ICCJ. Decizia nr. 2559/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2559/2004
Dosar nr. 2211/2003
Şedinţa publică din 30 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 2914, reclamantul S.L. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, G.V. şi G.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 265/21381 din 30 septembrie 1996,
- să oblige pârâţii să lase reclamantului în deplină şi liniştită posesie şi proprietate întregul imobil situat în str. Naum Râmniceanu Bucureşti compus din teren în suprafaţă de 535 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, în suprafaţă de 99 mp.
Pârâţii G.V. şi G.M. au depus la dosar întâmpinare şi o completare a întâmpinării prin care au solicitat respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi, în plus, arată că apartamentul l-au cumpărat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de către Legea nr. 112/1995, iar reclamantul nu a făcut dovada titlului său de proprietate.
Pârâţii au formulat şi o cerere reconvenţională prin care solicită să se constate că sunt cumpărători de bună credinţă şi o cerere de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti şi a SC H.N. SA solicitând obligarea acestora de a le asigura o locuinţă în situaţia admiterii acţiunii principale sau în subsidiar la restituirea preţului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, precum şi constatarea unui drept de retenţie până la restituirea preţului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, prin sentinţa civilă nr. 768 din 20 mai 2002, a respins acţiunea principală ca neîntemeiată, a admis acţiunea reconvenţională şi a constatat că pârâţii-reclamanţi sunt cumpărătorii de bună credinţă.
A respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 466/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul în litigiu, care fusese trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a reţinut de asemenea, că apartamentul nr. 1 situat la parterul acestui imobil a fost cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâţii G.V. şi G.M.
În considerentele hotărârii instanţei de fond s-a mai reţinut că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei titlul său de proprietate apreciindu-se că hotărârea judecătorească de retrocedare nu poate fi considerată ca titlu.
Instanţa a apreciat că pârâţii, persoane fizice, sunt cumpărători de bună credinţă pentru că la data când au cumpărat apartamentul, reclamantul nu solicitase restituirea imobilului.
În ceea ce priveşte notificarea adresată de către reclamant pârâţilor, instanţa de fond a apreciat că aceasta singură fără existenţa unei dovezi care să ateste că reclamantul ar fi solicitat restituirea imobilului, nu are relevanţă.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 8 aprilie 2002 a declarat apel reclamantul invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de apel Bucureşti secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 160 A din 17 martie 2003, a respins apelul ca nefondat reţinând în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia încheierii din 8 aprilie 2002, că instanţa de fond, la soluţionarea excepţiilor, a avut în vedere dispoziţiile art. 136 C. proc. civ., apreciind corect că excepţiile ce nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi art. 132 C. proc. civ., nu mai pot fi invocate în cursul judecăţii, dar că la depunerea întâmpinării s-a respectat termenul prevăzut de art. 1411 C. proc. civ. şi prevederile art. 119 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei a considerat că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile art. 9 şi art. 14 din Legea 112/1995, şi în consecinţă contractul nu este nul.
A mai reţinut că prevederile art. 948 C. civ., invocate de către apelant, care arată condiţiile generale pentru valabilitatea convenţiilor, au fost respectate la încheierea contractului în litigiu, iar hotărârea judecătorească prin care Consiliul General al municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamantului în proprietate şi posesie imobilul, nu este opozabilă intimaţilor G.V. şi G.M.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.L. prin procurist N.D. invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prima critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 este în legătură cu faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile imperative privind citarea pentru termenul din 17 martie 2003, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii.
În subsidiar se formulează critici invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., fără ca aceste motive să fie dezvoltate separat.
Astfel se susţine că instanţele şi-au motivat hotărârile cu considerente care sunt străine cauzei, neţinând seama de înscrisurile existente la dosar.
În acest sens arată că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate şi că intimaţii G.V. şi G.M. au cunoscut că statul deţine imobilul cu titlu care nu este valabil.
Se mai susţine că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către Primăria municipiului Bucureşti care nu avea personalitate juridică prin SC H.N. care nu avea mandat special şi în orice caz cumpărătorii apartamentului au fost de rea credinţă pentru că cu minime diligenţe ar fi putut afla situaţia juridică a imobilului.
Recursul este nefondat.
Astfel în legătură cu prima critică întemeiată pe prevederile pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., este de reţinut că textul de lege invocat face trimitere la situaţiile când „instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În acest alin. (2) se arată în mod expres că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".
În speţă, motivul invocat este nerespectarea dispoziţiunilor art. 85, art. 88 alin. (2) şi (4) şi art. 93 C. proc. civ.
