ICCJ. Decizia nr. 2102/2004. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2102
Dosar nr. 7603/2004
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 3 noiembrie 2003 reclamanta SC B.M. & C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ş.C. cerând a se dispune evacuarea acestuia din imobilul teren şi saivan situat în Rm. Vâlcea – Căzăneşti, judeţul Vâlcea.
Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că a dobândit proprietatea asupra imobilului teren şi saivan prin cumpărare la data de 27 noiembrie 2000, iar pârâtul a ocupat imobilul fără drept, refuzând să i-l restituie.
Prin sentinţa civilă nr. 5762 din 17 noiembrie 2003, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâtului din imobilele proprietatea reclamantei compusă din teren în suprafaţă de 571,38 mp şi saivan pentru animale situate în punctul „Căzăneşti" din Rm. Vâlcea.
Pârâtul a declarat apel, invocând în principal inadmisibilitatea acţiunii în evacuare şi susţinând că reclamanta avea la îndemână numai calea acţiunii în revendicare, pe care însă nu a utilizat-o, dat fiind că pârâtul exercită posesia bunurilor din anul 1990 nefiind tulburat de nimeni.
Prin întâmpinare reclamanta a susţinut admisibilitatea acţiunii în evacuare, precizând că nu a ales calea acţiunii în revendicare.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 530/A din 17 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă.
Instanţa de apel a statuat în primul rând că, deşi este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este evident că acţiunea introdusă de reclamantă are ca scop redobândirea de către reclamantă a unora din atributele dreptului său de proprietate, anume folosinţa imobiliară dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4526 din 27 noiembrie 2000 de Biroul Notarului Public G.M.
Pe de altă parte, instanţa de apel a statuat că în apel pârâtul nu mai poate invoca greşita calificare a acţiunii reclamantei, deoarece în timpul judecării cauzei în primă instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, prin nedepunerea întâmpinării, este decăzut din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, afară de cele de ordine publică, potrivit prevederilor art. 118 alin. (2) C. proc. civ.
Consecinţă a celor mai sus statuate, instanţa de apel a concluzionat că, pe fondul pricinii, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, având în vedere că pârâtul, deşi legal citat cu menţiunea chemării la interogatoriu, nu s-a prezentat la judecată, ceea ce constituie o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, care se coroborează cu celelalte probe administrate, faţă de care nu are relevanţă juridică apărarea pârâtului în sensul că a folosit bunurile cu bună-credinţă.
Pârâtul Ş.C. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii date în apel, precum şi a celei de primă instanţă, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susţine inadmisibilitatea acţiunii în evacuare, motivând că imobilele în litigiu nu au destinaţie de locuinţă şi că nu locuieşte în ele având propria sa locuinţă, iar faptul că exercită posesia acestor bunuri nu justifică acţiunea în evacuare ci doar o acţiune în revendicare.
În cadrul aceluiaşi prim motiv de recurs, pârâtul impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la caracterul devolutiv al apelului.
Al doilea motiv de recurs este încadrat în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâtul arătând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui înscris pe care l-a depus la dosarul cauzei în sprijinul apelului pe care l-a redactat.
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
Inadmisibilitatea acţiunii este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care poate fi invocată în orice fază a procesului civil, instanţa de apel greşind esenţial prin statuarea că reclamantul este decăzut din dreptul de a o invoca pentru prima dată în apel.
Excepţia este şi întemeiată.
Reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune având un obiect clar determinat, anume evacuarea pârâtului dintr-un imobil teren şi construcţie, precizat ca atare în mod expres şi în apel pe cale de întâmpinare, arătând că nu a înţeles să utilizeze calea acţiunii în revendicare.
În acelaşi timp însă, prin motivarea acţiunii, reclamanta arată că evacuarea cerută se impune prin aceea că a dobândit proprietatea imobilului prin contract de vânzare-cumpărare, iar acesta a fost ocupat fără nici un titlu de către pârât, care se opune la restituirea lui, ceea ce o împiedică pe reclamantă să-l folosească scopului pentru care l-a cumpărat, adică adăpostirea şi creşterea animalelor potrivit obiectului său de activitate.
Între obiectul pricinii şi motivarea acţiunii există o vădită contradicţie, prin obiect acţiunea fiind de evacuare, iar motivarea aparţinând acţiunii în revendicare după natura dreptului şi scopul urmărit.
Cele două acţiuni de drept comun prezintă însă deosebiri esenţiale.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală deci, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Spre deosebire de acţiunea în revendicare, acţiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa pe timp determinat a unui bun individual determinat şi neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.
Asemenea raporturi juridice au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, având obligaţia restituirii acestuia.
Cu alte cuvinte, raporturile juridice din materia locaţiunii sunt raporturi de obligaţii.
În cauza de faţă, între reclamantă şi pârât nu au existat raporturi de obligaţii derivate din locaţiune, ci raporturi de drept real constând în exercitarea fără drept de către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea reclamantului.
Ca urmare, dreptul real de proprietate al reclamantului nu poate fi apărat decât pe calea acţiunii în revendicare, nicidecum pe calea acţiunii în evacuare.
Cum însă reclamanta a înţeles să utilizeze calea acţiunii în evacuare şi nu pe cea în revendicare pusă la îndemâna sa, iar judecătorii nu pot schimba obiectul acţiunii, ci doar eventual temeiul juridic al acesteia (art. 129 alin. ultim C. proc. civ.), instanţele aveau obligaţia de a respinge ca inadmisibilă acţiunea în evacuare.
Neprocedând astfel instanţele au încălcat esenţial legea, caz de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) şi (2) şi art. 314 C. proc. civ., instanţa de recurs va admite recursul, va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa de primă instanţă, iar pe fond va respinge acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ş.C. împotriva deciziei civile nr. 530 din 17 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 5762 din 17 noiembrie 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi pe fond respinge acţiunea în evacuare formulată de reclamanta SC B.M. & C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva pârâtului Ş.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2004. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 2000/2004. Civil. Decretul 118/1990. Recurs → |
|---|
