ICCJ. Decizia nr. 3019/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 23 martie 2001 reclamantul R.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor (reorganizat ulterior ca Minister al Finanțelor Publice) solicitând inițial obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în valoare totală de 60 000 dolari SUA.
în motivarea acțiunii , întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. și ale art. 998 C. civ., s-a susținut că despăgubirile pretinse sunt solicitate ca urmare a prejudiciilor de ordin material și moral suferite de reclamant în condițiile arestării sale preventive pentru o perioadă de două luni și jumătate sub învinuirea comiterii unor infracțiuni a căror săvârșire nu a fost dovedită.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași cu numărul de dosar 2934/2001, iar la termenul de la 24 aprilie 2002 reclamantul a majorat la 5 milioane dolari SUA valoarea pretențiilor sale.
Prin sentința civilă nr. 619 pronunțată de la 21 iunie 2002, instanța astfel sesizată a admis în parte acțiunea obligând Statul Român prin Ministerul Finanțelor să îi plătească reclamantului “suma de 10 000 dolari SUA sau contravaloarea acesteia în lei la cursul BNR de la data punerii în executare a hotărâri, reprezentând daune morale" precum și 15 000 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată s-a dispus restituirea unei cauțiuni în valoare de 14 000 000 lei consemnate de reclamant.
în motivarea sentinței s-a reținut că la 2 martie 1999 reclamantul a fost arestat preventiv sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, iar prin rechizitoriul întocmit la 8 martie 1999 de către Parchetul Militar Iași s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni.
S-a mai reținut că prin sentința penală nr. 1557 pronunțată de Judecătoria Iași la 20 aprilie 1999 măsura arestării a fost prelungită și că ulterior Tribunalul Iași a admis recursul declarat în acea cauză penală, punerea în libertate a reclamantului având loc la 18 mai 1999.
în același timp s-a relevat că, în vederea completării urmăriri penale, Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție a dispus la 29 februarie 2000 ca dosarul să fie trimis “instanței competente din Republica Moldova" , iar la 20 aprilie 2000 Procuratura Generală a Republicii Moldova a emis “Ordonanța de refuz de pornire a procesului penal" în ceea ce îl privește pe R.A.
în legătură cu daunele materiale instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existentei unui asemenea prejudiciu.
în același timp s-a apreciat că solicitarea de daune morale este parțial întemeiată în raport cu încălcarea drepturilor lui R.A. la libertate, onoare și bună reputație în condițiile în care reclamantul și familia sa au fost supuși oprobiului public ca o consecință a intensei mediatizării a măsurilor luate în cursul urmăririi penale.
împotriva acestei sentințe au făcut apel reclamantul R.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice precum și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.
Prin decizia civilă nr. 7 pronunțată la 4 februarie 2003 în dosarul nr. 3988/2002 Curtea de Apel Iași a respins apelul reclamantului și a admis apelurile făcute de pârât și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași schimbând în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii și al menținerii dispoziției de restituire a cauțiunii.
Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că “Ordonanța privind refuzul de pornire a procesului penal emisă la 20 aprilie 2000 de către Direcția Generala de Anchetă Penală a M.A.I., Republica Moldova nu reprezintă, din punct de vedere formal și al conținutului, un act care să dea dreptul reclamantului la a solicita antrenarea răspunderii materiale a statului român".
în acest sens s-a relevat că “pentru a îndreptății reclamantul la solicitarea de despăgubiri statului, actul invocat de către acesta, admis de organele penale ale Republicii Moldova, trebuie să aibă întru totul valențele actului de scoatere de sub urmărirea penală, astfel cum este definit în Codul de procedură penală român".
în aceeași ordine de idei s-a apreciat ca în speță nu sunt îndeplinite nici condiția amintită și nici cerința recunoașterii prealabile de către o autoritate română, conform art. 519 C. proc. pen. a actului menționat.
Tot în motivarea deciziei au fost evocate prevederile Tratatului dintre România și Republica Moldova, privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat de România prin Legea nr. 177/1997, afirmându-se că acestea nu sunt de natură a înlătura aplicarea în speță a dispozițiilor procedurale din legea română.
La 8 aprilie 2003 reclamantul R.A. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 2019/2003.
în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. au fost formulate mai multe critici împotriva deciziei atacate.
