ICCJ. Decizia nr. 2134/2004. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2134
Dosar nr. 39788/1/2004
nr. vechi 17191/2004
Şedinţa publică din 24 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta C.N.A.S. a chemat în judecată pe pârâta C.A.S. Iaşi solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 13506139000 lei, reprezentând diferenţa la fondul de redistribuire aferent perioadei aprilie-mai 2000, precum şi a sumei de 5 762 753 000 lei, reprezentând majorări de întârziere de 0,3% pentru neplata la termen a diferenţei.
Rejudecând cauza în fond după casarea cu trimitere, dispusă prin Decizia civilă nr. 325 din 30 ianuarie 2003 Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 20000000 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 762 din 25 mai 2004 Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut următoarele:
Pe parcursul procesului, respectiv la 26 ianuarie 2001, reclamanta, confirmând susţinerile pârâtei din întâmpinare referitoare la achitarea sumei de 13 506 139 000 lei înainte de promovarea acţiunii, a precizat că înţelege să solicite doar majorările de întârziere, în cuantum de 9 569 227 000 lei.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de părţi şi din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă că pârâta nu datorează reclamantei suma solicitată cu titlul de majorări de întârziere.
Aceasta deoarece nevirarea la timp a fondului de redistribuire de către pârâtă s-a datorat atât dificultăţii cu care s-au strâns fondurile de la contribuabili, cât şi întârzierii achitării din partea reclamantei C.N.A.S. a sumelor datorate C.A.S. Iaşi, precum şi faptului că prin fila de buget pe anul 2000 s-a planificat un deficit în valoare de 227 043 106 milioane lei.
În drept, instanţele au mai reţinut că Legea nr. 145/1997 modificată nu prevedea un termen scadent pentru executarea obligaţiei de a vira o cotă de 25% din veniturile încasate în luna precedentă în contul C.N.A.S.
De asemenea, în ordinul nr. 71/1999 emis de preşedintele C.N.A.S. nu s-a indicat cuantumul majorărilor de întârziere, prevăzându-se că se datorează „o majorare de întârziere potrivit dispoziţiilor legale în vigoare pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare", or, raporturile juridice dintre casele de asigurări de sănătate şi C.N.A.S. nu sunt raporturi bugetare, casele având calitatea de administrator al unui fond bugetar, şi nu pe aceea de contribuabil, conform art. 6 pct. 1 din Statutul C.N.A.S.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici, care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Este adevărat că în Legea nr. 145/1997 nu s-a prevăzut o dată limită pentru virarea fondului de redistribuire, dar tot atât de adevărat este că acest fond trebuia virat.
Dispoziţia art. 60 din lege reprezintă o normă cu caracter general, care nu se putea pune în aplicare fără norme complementare, metodologice; în acest scop s-a emis ordinul nr. 71/1999 al preşedintelui C.N.A.S.
În legătură cu acest ordin, greşit a reţinut instanţa de apel că fondul de asigurări de sănătate este un fond extrabugetar şi că, prin urmare, nu i s-ar aplica dispoziţiile HG nr. 354/1999 referitoare la majorările de întârziere, deoarece fondul de asigurări de sănătate este un fond special, dar care este cuprins în bugetul consolidat la statului.
Pe de altă parte, acest ordin este un act administrativ pe care pârâta ar fi avut posibilitatea să-l conteste în termenul legal prevăzut de art. 5 din Legea nr. 2971990, ceea ce nu s-a întâmplat.
Recurenta formulează şi o critică la adresa unuia din considerentele pentru care prima instanţă a respins acţiunea, care însă nu a fost însuşit de instanţa de apel, astfel încât nu va fi analizată deoarece obiectul recursului este Decizia dată în apel.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 9 565 227 000 lei, majorări de întârziere pentru neplata la termen a sumelor reprezentând fondul de redistribuire aferent lunilor aprilie-mai 2000.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, pentru motivele reţinute de instanţa de apel.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 325 din 30 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat Decizia nr. 51/2001 a Curţii de Apel Iaşi şi sentinţa nr. 210/2001 a Tribunalului Iaşi şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În Decizia de casare s-a reţinut că, pentru anul 2000, casele de asigurări de sănătate aveau obligaţia ca, din veniturile încasate în luna precedentă, să vireze în primele trei zile lucrătoare ale lunii curente, o cotă de 25% pentru fondul de redistribuire.
Totodată, a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat în principal acţiunea pe prevederile art. 998 şi urm. C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală şi că, pentru ca pârâta să poată fi obligată la plata majorărilor solicitate de reclamantă, trebuie să se reţină în mod necesar o culpă în sarcina sa.
Curtea Supremă de Justiţie a dispus casarea cu trimitere pentru ca instanţa să stabilească, pe bază de probe, dacă s-au făcut încasările de la contribuabili şi în ce cuantum, în ce termen trebuiau încasate sumele respective, dacă pârâta avea, la rândul său, obligaţia de a percepe majorări de întârziere de la contribuabili şi, totodată, să stabilească eventualul prejudiciu produs reclamantei în cazul în care pârâta a încasat respectivele sume la termen şi nu le-a virat C.N.A.S. în termenul stabilit de aceasta.
În acest mod, instanţa supremă a reţinut, implicit, că răspunderea pârâtei nu poate fi antrenată prin simpla depăşire a termenului prevăzut în ordinul nr. 71/1999 al preşedintelui C.N.A.S.
Conformându-se deciziei de casare, tribunalul a administrat probe şi, pe baza analizei acestora, a reţinut că pârâta nu a avut nici o culpă în nevirarea la timp a fondului de redistribuire către reclamantă.
În atare condiţii, tribunalul a respins acţiunea, iar soluţia a fost însuşită de instanţa de apel, ca fiind temeinică şi legală.
Recurenta critică Decizia instanţei de apel numai sub aspectul neaplicării de către instanţă a dispoziţiilor ordinului preşedintelui C.N.A.S. cu trimitere la HG nr. 354/1997, or, după cum deja s-a reţinut cu putere de lucru judecat, pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtei, era necesar să se reţină o atitudine culpabilă a acesteia în nevirarea la timp a sumelor datorate pentru fondul de redistribuire.
Stabilind pârâta nu a avut nici o culpă care să antreneze răspunderea faţă de reclamantă, instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă, contrar celor statuate tot prin Decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că legea nu prevedea un termen de virare a respectivelor sume către C.N.A.S.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.A.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 762 din 25 mai 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2150/2004. Civil. Revendicare imobil... | ICCJ. Decizia nr. 200/2004. Civil → |
|---|
