ICCJ. Decizia nr. 3371/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3371
Dosar nr. 19268/2004
Şedinţa publică din 26 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâţii Ş.E.V. şi Ş.V. solicitând obligarea acestora a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 6955 din 31 iulie 1975. Imobilul a fost dobândit de pârâţi prin contractul de vânzare cumpărare nr. 41379 din 14 ianuarie 1997 de la Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. SA. Se apreciază că titlul reclamantei este cel valabil deoarece titlul pârâţilor emană de la un nou dominus şi este ulterior titlului reclamantei. Primăria Municipiului Bucureşti nu era proprietara imobilului deoarece acesta fusese preluat abuziv de la reclamantă prin Decretul nr .223/1974.
Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cerere reconvenţională solicitând a se constata că sunt dobânditori de bună credinţă ai imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 9 martie 2004 Judecătoria sectorului 5 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a părţilor şi excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiate, a admis acţiunea reclamantei şi cererea reconvenţională şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul. De asemenea, a constatat calitatea părţilor de dobânditori de bună credinţă a imobilului.
Instanţa de fond comparând cele 2 titluri de proprietate deduse judecăţii a apreciat că Decretul nr. 223/1974 era neconstituţional prin prevederile ce obligau persoanele care doreau să părăsească ţara la înstrăinarea imobilelor deţinute în proprietate.
Preluarea imobilului s-a făcut abuziv deoarece Decretul nr. 223/1974 încălca principiul ocrotirii proprietăţii. Astfel, a dat preferinţă titlului reclamantei.
S-a reţinut şi că pârâţii au fost de bună credinţă la dobândirea imobilului, reclamanta nefăcând proba contrară, motiv pentru care a fost admisă şi cererea reconvenţională.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii arătând că reclamanta intimată a opus un titlu lipsit de forţă juridică deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului la cererea expresă a reclamantei, trecerea fiind efectuată cu plată. Restituirea imobilelor este condiţionată, în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de constatarea, prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare.
Un alt motiv de apel îl constituie nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare, respectiv necertificarea înscrisurilor pentru conformitate cu originalul, conform art. 139 C. proc. civ.
Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că judecătorul fondului s-a substituit Curţii Constituţionale, reţinând în considerentele sentinţei că Decretul nr. 223/1974 era neconstituţional.
Au fost soluţionate greşit excepţiile invocate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, prin Decizia civilă nr. 374A din 26 mai 2004 a admis apelul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul respingerii ca inadmisibile a cererii principale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. instanţa se pronunţă asupra excepţiilor ce fac de prisos cercetarea pe fond a pricinii, respectiv asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii.
Prin acţiunea promovată reclamanta tinde la realizarea unui drept pe calea dreptului comun, ceea ce nu este posibil, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 este un act normativ ce reglementează procedura în cazul revendicării imobilelor preluate abuziv de către stat.
Reclamanta nu mai poate uza de calea dreptului comun deoarece nu mai are un titlu asupra imobilului care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Nu se poate compara, deci, un drept inexistent.
Pe de altă parte Legea nr. 10/2001 este actul normativ special care acoperă şi situaţia reclamantei prin procedura reglementată la art. 36 şi urm., domeniul său fiind de strictă interpretare şi care se aplică cu prioritate potrivit principiului legea specială derogă de la legea generală.
Cum reclamanta nu a înţeles să uzeze de legea specială, ci să o eludeze, a rămas în afara sferei de aplicare a legii speciale şi nu poate să invoce dreptul comun.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- instanţa de apel a apreciat în mod eronat că regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu este cel stabilit de Legea nr. 10/2001 care nu prevede restituirea în natură de la chiriaşul cumpărător.
- Decizia conţine motive contradictorii: deşi acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, în considerentele deciziei se reţine că reclamanta nu mai are un titlu asupra imobilului.
Recursul este nefondat.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001 vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi (Codul civil).
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor, ca urmare a ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de instituţia revendicării reglementată de art. 480 şi art. 481 C. civ.
La data de 14 februarie 2001 dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă, fiind o lege specială, suprimă practic aplicabilitatea dreptului comun în această materie.
Cum noile reglementări instituite de Legea nr. 10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că această lege este de imediată aplicare, soluţie consacrată şi de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care stipulează că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reglementează o situaţie de excepţie, în care este posibilă aplicarea legii vechi, pentru cazurile în care acţiunile de restituire a imobilelor se aflau în curs de judecată la data apariţiei Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun privind revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi.
Aşa fiind, rezultă că instanţa de apel a hotărât temeinic, în raport de data introducerii acţiunii, 11 noiembrie 2002, că nu mai este admisibilă acţiunea în revendicare.
Având în vedere aceste considerente recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 374A din 26 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3320/2004. Civil. Legea 10/2001 contestatie dis... | ICCJ. Decizia nr. 3378/2004. Civil. STABILIRE RENTĂ VIAGERĂ.... → |
|---|
