ICCJ. Decizia nr. 1426/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1426/2004
Dosar nr. 5292/2003
Şedinţa publică de la 20 februarie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamanţii O.I.A. şi O.M.C. împotriva deciziei nr. 108 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 5828/2002, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 10 august 2001, reclamanţii O.M.A. şi O.M.C. au chemat în judecată CONSILIUL LOCAL AL ORASULUI BREAZA solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină şi exclusivă proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în oraşul Breaza, str. Republicii (fosta Şoseaua Naţională) compus din teren în suprafaţă de 514 mp, construcţii şi plantaţii.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că imobilul revendicat a aparţinut mamei reclamanţilor şi a fost preluat fără titlu de către statul roman prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, deşi proprietara bunului era exceptată de la măsura naţionalizării în raport cu dispoziţiile art. II din acelaşi act normativ.
În acelaşi sens au mai fost invocate prevederile art. 8 şi 10 din Constituţia R.P.R. intrată în vigoare la 13 aprilie 1948, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţia României aflată în vigoare, art. 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Totodată au susţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pe considerentul că acest act normativ contravine aceluiaşi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi unor prevederi din Constituţia României: (art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 41 pct. 3, 5 şi 7 şi respectiv art. 135 pct. 1 şi 6).
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu numărul de dosar 7874/2001, iar ulterior în cauză s-a făcut dovada că, printr-un contract încheiat în anul 1978, imobilul a fost cumpărat de numiţii P.M. şi P.V. şi că acesta din urmă a decedat la 14 iulie 1995, succesorii săi fiind P.M. şi P.C.
Ca urmare, la cererea pârâtului au fost introduşi în cauză în calitate de „intervenienţi forţaţi” P.M. şi P.C.
Prin sentinţa civilă nr. 268 pronunţată de Tribunalul Prahova la 10 iunie 2002, acţiunea a fost admisă, iar pârâţii şi intervenienţii forţaţi au fost obligaţi să le lase reclamanţilor „în deplină proprietate şi paşnică folosinţă” imobilul aflat în litigiu şi să le plătească aceloraşi reclamanţi cheltuieli de judecată în valoare de 15 milioane lei.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de pârâtul CONSIIUL LOCAL BREAZA şi de intervenienţii P.M. şi P.C. au fost admise prin decizia nr. 108 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 5828/2002.
Ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în tot, acţiunea formulată fiind respinsă ca inadmisibilă
Ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca inadmisibilă. a acţiunii formulate de O.M.A. şi O.M.C.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că „după adoptarea Legii nr. 10/2001, situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, inclusiv a celui din litigiu, şi stabilirea măsurilor reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent nu se poate realiza decât după procedura instituită prin acest act normativ, fără a se mai putea recurge la dreptul comun”, aşa cum au procedat în speţă reclamanţii.
La 13 noiembrie 2002, reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 5292/2002.
Sub aspectul argumentării sale în drept recursul astfel declarat conţine doar o enunţare formală şi globală a prevederilor „art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ.”, fără ca expunerea ulterioară a criticilor aduse hotărârilor pronunţate în cauză să fie însoţită de referiri concrete la unul sau altul dintre cele patru motive legale de recurs menţionate.
Primele critici formulate de recurenţi au vizat hotărârea instanţei de fond care, a apreciat ca acţiunea este admisibilă în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără a menţiona alte reglementări care operează în acelaşi sens:
art. 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
art. 14 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice adoptat de Adunarea Generala O.N.U. la 16 decembrie 1966
şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Au fost, de asemenea, formulate numeroase critici împotriva deciziei recurate. Dată fiind lipsa de coerenţă a expunerii lor, curtea are în vedere necesitatea unei minime sistematizări a acestor critici.
Se constată astfel că, în esenţă, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este de natură a îngrădi liberul lor acces la justiţie, constituind, de asemenea, o piedică în soluţionarea litigiului într-un timp rezonabil.
