ICCJ. Decizia nr. 2283/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2283/2004
Dosar nr. 5933/2001
Şedinţa publică de la 19 martie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 461 pronunţată la 7 mai 2001 în dosarul nr. 2529/2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamantul M.S.F.D. în contradictoriu cu pârâtele PRIMÂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi D.G.A.F.I. solicitase „recuperarea în integralitatea proprietăţii imobilului sin Str. Lipscani”.
Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 499 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 22 octombrie 2001 în dosarul nr. 3221/2001.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că reclamantul a investit instanţele la 27 ianuarie 1999 cu o acţiune în revendicare formulată potrivit dreptului comun.
S-a subliniat, de asemenea, că aprecierea instanţei de fond, în sensul că „titlul statului asupra imobilului [revendicat] este valabil” nu poate fi înlăturată, deoarece în care în speţă nu s-a făcut dovada că preluarea de către stat a imobilului s-ar fi făcut „fie cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 224/1951, fie cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950”
La 22 noiembrie 2001, reclamantul M.S.F.D. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 5933/2001.
Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut în esenţă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, deoarece a reţinut că imobilul aflat în litigiu ar fi fost preluat de stat de la proprietara M.A., mama reclamantului.
În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat că în realitate decretul de naţionalizare a fost emis împotriva unei persoane, V.G., care avea doar calitatea de chiriaş.
În acelaşi context s-a susţinut că preluarea respectivului bun era abuzivă „chiar şi după cerinţele legislaţiei comuniste”.
Printr-o a treia critică, formulată în considerarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a afirmat că instanţa de apel a evocat ca temei al deciziei pronunţate în cauză prevederile Decretului nr. 224/1951 care nu erau relevante în speţă.
În cadrul aceleiaşi critici s-a susţinut că decizia recurată cuprinde şi unele aprecieri şi interpretări contradictorii ale dispoziţiilor din Decretul nr. 92/1950 şi din anexa acelui act normativ.
Printr-o a patra critică recurentul a susţinut că primele trei motive de recurs vizează în egală măsură greşita aplicare de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, intrând aşadar şi sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, reclamantul a precizat că în susţinerea recursului se prevalează şi de „susţinerile din notele scrise depuse atât în dosarul 2529/2000 T.M.B. secţia 4 civilă, cât şi în notele scrise depuse în dosarul 2529/2000 C.Ap.Buc.”.
În acest context s-a susţinut că în apel nu a fost analizată critica referitoare la încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare al reclamantului prin refuzul de a amâna judecarea cauzei la 7 mai 2001 când M.S.F.D. nu s-a putut prezenta datorita unor probleme de ordin medical, dovedite cu prin depunerea în dosar a unor certificate.
Şi în legătură cu această omisiune recurentul a afirmat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe lângă declaraţia de recurs reclamantul a depus în dosar şi unele înscrisuri.
În ceea ce le priveşte intimatele-pârâte PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi D.G.A.F.I. au solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea reţine că modalitatea practică în care s-a operat naţionalizarea imobilelor cu destinaţie de locuinţă conform Decretului nr. 92/1950 nu are relevanţă în speţă, deoarece, aşa cum rezultă printre altele din adresa nr. 9594/1954 emisă de C. BUCUREŞTI, depusă de reclamant ca act nou în recurs, imobilul în litigiu a fost naţionalizat ca unitate sanitară sub titulatura F.D. sau D.D.
Deşi, în speţă exproprierea s-a făcut pe numele lui V.G. care era „proprietar” al farmaciei, iar nu al clădirii, acest aspect este lipsit de relevanţă. În acest sens este de amintit că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 134/1949, odată cu unităţile sanitare au fost naţionalizate şi clădirile care le adăposteau „indiferent dacă aparţineau proprietarului unităţii sau oricărui alt proprietar”.
Aşadar măsura amintită era instituită pentru a opera asupra bunului, iar nu împotriva unor proprietari nominalizaţi.
Prin urmare primele două motive ale recursului declarat de reclamant sunt irelevante, în cauză făcându-se dovada că trecerea la stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza unui titlu legal.
Cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi nici el primit, deoarece motivarea amplă dată de instanţa de apel, inclusiv prin analizarea incidenţei în speţă a prevederilor Decretului nr. 92/1950 şi Decretului nr. 224/1951 nu este contradictorie şi nici străină de natura pricinii.
Este de amintit că în cauză reclamantul a eludat mai întâi prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că nu a indicat temeiul legal al acţiunii introductive.
Obiectul acţiunii nu a fost nici el definit decât vag, prin utilizarea unei terminologii cu totul improprii: „recuperarea în integralitatea proprietăţii imobilului”.
Aceeaşi lipsă de rigoare a manifestat-o reclamantul şi sub aspect probatoriu, neobservând că simpla depunere a unei copii puţin lizibile a actului de partaj, despre care afirma ca ar fi titlul de proprietate avut de mama sa asupra imobilului în litigiu, nu răspunde decât parţial cerinţelor art. 1169 C. civ.
Conform acestui text de lege reclamantul avea îndatorirea de a prezenta încă de la data introducerii acţiunii probe care să demonstreze veridicitatea afirmaţiei sale conform căreia actuala adresa „Lipscani” coincide în fapt cu fosta adresa „Lipscani” menţionată în actul de partaj.
Lipsa de diligentă a reclamantului a fost suplinită de instanţe care, aplicând prevederile art. 84 şi art. 129 – art. 130 C. proc. civ., au dat o corectă calificare cererii acestuia ca fiind o acţiune în revendicare, iar ulterior au făcut repetate demersuri pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului revendicat, inclusiv sub aspectul numerotării stradale.
Aceleaşi considerente au determinat instanţa de apel să analizeze speţa din mai multe puncte de vedere, operaţiune care, cel puţin formal, corespundea interesului reclamantului de a se elucida pe deplin toate chestiunile referitoare la regimul juridic al imobilului revendicat.
În acest context nici una dintre aprecierile instanţei de apel nu este contradictorie ori străină de natura pricinii.
De asemenea, nu există temeiuri pentru a fi primit cel de-al patrulea motiv de recurs, Curtea neidentificând nici o încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale evocate în susţinerea primelor trei motive.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, Curtea apreciază că instanţele de fond şi de apel au dat o corectă soluţionare chestiunilor evocate de reclamant prin notele sale scrise.
În acelaşi context, Curtea reţine că refuzul primei instanţe de a dispune o nouă amânare a cauzei, fie şi pe motive medicale, aşa cum s-a cerut la 7 mai 2001, nu reprezintă o încălcare a dreptului acestei părţi la apărare, constituind o măsură admisă de lege. De altfel evocarea în motivarea apelului a acestui incident procedural a fost una strict formală, reclamantul nefiind în măsură să precizeze dacă şi în ce măsură a fost prejudiciat.
Prin urmare ignorarea de către instanţa de apel a acestui aspect nu echivalează cu o omisiune de a se pronunţa asupra unui motiv real de apel.
Reţinând deci că în cauză nu îşi găsesc incidenţa nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2286/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2232/2004. Civil. Modificare titlu de... → |
|---|
