate la 19 martie 2004, intimaţii-pârâţi C.V., C.C., M.H. şi M.G. au solicitat la rândul lor respingerea recursului declarat de reclamantă precizând că sunt de acord cu admiterea recursului declarat de STATUL ROMÂN.
În cursul aceloraşi dezbateri fiecare dintre cei doi recurenţi a solicitat respingerea recursului părţii adverse.
Recursurile sunt nefondate.
În acest sens, Curtea are în vedere că prin înscrisurile depuse în dosar s-a făcut dovada că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat, deoarece măsura naţionalizării fusese dispusă împotriva altor persoane, iar nu împotriva reclamantei care era adevăratul proprietar, conform actului sau dotal.
Aşa fiind, criticile care configurează primele doua motive ale recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţate în apel sunt întemeiate.
În acelaşi timp Curtea reţine că respingerea, prin decizia amintită, a acţiunii în revendicare este justificată în raport cu eficienţa juridică pe care legea şi jurisprudenţa au conferit-o aparenţei de drept.
Este de remarcat astfel că la data 21 octombrie 1997, când reclamanta T.T.P. a formulat acţiunea în revendicare, obiectul material al acţiunii, respectiv etajul I al construcţiei situate în Constanţa, la adresa din Bd. Ferdinand, fusese deja vândut pârâţilor care anterior au locuit în acel spaţiu în calitate de chiriaşi.
În acest sens, la 21 noiembrie 1996, s-au încheiat două contracte având numere consecutive, nr. 27, nr. 928 şi nr. 27 nr. 929, acte juridice prin care M.H. şi M.G. şi respectiv C.V. şi C.C. au cumpărat de la pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa ambele apartamente situate la etajul I al construcţiei din Constanţa, Bd. Ferdinand.
Acest aspect este esenţial pentru soluţionarea cauzei în general şi a recursului reclamantei în special, întrucât
la data încheierii celor două contracte statul avea aparenţa unui adevărat proprietar al bunului;
titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acţiune în justiţie şi deci nici o hotărâre judecătorească nu fusese pronunţată;
nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată chiriaşilor spre a-i încunoştinţa despre intenţia reclamantei de a revendica bunul,
iar o lege specială, Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu.
Pe lângă această aparenţă de drept pârâţii M.H., M.G., C.V. şi C.C. beneficiază şi de prezumtia de bună credinţă în condiţiile în care în cauză respectiva prezumţie nu a fost combătută prin nici o probă.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că însuşi T.M., fratele reclamantei care a şi reprezentat-o pe aceasta în proces, a menţionat în scris că nici în familia reclamantei „nu s-a cunoscut situaţia juridică a acestui apartament până în 1996”.
În acest context motivul de recurs prin care se reproşează pârâţilor necunoaşterea situaţiei juridice a acelui imobil şi o aşa zisă lipsă de diligenţă nu poate fi primit.
În legătură cu recursul declarat de STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanţa este de observat că acest pârât nu a atacat cu apel sentinţa prin care fusese obligat, alături de ceilalţi pârâţi, să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Atacarea cu recurs a deciziei din apel care înlătura respectiva obligaţie este de natură a pune în discuţie interesul unui asemenea demers.
În altă ordine de idei, Curtea are în vedere ca fiind de principiu că în recurs nu pot fi primite acele critici pe care partea a omis să le formuleze în calea de atac intermediară a apelului.
Acest principiu, exprimat în doctrină prin expresia latină „omisso medio”, îşi găseşte temeiul legal în prevederile art. 299 – art. 316 C. proc. civ., care într-o interpretare sistemică, nu îngăduie formularea în recurs a unor critici în legătură cu aspecte pe care instanţa de apel nu a fost legal investită spre a le judeca.
Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că, în condiţiile în care numai T.T.P. a apelat sentinţa pronunţată în cauză, instanţa de apel nu putea lua în considerare nici măcar din oficiu pretinsa lipsă a calităţii procesuale a STATULUI ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, deoarece o astfel de abordare era de natură a înrăutăţi situaţia reclamantei în propria cale de atac.
Reţinând deci că în cauză nu îşi găsesc incidenţa nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T.T.P. şi de pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin D.G.F.P. Constanta împotriva deciziei nr. 113/ c din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanta, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2911/2004. Civil. Actiune în constatare;... | ICCJ. Decizia nr. 2283/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
