ICCJ. Decizia nr. 2883/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2883
Dosar nr. 7844/2004
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 8 septembrie 2003 reclamanta B.L. a chemat în judecară pe pârâta SC C. SA Drobeta-Turnu Severin solicitând a fi obligată, în temeiul art. 1073 C. civ., să încheie contract de vânzare-cumpărare prin care pârâta să vândă şi reclamanta să cumpere, potrivit art. 7 din Legea nr. 85/1992, la preţul de protecţie socială prevăzut prin Decretul-lege nr. 61/1990, garsoniera nr. 34 situată în Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi.
Motivând acţiunea, reclamanta a arătat că a fost angajata pârâtei din anul 1995 şi tot de atunci a ocupat, împreună cu fiul său minor, în calitate de chiriaşă garsoniera în cauză, construită din fondurile unităţilor economice, a solicitat pârâtei să-i vândă spaţiul locativ, dar aceasta a refuzat, încălcând obligaţia de a vinde prevăzută de Legea nr. 85/1992.
A mai arătat reclamanta că obligaţia de a vinde există în sarcina pârâtei în chiar condiţiile în care aceasta s-a privatizat, actualul său proprietar cunoscând legea română şi acceptând să dobândească patrimoniul pârâtei grevat de sarcina legală.
Prin întâmpinare, pârâta a cerut respingerea acţiunii, susţinând că, fiind privatizată integral din anul 1998, nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 85/1992, dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din lege fiind expresia dreptului de dispoziţie al statului asupra bunurilor ce-i aparţin, nefiind incidente asupra bunurilor proprietate privată, care sunt apărate prin art. 480 C. civ.
De asemenea, pârâta a invocat în apărare Hotărârea nr. 4/2000 a Consiliului de Administraţie, care a stabilit că spaţiile de locuit nu se vând, eventuala admitere a acţiunii reclamantei contravenind dispoziţiilor art. 7 pct. 8 din Legea nr. 85/1992 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 76/1994.
În fine, pârâta a mai susţinut că nu s-a obligat nici prin contractul colectiv de muncă să asigure spaţii de locuit angajaţilor săi, motiv pentru care nici nu a încheiat contracte de închiriere, acestea fiind distribuite unor angajaţi pentru perioade limitate şi numai pe baza unor cereri verbale adresate conducerii.
Prin sentinţa civilă nr. 5150 din 30 octombrie 2003, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să vândă reclamantei garsoniera în litigiu şi cotele părţi indivize din spaţiile comune aflate în indiviziune forţată şi perpetuă, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 265 din 25 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Contrar susţinerilor pârâtei, instanţele au stabilit că locuinţa în cauză a fost construită anterior anului 1992 din fondurile unităţilor economice şi bugetare, iar reclamanta a avut calitate de chiriaş, astfel că sunt întrunite cerinţele art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, concomitent nefiind incidente prevederile art. 7 alin. (7) din aceeaşi lege, care se referă la alte categorii de locuinţe decât cea în litigiu, fiind nerelevante privatizarea pârâtei ulterior apariţiei Legii nr. 85/1992 şi hotărârea consiliului de administraţie pentru că acţionarul majoritar privat nu poate fi absolvit de obligaţia instituită prin lege, iar consiliul de administraţie nu poate da hotărâri contrare legii nici să îngrădească dreptul reclamantei decurgând din lege.
Pârâta a declarat recurs susţinând, în fapt şi în esenţă, că instanţele au încălcat dispoziţiile Legii nr. 85/1992.
Recursul este întemeiat.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85 din 22 iulie 1992 în forma sa iniţială de la data intrării în vigoare, cât şi în forma republicată din 15 iulie 1998 „Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi".
Examinarea textului legal citat impune următoarele considerente:
Dispoziţia legală reprezintă o normă de justiţie socială, dând posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic, având astfel şi legitimare economică, socială şi morală.
Ea instituie astfel posibilitatea chiriaşilor din asemenea locuinţă de a dobândi drept de proprietate asupra locuinţelor construite anterior anului 1992 din fondurile unităţilor economice şi bugetare, care potrivit legislaţiei din acea vreme nu puteau fi decât închiriate şi nicidecum vândute persoanelor fizice.
Norma de drept în cauză extinde practic şi asupra altor locuinţe beneficiul dreptului de proprietate privată instituit prin Decretul-lege nr. 61/1990, al cărui obiect erau locuinţele construite anterior din fondurile statului şi făceau parte din fondul locativ al acestuia închiriat persoanelor fizice.
Cu alte cuvinte, beneficiul facultăţii de a cumpăra şi, respectiv, al obligaţiei imperative de a vinde la cerere instituită în sarcina persoanelor juridice deţinătoare ale unor astfel de locuinţe, este acordat numai titularilor contractelor de închiriere din momentul intrării legii în vigoare în anul 1992, indiferent dacă acestea îmbracă sau nu forma scrisă.
Aşadar, obligaţia de a vinde nu există atâta timp cât chiriaşul de la data intrării legii în vigoare nu cere a i se vinde şi încetează în momentul în care şi raportul de locaţiune a încetat fără ca fostul chiriaş să fi cerut să cumpere.
În această din urmă ipoteză, locuinţa rămâne în proprietatea persoanei juridice deţinătoare, nemaifăcând obiectul prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, modul de administrare şi eventuala înstrăinare stabilindu-se de consiliul de administrare, respectiv de conducerea unităţii deţinătoare [art. 7 alin. (8) din aceeaşi lege].
În concluzie, dreptul de a cumpăra şi obligaţia corelativă imperativă de a vinde se pot materializa printr-un contract de vânzare-cumpărare intuitu personae, adică numai în considerarea calităţii de chiriaş în momentul intrării legii în vigoare, eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deţinătoare şi un chiriaş ulterior fiind supusă principiului libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă) consacrat indirect prin art. 5 şi art. 969 alin. (1) C. civ.
În concret, reclamanta nu a avut calitate de chiriaş al locuinţei în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, dobândind asemenea calitate numai în anul 1995, astfel încât nu are beneficiul art. 7 alin. (1) din lege, pârâta neputând fi obligată a-i vinde această locuinţă.
Statuând contrariul, prima instanţă şi instanţa de apel au încălcat în mod esenţial legea, ceea ce constituie caz de recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) şi art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârile pronunţate în cauză vor fi casate şi, pe fond, acţiunea introdusă de reclamantă împotriva pârâtei va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA Drobeta-Turnu Severin împotriva deciziei nr. 265 din 25 februarie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 5150 din 30 octombrie 2003 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.
Pe fond, respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă introdusă de reclamanta B.L. împotriva pârâtei SC C. SA Drobeta-Turnu Severin.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2852/2004. Civil. Anulare contract închiriere... | ICCJ. Decizia nr. 2803/2004. Civil. Notare interdictie... → |
|---|