S-a susținut astfel că instanța de apel a dat o interpretare greșită unora dintre dispozițiile Tratatului bilateral privind asistența juridică în materie civilă și penală, dispoziții în raport cu care prevederile art. 519 - 522 C. proc. pen. nu își găsesc aplicarea în speță.
în acest context s-a afirmat că reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri ca urmare a constatării nevinovăției sale de către autoritățile din Republica Moldova.
S-a relevat de asemenea de recurent că instanța de apel nu a ținut seama de probele care atestau existența și întinderea pierderilor materiale suferite ca urmare a arestării sale.
Și această aserțiune a fost dezvoltată precizându-se că reclamantul a fost prejudiciat atât prin diminuarea câștigurilor intervenită ca urmare a imposibilității derulării unor contracte, cât și ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru a i se asigura o apărare eficientă.
în același sens s-a susținut că valoarea daunelor morale estimată prin sentință nu este de natură a oferi “o reparație echitabila a traumelor fizice și psihice" suferite de reclamant și de familia sa.
în ceea ce îl privește intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului pentru considerente identice acelora expuse în motivarea deciziei date în apel.
Recursul este fondat.
în cauza de față reclamantul nu a formulat, și nici nu putea să formuleze, o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 519 și urm. C. proc. pen. întrucât aceste prevederi legale situează procedura specială a recunoașterii hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine sub imperiul așa numitului principiu al oficialității consacrat de art. 2 alin. (2) din același cod.
în aplicarea acestui principiu art. 521 alin. (1) C. proc. pen. prevede de pildă că prerogativa de a solicita instanței o astfel de recunoaștere “pe cale principală" aparține exclusiv procurorului.
Devine astfel evident că nu există convergență între dispozițiile menționate și prevederile art. 504 și urm. ale C. proc. pen. care consacră dreptul la acțiune directă în favoarea celui prejudiciat.
în măsura în care se manifestă, conflictul dintre cele două categorii de norme procedurale menționate nu poate fi soluționat decât în sensul respectării principiului liberului acces la justiție.
Prin urmare este legală soluția instanței de fond care, sesizată fiind în cauza de fată printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm., iar nu pe prevederile art. 519 și urm. C. proc. pen., s-a considerat implicit investită și cu o cerere de recunoaștere a eficienței juridice a “Ordonanței de refuz a pornirii procesului penal" emise de organele competente ale Republicii Moldova.
în acest mod respectiva sentință a răspuns și cerințelor art. 86 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ. care impuneau instanței să dea acțiunii o calificarea corectă și completă.
De altfel raportat la datele speței “Ordonanța de refuz a pornirii procesului penal" prezintă relevanță numai în demonstrarea caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului, măsura arestării și cea a punerii în libertate a acestuia fiind dispuse de către autoritățile române.
La rândul său decizia recurată cuprinde o analiză explicită a conținutului actului judiciar emis de autoritățile Republicii Moldova și concluzia că acesta nu întrunește “întru totul valențele actului de scoatere de sub urmărirea penală astfel cum este definit de Codul de procedură penală".
Deși sunt lipsite de temei legal, intrând deci sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste aprecieri indică faptul că instanța de apel s-a considerat la rândul său legal investită pentru a se pronunța asupra eficienței actului judiciar străin.
Motivarea deciziei recurate este totuși contradictorie deoarece conține și argumente în sprijinul ideii de inadmisibilitate a acțiunii, ca urmare a neîndeplinirii prealabile a cerințelor art. 519 și urm. C. proc. pen., aspect care, odată în plus face aplicabile în cazul acestei hotărâri prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Așa fiind, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată cu consecința respingerii apelurilor făcute de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Celelalte critici formulate de recurent în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ. sunt nefondate deoarece respingerea de către instanța de fond a cererii reclamantului de acordare a unor daune materiale precum și estimarea dată prin sentință daunelor morale își găsesc o deplină confirmare în materialul probatoriu administrat în cauză și în argumentația conținută în considerentele respectivei hotărâri.
Prin urmare în ceea ce privește respingerea apelului declarat de reclamant decizia recurată nu intră sub incidența art. 304 C. proc. civ., ci sub aceea a art. 312 alin. (1) din același cod, respectiva dispoziție urmând a fi menținută.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7051/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2239/2004. Civil → |
|---|
