ICCJ. Decizia nr. 634/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 466, pronunțată de secția a III a civilă a Tribunalului București la 14 aprilie 2000 în dosarul nr. 4643/1998, a fost admisă cererea “completată" formulată de I.J.A.
Pe cale de consecință pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.K. și Z.E. precum și intervenienții D.I. și D.L. au fost obligați să îi lase reclamantului “în deplină proprietate și folosință imobilul, constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare a acestui imobil în proprietatea statului".
Prin aceeași hotărâre au fost respinse o cerere de intervenție formulată de către D.I. și D.L. precum și o cerere prin care respectivii intervenienți chemaseră în garanție “Ministerul de finanțe și SC C. SA".
Distinct de aceste dispoziții, prin sentința amintită a fost admisă o altă cerere formulată de către D.I. și D.L., reclamantul fiind obligat să le plătească acestora 55 336 613 lei, reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate de către intervenienți.
Totodată în favoarea intervenienților a fost instituit un drept de retenție asupra apartamentului nr. 1 din imobilul revendicat de reclamant, precizându-se că respectivul drept urma să opereze “până la completa achitare a sumei" menționate.
împotriva acestei sentințe au făcut apel municipiul București, reprezentat de către Primarul General, pârâtele D.K. și Z.E. precum și intervenienții D.I. și D.L., cauza fiind înregistrată pe rolul secției a III a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar 2508/2000.
Ulterior, ca urmare a decesului apelantului-intervenient D.I. produs la 9 iulie 2000, în cauză au fost introduși : D.M., D.Ș., D.A., M.A., D.D., S.L. și G.A. care, alături de intervenienta inițială D.L., au calitatea de succesori în drepturi ai defunctului.
Prin decizia civilă nr. 396/A pronunțată la 8 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulate și completate de reclamantul I.J.A. și al admiterii cererii de intervenție în interes propriu formulate de către D.L. și D.I., cu precizarea că pentru acesta din urmă susținerea cererii a fost “continuată de moștenitori".
Instanța de apel s-a pronunțat de asemenea în sensul respingerii ca nefondată a cererii prin care D.L. și D.I. solicitaseră obligarea reclamantului la plata de despăgubiri și recunoașterea în favoarea lor a unui drept de retenție ca o consecință a investițiilor pe care susțineau că le efectuaseră în legătură cu imobilul aflat în litigiu.
Totodată a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii “de chemare în garanție formulată de soții D.".
Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că imobilul revendicat de I.J.A. a aparținut inițial bunicii materne a reclamantului, I.F.S., care îl dobândise în anul 1929.
S-a reținut de asemenea că în temeiul Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român ca bun naționalizat, fiind nominalizat ca atare în listele anexă ale respectivului act normativ.
în legătură cu acest aspect instanța de apel a înlăturat ca nefondate apărările prin care reclamantul tindea să demonstreze lipsa de validitate sau lipsa de eficiență juridică a actului de naționalizare în cazul imobilului aflat în litigiu.
Totodată s-a reținut că acțiunea în revendicare viza două apartamente care anterior fuseseră cumpărate, în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/ 1995, de către foștii chiriași.
Contrar afirmațiilor reclamantului, instanța a constatat că actele de cumpărare au avut o cauza licită, iar foștii chiriași au acționat cu bună credință, conchizând că, din rațiuni ce țin de asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, respectivele contracte se impun a fi respectate.
Referitor la admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulate de către D.I. și D.L. instanța de apel a avut în vedere că intervenienții au solicitat în principal respingere acțiunii în revendicare.
Cu privire la cererile intervenienților de obligare a reclamantului la plata unor despăgubiri și de chemare în garanție a altor părți instanța a reținut că acestea se refereau doar la ipoteza, subsidiară, în care acțiunea principală ar fi fost admisă.
La 18 noiembrie 2002 reclamantul I.J.A. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 5374/2002.
în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată “este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii".
în acest sens s-a afirmat că titlul de proprietate asupra imobilului constituit în favoarea Statului Român și în temeiul Decretului nr. 92/1950 este nul, respectivul bun neintrând sub incidența art. I din actul normativ amintit, așa cum eronat s-a apreciat de către instanță.
