ICCJ. Decizia nr. 1431/2004. Civil. Daune materiale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1431/2004
Dosar nr. 2020/2003
Şedinţa publică din 20 februarie 2004
Deliberând asupra recursului;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 ianuarie 2001 la Tribunalul Iaşi, C.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru a fi obligat la plata sumei de 60.000 dolari S.U.A., reprezentând pagubele pricinuite prin arestarea sa ilegală în perioada 2 martie 1999 – 18 mai 1999, din care 30.000 dolari S.U.A. reprezintă daune materiale şi 30.000 dolari S.U.A. daune morale. Ulterior reclamantul şi-a majorat cuantumul pretenţiilor formulate la 5.000.000 dolari S.U.A.
Prin sentinţa civilă nr. 620 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi a fost admisă în parte acţiunea celui în cauză, dispunându-se obligarea statului român la plata sumei de 10.000 dolari S.U.A. sau contravaloarea acestora în lei la cursul B.N.R. de la data punerii în executare a hotărârii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt incidente în cauză prevederile art. 504 – art. 506 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., în raport de care a fost admisă în parte acţiunea şi numai cu privire la daunele morale. S-a considerat că prejudiciul moral, nepatrimonial constă în atingerea valorilor fundamentale ale individului, care îi definesc personalitatea, valori ce se referă nu numai la existenţa fizică, integritatea corporală şi sănătatea individului, dar şi la sensibilitatea fizică şi psihică, la sentimentele de cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional.
Probele administrate au făcut dovada că toate acestea i-au fost încălcate atât reclamantului, cât şi familiei sale, ca urmare a arestării preventive, ce s-a dovedit a fi nelegală.
Cât priveşte daunele materiale solicitate de reclamant, s-a constatat că nu au fost depuse acte din care să reiasă cifra de afaceri a societăţii la care era acţionar, cuantumul indemnizaţiei sale, valoarea profitului înainte şi după arestare, astfel că această cerere a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ambele fiind admise, prin Decizia nr. 10 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţa de fond, în sensul că reclamantul a fost arestat preventiv la 2 martie 1999, fiind trimis în judecată de către Parchetul Militar Iaşi prin rechizitoriul din 8 martie 1999 la Tribunalul Militar Iaşi pentru comiterea infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal, alături de alţi 3 conaţionali. Aceasta şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Iaşi, care a dispus şi prelungirea arestării preventive, pentru ca în recurs să se dispună punerea în libertate a inculpatului la data de 18 mai 1999. Apoi dosarul penal a fost înaintat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care l-a trimis instanţei din Republica Moldova la data de 17 martie 2000, pentru completarea urmăririi penale.
Procuratura Generală a Republicii Moldova a emis la data de 20 aprilie 2000 ordonanţa de refuz de pornire a procesului penal, în raport de care reclamantul se consideră îndreptăţit la recuperarea pagubei produsă prin arestarea nelegală pe timp de 2 luni şi jumătate.
Curtea de Apel a considerat că acest ultim înscris emis în cauză, respectiv ordonanţa de refuz de pornire a procesului penal nu are valenţele unui act de scoatere de sub urmărire penală, astfel cum este definit de codul de procedură penală şi nu a fost recunoscut potrivit reglementărilor cuprinse în art. 519 – art. 522 C. proc. pen., în cadrul unui proces penal pe cale principală sau incidentă.
S-a considerat că aceste dispoziţii nu sunt înlăturate, nu sunt suplinite de prevederile Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie penală şi civilă, ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie1997, nu cuprinde prevederi ce asigură liberul acces la justiţie al părţilor contractante, la asigurarea egalităţii de tratament în faţa autorităţilor şi organelor competente.
În plus, se apreciază că atât timp cât actele de urmărire penală şi măsurile luate de instanţa română s-au subscris dispoziţiilor procedurale penale române, consideraţiile reţinute în ordonanţa de refuz de pornire a procesului penal emisă în Republica Moldova, nu pot conduce automat la antrenarea răspunderii obiective a statului român.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recursul de faţă, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit legea apreciind că ordonanţa de refuz de pornire a procesului penal emisă de autorităţile din Republica Moldova nu îmbracă forma ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
S-a omis a se avea în vedere că prima soluţie adoptată a fost confirmată de Procuratura Generală a Republicii Moldova, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Se susţine şi că nu sunt aplicabile în speţă prevederile art. 519 – art. 522 C. proc. pen., în sensul că nu este necesară recunoaşterea hotărârii din Republica Moldova în raport de cuprinsul tratatului de asistenţă juridică încheiat cu acest stat. Oricum, susţine recurentul, acţiunea în despăgubiri trebuia admisă, întrucât nu a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii în discuţie.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează.
Este necontestat în cauză că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 2 martie – 18 mai 1999 fiind trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul Militar Iaşi pentru comiterea infracţiunii de lipsire de libertate a unei persoane în mod ilegal.
Această învestire a instanţei de judecată nu a fost finalizată prin reţinerea vinovăţiei celui în cauză şi eventual condamnarea sa. Dimpotrivă, autorităţile române s-au dezinvestit şi au trimis cauza instanţei competente din Republica Moldova pentru completarea urmăririi penale. Apoi, la 20 aprilie 2000 s-a emis de Procuratura Generală a Republicii Moldova ordonanţa de refuz a procesului verbal.
Din cele redate, nu rezultă că reţinerea celui în cauză a fost urmată de stabilirea vinovăţiei sale. De aceea, dacă se au în vedere numai actele de procedură îndeplinite în România, se ajunge la aceeaşi concluzie, ce poate fi sintetizată în punerea în libertate a celui arestat şi completarea probelor de autorităţile altui stat.
Cum faţă de cel în cauză nu există un alt act procedural care să fundamenteze privarea de libertate pe o perioadă de peste 2 luni, în urmă cu 5 ani, rezultă în consecinţă că este justificată cererea de despăgubire.
De altfel, în cauză s-a dat ordonanţa de refuz de pornire a procesului penal, care în adevăr nu a fost recunoscută în condiţiile impuse de prevederile art. 519 – art. 522 C. proc. pen., dar având în vedere raţiunea şi alte prevederi ale Tratatului de Asistenţă Juridică încheiat cu Republica Moldova decât cele reţinute în apel, nu poate fi înlăturat de acest act procedural faţă de care nu s-au administrat probe contrare.
De aceea în raport de cele ce preced rezultă că este în afara criticii soluţia adoptată de instanţa de fond, care a acordat celui în cauză despăgubiri pentru daunele morale pricinuite ca urmare a arestării nelegale, într-un cuantum rezonabil, având în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, precum şi de familia sa, importanţa şi măsura valorilor morale lezate, cu consecinţe pe plan social şi profesional.
Astfel fiind, recursul de faţă, aşa cum a fost restrâns urmează a fi admis în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a se modifica Decizia recurată, în sensul respingerii apelurilor la care s-a făcut referire, fiind menţinută astfel soluţia instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 10 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi modifică această decizie, în sensul respingerii apelurilor declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 620 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1429/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1432/2004. Civil. Regulator de competenta.... → |
|---|