Verificând „dovada de îndeplinire a procedurii de citare" urmează a reţine, că cerinţa prevăzută de art. 85 C. proc. civ., este îndeplinită, precum şi dispoziţia art. 88 pct. 2 C. proc. civ., fiind menţionată ziua, luna, anul şi ora de înfăţişare (17 martie 2003 ora 9.00), precum şi cele ale alin. (4) al acestui articol, respectiv numele, domiciliul şi calitatea celui citat (S.L., Bucureşti, str. Garibaldi, apelant-reclamant).
Este adevărat că în art. 93 C. proc. civ., se specifică, că în ipoteza alegerii unui domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură se face şi menţiunea persoanei care primeşte actele dar dovada că „procuristul" a primit citaţia o constituie depunerea la dosar la data de 14 martie 2003 a „notelor de şedinţă" pentru termenul din 17 martie 2003 iscălite de către acesta şi în care a făcut menţiunea expresă că „în eventualitatea imposibilităţii de prezentare, se acceptă judecarea în lipsă a apelului".
În această situaţie este evident că reclamantul-apelant, prin procuratorul său, a cunoscut termenul de judecare a apelului, depunând în scris punctele sale de vedere şi ca atare nu a fost vătămat în nici un fel (nefiind deci îndeplinită condiţia prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.).
De menţionat şi faptul că pe parcursul judecării cauzei la fond şi recurs reclamantul a procedat prin aceeaşi metodă a depunerii notelor de şedinţă.
În consecinţă această primă critică privind nulitatea absolută a deciziei este nefondată.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs invocate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., care însă nu au fost dezvoltate separat, urmează a fi analizate astfel cum au fost formulate, deci împreună.
Astfel, referitor la susţinerile că: hotărârea cuprinde motive străine cauzei, că instanţa a schimbat obiectivul cauzei, că hotărârea este lipsită de temei legal şi este pronunţată cu încălcarea legii, precum şi că au fost nesocotite toate probele administrate de către reclamant, urmează a reţine că sunt nefondate.
Astfel instanţele de fond şi apel au procedat conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., şi-au motivat în fapt şi în drept hotărârile pronunţate, reţinând în mod corect că pârâţii G.V. şi G.M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 265/21381 din 30 septembrie 1996 pentru o parte din imobilul revendicat, respectiv ap. 1 parter, compus din vestibul, 3 camere, coridor, sas, bucătărie, baie, pivniţă, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului.
În acest sens, instanţele au reţinut corect faţă de actele din dosar că pârâţii G.V. şi G.M. având calitatea de chiriaşi ai apartamentului, conform art. 91 din Legea nr. 112/1995, au făcut cerere pentru cumpărarea lui, respectând şi termenul prevăzut de art. 14 din aceeaşi lege, precum şi cerinţele art. 948 C. civ., cu privire la valabilitatea convenţiilor.
Instanţele au mai reţinut corect că reclamantul nu a făcut dovada că a formulat cerere de retrocedare a imobilului şi nu a dovedit existenţa unei acţiuni de retrocedare în justiţie.
Este de menţionat că reclamantul a promovat o primă acţiune în justiţie la data de 17 septembrie 1997 (deci după ce pârâţii G.V. şi G.M., cumpăraseră apartamentul) chemând în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC H. care nu mai erau proprietari la data aceea.
Instanţele au respectat prevederile legale având în vedere şi dispoziţia art. 1899 alin. (2) C. civ., care statuează că „buna-credinţă se presupune totdeauna" si sarcina probei: relei – credinţe revine celui ce afirmă existenţa ei, reclamantul nefăcând nici dovada relei credinţe a cumpărătorului nici a faptului că aceştia au încălcat dispoziţiile legale în vigoare la momentul cumpărării apartamentului.
Distinct de cele mai înainte arătate urmează a mai reţine că reclamantul nu a depus acte doveditoare a titlului său de proprietate asupra imobilului, întrucât menţiunea făcută în considerentele unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în altă cauză nu poate echivala cu dovada proprietăţii, această operaţiune a fost de altfel reţinută şi de către instanţa de fond, care însă nu a tras concluziile ce se impuneau.
Instanţa de recurs nu se poate de-asemenea pronunţa nici ea în recursul reclamantului pe acest aspect, cum de altfel nu poate pentru acelaşi considerent să rezolve nici incidentul ridicat de către pârâţi, cu privire la admisibilitatea capătului de acţiune în revendicare formulat după apariţia Legii nr. 10/2001 pe dreptul comun.
Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate şi reţinând că nici una din criticile formulate de către recurent nu este fondată, urmează a respinge recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. prin mandatar N.D. împotriva deciziei civile nr. 160/ A din 17 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2595/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 2551/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