într-o altă formulare a aceleiași critici s-a relevat că în speță operează “excepția inaplicabilității Decretului nr. 92/50, iar actul juridic al înscrierii imobilului pe lista anexă a acestui act normativ este nul de drept, imobilul trecând fără titlu în proprietatea statului".
Aceste afirmații au fost dezvoltate subliniindu-se că:
deținerea de către S.I. a numai două apartamente susceptibile de a fi închiriate nu îi putea conferi acesteia calitatea de exploatatoare de locuințe,
probele administrate în cauză nu au confirmat existența unor asemenea contracte de închiriere,
proprietara era exceptată de la măsura naționalizării deoarece era casnică și văduvă de război, fiind de asemenea lipsită de mijloace de subzistență, iar
Decretul nr. 92/1950 nu putea conferi Statului Român un drept legitim de proprietate deoarece respectivul act normativ contravenea Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale precum și dispozițiilor constituționale aplicabile la data adoptării lui sau care au intrat în vigoare ulterior.
Această din urmă aserțiune a fost reiterată de către recurent pentru a critica aprecierile instanței de apel referitoare la inexistența unor motive de nulitate absolută a titlului de proprietate al statului.
în aceeași ordine de idei s-a susținut că:
este nejustificată înlăturarea de către instanța de apel a comparării titlurilor de proprietate,
actele juridice având ca obiect vânzarea către foștii chiriași a celor două apartamente care alcătuiau imobilul revendicat contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și
“P.M.B. prin SC C. nu avea capacitatea de folosință pentru a înstrăina acest imobil atâta timp cât nu l-a avut niciodată în proprietate".
în altă ordine de idei recurentul a evidențiat că pârâții persoane fizice nu aveau calitatea de dobânditori ori subdobânditori de bună credință ai imobilului deoarece:
încheierea actelor de vânzare a celor doua apartamente aflate în litigiu către foștii chiriași a avut loc după ce reclamantul a adresat Primăriei municipiului București o notificare comunicată în scopul preîntâmpinării încheierii unor astfel de acte juridice,
pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentele în condițiile în care pe rolul instanțelor se afla o acțiune în revendicare a întregului imobilul, iar
împrejurarea că obiectul vânzărilor trecuse abuziv în proprietatea statului, fiind revendicat de către proprietarul legitim putea fi cunoscută “cu minime diligențe" de către cumpărători.
în raport cu toate aceste critici recurentul a concluzionat că titlul său de proprietate este "perfect caracterizat din punct de vedere juridic" și că, în raport cu prevederile art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare “este pe deplin întemeiată".
în ceea ce îi privește, intimații D.K., Z.E. și D.L. au solicitat respingerea recursului, ultima formulând în acest sens și o întâmpinare.
Intimatul municipiului București, reprezentat prin Primarul General a lăsat la aprecierea instanței soluționarea recursului, iar ceilalți intimați nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscut în scris pct. de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este nefondat.
în acest sens Curtea are în vedere că soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a făcut reținându-se în principal calitatea statului de proprietar aparent al imobilului revendicat precum și consecințele pe care această calitate le are cât privește validitatea contractelor prin care foștii chiriași au cumpărat apartamentele ce compun bunul aflat în litigiu.
Un prim element în configurarea acestei calități îl constituie existența notorie a fondului locativ de stat care, de-a lungul mai multor decenii, a inclus un număr considerabil de imobile având destinația de locuințe.
în cauza dedusă judecății această aparență s-a impus însă mai cu seamă datorită faptului că naționalizarea imobilului revendicat, dispusă prin Decretul nr. 92/1950, s-a făcut cu respectarea riguroasă a cerințelor de ordin formal prevăzute de acel act normativ.
Este de necontestat, de pildă, că în anexa actului normativ amintit, imobilul a fost menționat ca aparținând defunctei S.I. care avea, într-adevăr, calitatea de proprietară a respectivului bun.
Este de asemenea de observat că această proprietară originară nu făcea parte din nici una dintre categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării.