În sprijinul acestor aserţiuni au fost invocate din nou prevederile art. 17 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele ale art. 14 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, precum şi dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României şi cele ale Codului civil afirmându-se că, într-o ierarhizare a diverselor tipuri de reglementări, acestea au prioritate de aplicare faţă de Legea nr. 10/2001.
Lezarea dreptului reclamanţilor de a beneficia de soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei a fost argumentată evocându-se aşa numita „lipsă de reacţie a Primăriei Oraşului Breaza la notificarea trimisă de recurenţii - reclamanţi“ conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 la 13 februarie 2002.
Un alt aspect critic evocat în susţinerea recursului a vizat ignorarea de către instanţă tardivităţii depunerii motivelor apelului făcut de intervenienţii P.M. şi P.C.
În ceea ce îi priveşte atât intimatul CONSILIUL LOCAL AL ORASULUI BREAZA, cât şi intimaţii intervenienţi P.M. şi P.C. au solicitat respingerea recursului, ultimii formulând în acest sens şi o întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Aşa cum corect s-a apreciat de către instanţa de apel în speţă acţiunea în revendicare care a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere că prin art. 1, art. 21 alin. (1), art. 47 alin. (2) şi art. 48 legea amintită, a instituit o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie, care în speţă nu era finalizată la data sesizării instanţei de fond, Curtea reţine că acţiunea astfel formulată contravenea cerinţelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., fiind deci inadmisibilă.
Critica referitoare la neobservarea de către instanţa de apel a prevalenţei altor prevederi legale, ca de exemplu a acelora cuprinse în art. 490 – art. 481 C. civ., nu poate fi primită, dat fiind tocmai caracterul de lege specială, şi deci derogatorie de la dreptul comun, pe care îl are, în mod incontestabil Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp Curtea reţine că dispoziţiile amintite nu derogă de la principiul liberului acces la justiţie consacrat în textele constituţionale sau în tratatele internaţionale evocate de recurenţi.
O asemenea concluzie se impune în raport cu împrejurarea că aceeaşi Lege nr. 10/2001 conţine dispoziţii exprese, ca de exemplu cele din art. 24, care stabilesc fără echivoc că persoana interesată este îndreptăţită să se adreseze, neîngrădit, instanţei de judecată în situaţia în care se consideră prejudiciată în drepturile şi interesele sale legitime ca urmare a finalizării procedurii administrative prealabile.
În cazurile unor întârzieri nejustificate a răspunsului la notificarea adresată deţinătorului bunului acelaşi principiu al liberului acces la justiţie a fost avut în vedere de către jurisprudenţa şi doctrină ca argument pentru recunoaşterea dreptului persoanei îndreptăţite de a acţiona în instanţa în vederea obligării celui notificat la emiterea unui asemenea răspuns.
Acest din urmă argument răspunde şi criticii invocate de recurenţi cu privire la împiedicarea soluţionării într-un termen rezonabil a litigiilor reglementate de Legea nr. 10/2001.
De altfel lipsa de suport a acestei critici este cu atât mai evidentă cu cât legea amintită prevede în art. 1 alin. (1) că imobilele preluate abuziv „se restituie de regulă în natură”, ceea ce, în contextul unei procedurii administrative oferă posibilitatea soluţionări acestei categorii de litigii într-un interval de timp mai scurt decât acela al desfăşurării unui proces civil derulat în trei grade de jurisdicţie.
În altă ordine de idei, Curtea reţine că respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a dispus ca urmare a invocării acestei excepţii în apel, ca invocarea s-a făcut din oficiu de către instanţă şi că respectivul aspect nu a fost menţionat în motivele apelului declarat de pârâţii M.P. şi C.P.
Aşa fiind, critica referitoare la tardivitatea acelei motivări apare ca irelevantă.
Reţinând deci că în cauză nu îşi găsesc aplicarea nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii O.I.A. şi O.M.C. împotriva deciziei nr. 108 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2232/2004. Civil. Modificare titlu de... | ICCJ. Decizia nr. 1422/2004. Civil. Revendicare; constatare... → |
|---|
