ICCJ. Decizia nr. 1461/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1461/2004
Dosar nr. 534/2002
Şedinţa publică din 23 februarie 2004
Reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 noiembrie 2000, I.S. a chemat în judecată SC C. SRL Ploieşti solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 200 000 000 lei cu titlu de „daune morale".
În motivarea acţiunii s-a susţinut că aceste despăgubiri sunt solicitate ca urmare a lezării onoarei, demnităţii, reputaţiei şi viateţii de familie ale reclamantului în urma afirmaţiilor cu conţinut insultător şi calomniator apărute „într-o serie de articole publicate în ziarul S.C. editat de societatea pârâtă".
Ca temei de drept al acţiunii au fost menţionate dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţie, precum şi art. 1 din OUG nr. 53/2000.
Iniţial acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti cu numărul de dosar 17698/2000, iar prin sentinţa civilă nr. 241 pronunţată la 10 ianuarie 2001, instanţa astfel sesizată a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Prahova.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 170 pronunţată de secţia civilă a Tribunalului Prahova la 25 iunie 2001 în dosarul nr. 1859/2001, a fost respinsă excepţia privind lipsa calităţii sale procesuale pasive invocată de SC C. SRL Ploieşti, acţiunea fiind admisă în parte.
Ca urmare pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantului 50 000 000 lei „reprezentând daune morale" şi s-a dispus restituirea către I.S. a sumei de 10 000 000 lei pe care acesta o consemnase cu titlu de cauţiune conform art. 2 din OUG nr. 53/2000.
Totodată a fost respinsă „ca nedovedită" cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Apelurile făcute ulterior de reclamant şi de pârâtă împotriva acestei sentinţe au fost respinse prin Decizia civilă nr. 127, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă la 14 decembrie 2001, în dosarul nr. 5804/2001.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a subliniat că, în raport cu natura cauzei deduse judecăţii, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri are o semnificaţie mai mare decât însăşi expresia valorica a obligaţiei astfel configurate.
În aceeaşi ordine de idei s-a reţinut că „în mod corect tribunalul a apreciat la 50 de milioane lei valoarea pecuniară" a despăgubirii, fiind deci nejustificate criticile formulate sub acest aspect în motivarea apelului făcut de reclamant.
În acelaşi timp s-a relevat că soluţionarea cauzei în fond de către Tribunalul Prahova, după respingerea unei excepţii prin care pârâta invocase lipsa competentei materiale a acelei instanţe, s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 181 şi art. 725 C. proc. civ., astfel încât repunerea aceleiaşi chestiuni în discuţie cu ocazia motivării apelului făcut de SC C. SRL este lipsita de suport.
Reiterarea de către aceeaşi pârâtă, în apel, a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale, excepţie fundamentată pe ideea neîntrunirii în speţă a cerinţelor legale care condiţionau eventuala sa responsabilitate juridică în calitatea de comitent pentru fapta prepusului a fost, de asemenea, considerată nefondată de către instanţa de recurs.
Referitor la acest aspect s-a subliniat că soluţionarea cauzei nu poate fi făcută decât în raport cu motivarea în fapt şi în drept data acţiunii, „editorul, în speţă pârâta, răspunzând direct, în baza dispoziţiilor legale invocate ca temei juridic de către reclamant".
În considerentele deciziei s-a reţinut, de asemenea, că:
- soluţia instanţei de fond este „fundamentată pe ansamblul probelor administrat în cauză şi care a fost totodată just interpretat";
- prestigiul profesional şi viaţa familială ale reclamantului „au fost atinse prin publicarea articolelor" în cuprinsul cărora s-a afirmat că acesta ar fi „o persoană incapabilă moral şi profesional să ocupe o funcţie de director";
- respectivele aserţiuni au fost infirmate prin depoziţia martorului audiat de tribunal, precum şi prin înscrisurile care atestă rezultatul „verificărilor efectuate de către Inspectoratul Şcolar Prahova şi Inspectoratul de Politie".
Împotriva deciziei astfel pronunţate au declarat recurs SC C. SRL la 15 ianuarie 2002 şi reclamantul I.S. la 16 ianuarie 2002, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 534/2002.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că obligarea pârâtei la plata parţială a daunelor morale solicitate nu corespunde criteriilor reale şi concrete care confirmă justeţea pretenţiilor formulate prin acţiune.
În acest context au fost amintite conţinutul concret al faptelor imputabile pârâtei, repetarea lor într-o formă tot mai virulentă, amplificarea efectelor determinată de utilizarea în speţă a unui instrument mas-media şi presiunea morală la care a fost supus reclamantul în plan social, profesional şi familial.
Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii neţinând seama de obiecţiunea reclamantului potrivit căreia se impuneau a fi înlăturate acele înscrisuri probatorii pe care pârâta le-a depus în apel, deşi nu fuseseră menţionate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
În susţinerea acestui motiv de recurs au fost evocate prevederile art. 114 alin. (2), art. 118 alin. (2), art. 292 şi art. 294 C. proc. civ., subliniindu-se că, prin încălcarea acestor texte de lege, pârâta a modificat nepermis cauza juridică a apărărilor invocate în fond.
