ICCJ. Decizia nr. 2239/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 26 noiembrie 1999 sub nr. 5626 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, reclamantul D.R. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA pentru ca aceștia să fie obligați a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5, compus din 4 camere, situat în București.
în motivarea acțiunii se arată că E.P. a cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare nr. 9675 din 9 aprilie 1932 transcris sub nr. 5482 din 14 aprilie 1932 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția notariat, suprafața de 230 mp în strada numită în prezent D.O., așa cum rezultă din Certificatul nr. 17171/1998 emis de Primăria Municipiului București, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcția Evidența Proprietății, Serviciul Nomenclatura Urbană. Pe acest teren cumpărătoarea a edificat o construcție formată din subsol, parter, 2 etaje, mansardă (autorizația nr. 29 L din 1 ianuarie 1932).
Succesoarele cu titlu universal, ale cumpărătoarei P.M.L.P. și Y.S.P., au încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 1564 din 21 ianuarie 1948 urmare căruia M.L.P. i-a revenit apartamentul nr. 5 de la etajul 2, întreg parterul compus din apartamentul nr. 1, garsoniera nr. 2, precum și 11 încăperi reprezentând dependințe la subsol și mansardă.
Ulterior M.L.P. și-a schimbat numele în M.L.O., reclamantul fiind unicul său moștenitor.
Se mai arată că imobilul a fost naționalizat abuziv, proprietara, membră a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.
Prin sentința civilă nr. 636/F din 2 octombrie 2000 Tribunalul București a admis acțiunea și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat în privința autoarei reclamantului. Din actele de la dosar (adresele nr. 4891/1949 și nr. 482/1950) rezultă că proprietara imobilului era membru al Uniunii Compozitorilor, ca intelectual profesionist fiind exclusă de la naționalizare în baza art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a apreciat că naționalizarea nu a operat, titlul reclamantului nefiind desființat și că statul deține imobilul fără titlu.
împotriva acestei sentințe, atât reclamantul, cât și pârâtul Municipiul București au declarat apel. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 251 din 7 mai 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul general și a admis apelul reclamantului. Sentința nr. 636/2000 a fost desființată și cauza trimisă spre rejudecare, motivat de nepronunțarea tribunalului și cu privire la revendicarea terenului aferent apartamentului.
în rejudecare, acțiunea a fost admisă, pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA fiind obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat compus din 4 camere, dependințe și terenul aferent - 40,76 mp teren construit și 23,89 mp teren liber - prin sentința civilă nr. 761 din 24 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ.
în considerentele acestei sentințe s-a reținut, la fel ca și la prima judecare în fond a pricinii, că potrivit actelor de la dosar (adeverințele nr. 4891/1949 și 4829/1950) proprietara apartamentului era membră a Uniunii Compozitorilor, fiind asimilată în această calitate salariaților din contractul colectiv potrivit Legii nr. 316/1947.
Astfel, autoarea reclamantului se înscria în categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.
Decretul nr. 92/1950 a fost, deci, greșit aplicat, cu încălcarea propriilor dispoziții, a Constituției din 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a art. 480 și art. 481 C. civ.
Apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 150 din 4 aprilie 2002.
împotriva acestei decizii pârâtul Consiliul General al Municipiului București a formulat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 4 C. proc. civ.
Se susține că decizia atacată este lipsit de temei legal întrucât reclamantul nu a făcut dovada identității imobilului din titlul de proprietate cu cel revendicat și nici dovada calității sale procesuale active.
Se mai susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 C. proc. civ. și art. 144 din Constituție atunci când a stabilit că preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950 în raport și de prevederile Constituției din 1948. întrucât controlul constituționalității legilor este de competența Curții Constituționale, prin verificarea respectării Constituției din 1948, instanța de apel și-a depășit atribuțiile.
De altfel, s-a susținut și că nu s-a făcut dovada exceptării de la naționalizare a proprietarului imobilului, membrii Uniunii Compozitorilor nefiind prevăzuți de art. II din Decretul nr. 92/1950. Mai mult, proprietara se încadra în dispozițiile art. I din decretul menționat, întrucât a avut în proprietate 4 apartamente care i-au fost naționalizate.
Recursul este nefondat.
în cauză s-a făcut dovada identității imobilului revendicat cu cel din titlul de proprietate.
Astfel, potrivit Certificatului nr. 17171/4484 din 8 ianuarie 1996 emis de Primăria Municipiului București aleea deschisă între str. L. și str. D.R. unde se afla situată suprafața de 230 mp cumpărată de E.P. așa cum se menționa în Actul de vânzare-cumpărare nr. 9675 din 9 aprilie 1932, poartă din 13 aprilie 1932 numele de D.O.
Prin testament autentic E.P. a lăsat moștenire cota de 1 din imobilul ulterior construit, situat pe această stradă la nr. 8 fiicei adoptive M.L.C.O.
La 20 aprilie 1950, conform procesului-verbal s-a adus la cunoștință proprietarei P.L. că apartamentul nr. 5 din str. D.O. (revendicat de reclamant) a devenit proprietatea statului.
Prin Decizia nr. 154465/81/961 emisă de M.A.I. Direcția Evidența Populației s-a admis cererea făcută de D.P.M.L. prin schimbarea numelui în O.M.L.
Unicul moștenitor al acesteia este reclamantul, conform certificatului de moștenitor nr. 911 din 15 ianuarie 1994, Notariatul de Stat Sector 4.
Rezultă din cele de mai sus că în acțiunea în revendicare de față s-a făcut atât dovada identității între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, cât și cea a dreptului său asupra bunului revendicat.
Referitor la motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, acesta este nefondat. Instanța a reținut doar că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950 în raport și de prevederile Constituției din 1948. Instanțele nu au intrat în atribuțiile autorității legislative sau executive, ci doar au verificat dacă preluarea s-a făcut cu respectarea actelor normative în vigoare la acea dată, dacă titlul pârâtului în acțiunea în revendicare de față poate fi opus celui al reclamantului.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3019/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 634/2004. Civil → |
|---|