în acest sens instanțele au dat o corectă aplicare prevederilor art. II și art. V din Decretul nr. 92/1950 reținând că ele sunt de strictă interpretare și că prin urmare nu au suport aserțiunile recurentului potrivit cărora acele dispoziții s-ar aplica prin analogie în cauza de față.
Alte argumente pertinente care susțin aplicarea în speță a teoriei proprietarului aparent au fost evidențiate de către aceleași instanțe în legătură cu împrejurările concrete în care familiile Dr. și D. au optat pentru cumpărarea apartamentelor:
nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată acestora spre a-i încunoștința despre intenția reclamantei de a revendica bunul,
o lege specială, Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriași a imobilelor având un regim juridic similar celui aflat în litigiu și
nici o hotărâre judecătorească prin care să se ateste pretinsa lipsă de eficiență juridică a titlul aparent al statului nu fusese pronunțată.
în legătură cu acest din urmă argument este de amintit că în anul 1996 reclamantul din cauza de față a formulat o prima acțiune prin care urmarea să valorifice drepturile sale de moștenitor al proprietarei originare a imobilului, iar ulterior a renunțat la judecata acelei cereri, așa după cum se atestă prin sentința civilă nr. 7681 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București la 19 octombrie 1992 în dosarul nr. 6023/1996.
Un asemenea demers ezitant nu era de natură a înlătura aparența de drept existentă, putând fi interpretat chiar ca o recunoaștere implicită de către reclamant a legitimității titlului de proprietate al statului.
De altfel, contractele prin care foștii chiriași au cumpărat cele două apartamente au fost încheiate numai după ce reclamantul a renunțat la judecarea primei acțiuni.
Pe lângă aparența de drept amintită, intimații-pârâți care au avut calitatea de chiriași, precum și succesorii lor, acolo unde este cazul, beneficiază și de prezumția de bună credință care în speță nu a fost combătută de o manieră concludentă.
Nu sunt de pildă rezonabile aserțiunile potrivit cărora foștii chiriași ar fi fost de rea credință deoarece:
nu au ținut seama de corespondența care nu le fusese adresată lor, ci unor structuri administrative și
nu au monitorizat în mod stăruitor activitatea instanțelor de judecată din București, pentru a afla despre existența unui nou proces declanșat de către același reclamant la 7 decembrie 1998 la o altă instanță, proces în care problema citării membrii familiilor D. și Dr. s-a pus pentru întâia data în luna septembrie 1999.
în acest context însăși terminologia utilizată de recurent pentru a califica conduita foștilor chiriași este inadecvată. Nu li se poate reproșa de pildă acestora faptul că nu ar fi depus “minime diligențe", în condițiile în care reclamantul, interesat în revendicarea imobilului, a omis el însuși să notifice această intenție a sa chiriașilor care, potrivit Legii nr. 112/1995, erau potențiali cumpărători ai apartamentelor pe care le ocupau.
Curtea reține în același timp că o parte dintre criticile formulate în susținerea recursului, ca de pildă cele referitoare la nulitatea sau inaplicabilitatea actului normativ de naționalizare ori la coliziunea dintre acest act normativ și unele reglementări internaționale sau interne de rang superior, cele prin care s-a invocat o pretinsă încălcare a art. 1 din Legea nr. 112/1995 și respectiv o pretinsă lipsă a capacității Primăriei municipiului București și a SC C. SA de a înstrăina imobilul, sunt irelevante în condițiile în care validitatea și eficiența juridică a titlurilor de proprietate opuse reclamantului de către foștii chiriași sunt depline fie și numai în considerarea aparentei legitimități a titlului de proprietate al statului.
în altă ordine de idei este de observat că aparenta calitate de proprietar a statului determină și o formă specifică de conexiune între titlul originar de proprietate avut de autoarea reclamantului și titlurile de proprietate de care se prevalează foștii chiriași.
Prin urmare, în speță nu operează ipoteza clasică a probațiunii prin comparare de titluri, justificându-se pe deplin prevalența pe care instanța de apel a recunoscut-o contractelor de cumpărare încheiate de foștii chiriași și respingerea pe acest considerent a acțiunii în revendicare.
Reținând deci că în cauza nu își găsesc incidența prevederile art. 304 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2239/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 499/2004. Civil → |
|---|