La rândul său pârâta SC C. SRL şi-a motivat recursul susţinând că Decizia atacată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- instanţa a încălcat prevederile art. 261 C. proc. civ., omiţând să se pronunţe asupra celui de-al treilea motiv al apelului făcut în cauză de aceeaşi pârâtă,
- cauza a fost judecată în condiţiile în care temeiul legal al demersurilor reclamantului nu a fost precizat în suficientă măsură, iar instanţele nu şi-au îndeplinit obligaţiile de ordin procedural care le reveneau sub acest aspect,
- obligarea editorului la plata unor despăgubiri ca urmare a unor articole apărute în ziarul S.Z. contravine prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în speţă nefiind întrunite cerinţele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului;
- s-a dat o greşită interpretare probelor administrate în cauză şi nu s-a ţinut seama de notorietatea împrejurărilor de fapt relatate de ziarul S.Z., notorietate reflectată prin apariţia unor articole cu conţinut similar în alte publicaţii locale sau naţionale;
- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 225 C. proc. civ., în sensul că nu a dat eficienţă juridică refuzului reclamantului de a răspunde la interogatoriu.
Este, de asemenea, de amintit că atât reclamantul cât şi pârâta au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.
Având a se pronunţa asupra recursurilor, Curtea urmează a analiza cu precădere critica formulată de pârâtă în legătură cu neîndeplinirea de către reclamant şi respectiv de către instanţe a obligaţiilor referitoare la stabilirea temeiului legal al acţiunii.
Este de observat mai întâi că, deşi nu sunt străine de natura litigiului dedus judecăţii, reglementările menţionate de reclamant în acţiunea introductivă răspund doar în parte cerinţelor art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitoare la obligaţia indicării „motivelor de drept pe care se întemeiază cererea".
Astfel OUG nr. 53/2000 cuprinde dispoziţii care se referă în mod preponderent la aspectele procedurale ale soluţionării unor litigii civile de natura celui dedus judecăţii, iar alin. (6) al art. 30 din Constituţia României afirmă, la nivel principial, imperativul ca libertatea de exprimare să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei sau dreptul acesteia la propria imagine.
Alin. (8) al art. 30 din Constituţia României are la rândul sau doar o eficienţă limitată în speţă, fiind o normă de principiu care instituie conceptul de răspundere civilă „pentru informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţă publică", specificând însă că această răspundere operează numai „în condiţiile legii".
Această din urmă precizare conţinută în textul constituţional a fost ignorată atât de reclamant cu ocazia redactării acţiunii, cât şi de instanţele care au procedat la soluţionarea cauzei.
Este de amintit că, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţele aveau obligaţia de a identifica respectiva deficienţă de motivare în drept a acţiunii şi de a pune în discuţia părţilor acest aspect pentru ca soluţionarea cauzei să se desfăşoare într-un cadru procesual corect determinat.
În speţă chestiunea a şi fost invocată constant, dar nu de instanţe ci de către recurenta pârâtă SC C. SRL, fiind însă înlăturată printr-o greşită aplicare a principiului disponibilităţii.
Echivocul şi perpetuat în acest mod a viciat esenţial desfăşurarea procesului, insuficienta motivare în drept a acţiunii fiind suplinita ad-hoc în diverse modalităţi.
Sunt de amintit în acest sens evocarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi aprecierea instanţei de apel privind incidenţa în speţă a unei forme de răspundere civilă „directă", ceea ce, în termenii doctrinei juridice, constituie o referire la prevederile art. 998 C. civ.
În ceea ce o priveşte pârâta SC C. SRL s-a apărat mai cu seamă în termenii răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Insuficienta cadrului juridic definit prin acţiune a fost resimţită chiar şi de reclamant care, în notele scrise depuse în dosarul de fond s-a referit la răspunderea civilă „delictuală" care ar opera în speţă, precum şi la similitudinea dintre responsabilitatea pârâtei şi aceea a „părţii responsabile civilmente în materia dreptului procesual penal".
Deşi nu sunt nici ele lipsite de echivoc aceste formulări sugerează că în viziunea reclamatului răspunderea pârâtei ar opera fie în temeiul art. 998, fie în acela al art. 1000 alin. (3) C. civ.
Nu în ultimul rând este de amintit că aceste două texte de lege au fost în mod constant considerate, de către doctrină ca şi de către jurisprudenţă, ca temeiuri alternative care pot şi invocate, după caz, în susţinerea cererilor de acordare a unor despăgubiri pentru daune morale produse ca urmare a exercitării abuzive a libertăţii de exprimare.
Reţinând deci că soluţionarea apelurilor s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 4 şi ale art. 129 C. proc. civ., şi că în acest mod s-a adus o restrângere majoră dreptului părţilor de a-şi asigura o apărare adecvată, Curtea conchide că Decizia atacată intră sub incidenţa art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
Aşa fiind, în cauză urmează a se face aplicarea art. 312 alin. (1) şi (3) şi art. 313 C. proc. civ., în sensul admiterii recursurilor şi al casării deciziei cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării apelurilor.
Instanţa de trimitere va pune cu prioritate în discuţie necesitatea precizării temeiului legal al acţiunii.
În situaţia în care reclamantul nu se va conforma în continuare cerinţelor art. 112 C. proc. civ. şi dispoziţiilor din prezenta decizie de casare instanţa urmează a face aplicarea art. 84 şi art. 129 C. proc. civ., punând această chestiune în discuţia părţilor şi dând acţiunii calificarea juridică conformă prevederilor legale aplicabile în materie.
Corespunzător cadrului juridic astfel determinat, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte aspecte critice invocate de părţi ca motive de recurs sau de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul I.S. şi SC C. SRL Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 127 din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2004. Civil. Regulator de competenta.... | ICCJ. Decizia nr. 1462/2004. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
