ICCJ. Decizia nr. 3789/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3789/2004
Dosar nr. 6289/2003
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:
Prin sentinţa nr. 1935 din 21 februarie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de reclamanţii L.P. şi L.M. împotriva pârâţilor C.A., C.E., C.M. şi C.D.A., stabilindu-se linia de hotar dintre imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Mikszoth Kalman proprietatea reclamanţilor şi imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M. Kalman, proprietatea pârâţilor, pe alin. (1) – (8x), trecut cu linie roşie în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză judiciară, parte integrantă din sentinţă.
Pârâţii au fost obligaţi totodată să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafaţa de 30.206 mp teren, cuprinsă între pct. 1, 8, 8x din raportul de expertiză.
Instanţa a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul C.E. împotriva reclamanţilor şi celorlalţi pârâţi pentru recunoaşterea dreptului de proprietate.
Pârâţii au fost obligaţi în solidar să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 5.056.500 lei şi în plus, C.E. 7.000.000 lei cu acelaşi titlu.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că între cele două imobile limitrofe nu există semne distincte de delimitare, ci doar o diferenţă de nivel în partea dinspre stradă, iar în partea din spate, cătină, stâlpi de fier, o magazie şi o adăugire edificată din alt material.
Raportul de expertiză tehnică ing. C.G. asistat de expert M.S. a stabilit linia de hotar potrivit celor trecute în dispozitivul sentinţei, concluzionând că pârâţii ocupă din terenul reclamanţilor o suprafaţă pentru care a fost admisă acţiunea în revendicare.
În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor privind recunoaşterea dreptului de proprietate al pârâtei C.A. şi al defunctului său soţ, C.E. pe o porţiune de 70 metri din terenul reclamanţilor, cu titlu de uzucapiune prin joncţiunea posesiilor, aceasta este nefondată, întrucât posesia exercitată nu a fost una utilă, fiind vorba în realitate de o simplă detenţiune precară, întrucât antecesorii pârâtului reclamant în reconvenţională a deţinut imobilul în baza unui contract de închiriere încheiat cu succesorii proprietarului K.A.
În plus, în condiţiile în care s-a invocat dreptul de proprietate pe cote-părţi, acţiunea în revendicare nu putea fi exercitată atât timp cât durează starea de indiviziune.
Cât priveşte cheltuielile de grăniţuire, în temeiul art. 584 C. civ., instanţa a dispus ca acestea să fie suportate pe jumătate, întrucât reclamanţii au făcut cheltuieli de judecată în sumă de 11.103.000 lei, iar părţile din proces au achitat câte 1.000.000 lei onorariu de expert, suma fiind dedusă din totalul cheltuielilor de judecată. În temeiul art. 276, pârâţii au fost obligaţi solidar să plătească reclamanţilor jumătate din suma menţionată, respectiv 5.056.500 lei.
În plus, C.E. a fost obligat la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ocazionat de cererea reconvenţională formulată de acesta.
Tribunalul Cluj, prin Decizia 853/A/2003 a admis în parte apelul declarat de C.E., C.M. şi C.D.A. împotriva sentinţei Judecătoriei Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul obligării pârâţilor să plătească în solidar suma de 1.056.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă reclamanţilor şi înlăturării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului C.E. de a plăti onorariul de avocat în cuantum de 7.000.000 lei.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi împotriva deciziei 853/ A din 2 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj.
În susţinerea recursului, reclamanţii au solicitat cheltuielile de judecată în sumă de 5.056.500 lei, plus 7.000.000 lei acordate de instanţa de fond, motivat de faptul că deducerea din cheltuieli a onorariului de avocat pe considerentul că reclamantul, fiind avocat, îşi putea face singur apărarea, nu se justifică.
Recursul pârâţilor vizează cererea reconvenţională, aceştia precizând că fâşia de teren în litigiu le aparţine, fiind dobândită prin uzucapiune, urmare a posesiunii exercitate din 1965, în condiţiile art. 1846 şi art. 1847 C. civ., mai întâi de către autorii lor cu care posesiunea acestora a făcut joncţiune.
În motivare, recurenţii precizează că instanţa de apel nu a luat în consideraţie dovezile administrate, hotărâtoare în dezlegarea pricinii, şi în mod special acelea care evidenţiază ridicarea gardului pe acelaşi teren în locul gardului vechi şi existenţa denivelărilor între cele două parcele, care au rămas neschimbate, inclusiv convenţia din 27 aprilie 1995, redactată de reclamant în calitate de avocat al familiei K., foştii proprietari.
În cel de al doilea motiv de recurs, pârâţii arată că instanţa a acordat cheltuielile de judecată în care este cuprins şi onorariul expertului M.S. de 1.000.000 lei, deşi aceste cheltuieli nu au fost solicitate.
Recursul reclamanţilor este întemeiat.
Prin sentinţa 1395 din 21 februarie 2003, pronunţată de prima instanţă, pârâţii au fost obligaţi să plătească în solidar reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 5.056.500 lei şi în plus, C.E. a mai fost obligat şi la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi ocazionate de soluţionarea cererii reconvenţionale.
Prin Decizia 853 din 2 septembrie 2003, tribunalul a admis apelul formulat de pârâţi şi a schimbat parţial sentinţa, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, care au fost reduse pentru că suma reprezentând onorariu de avocat nu a mai fost acordată.
Pentru a proceda astfel, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul L.P. având calitatea de avocat la Baroul Cluj, avea posibilitatea de a-şi face singur apărarea. Angajarea fiicei sale, având aceeaşi calitate, chiar în condiţiile depunerii unor chitanţe privind achitarea onorariului avocaţial, a reprezentat un abuz în exercitarea drepturilor procesuale, raportat la art. 723 alin. (1) C. proc. civ., abuz sancţionat de instanţă conform alin. (2) al art. 723 prin neacordarea acestor cheltuieli nici în primă instanţă, nici în apel.
Decizia este sub acest aspect nelegală, deoarece legea fundamentală garantează asistenţa juridică oricărei persoane, fără nici o deosebire legată de calificarea sa profesională. Nu există nici un text legal care să obstrucţioneze juriştilor, indiferent de funcţie, avocat, judecător, etc., dreptul de a apela la serviciile unui avocat. Abstracţie făcând de L.P., parte în proces este şi soţia acestuia, L.M., care nu are calificare juridică, astfel că cel puţin acesteia nu i se poate refuza asistenţa juridică, indiferent dacă aceasta este acordată de fiica sa ori de un alt avocat. Mai mult, reclamanţii-recurenţi au încercat să-şi exercitate drepturile procesuale, în spiritul art. 723 C. proc. civ., evitând ocazionarea cheltuielilor de judecată, la primul termen angajamentul avocaţional fiind gratuit. Numai după ce pârâţii au dovedit o opoziţie manifestă la pretenţiile reclamanţilor, aceştia formulând şi cerere reconvenţională, reclamanţii au recurs la serviciile avocaţiale plătite, cuantumul onorariilor de avocat, dovedite cu actele din dosar, totalizând 15.000.000 lei.
Prin urmare, instanţa de fond, la stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâţi conform art. 274 C. proc. civ., în mod corect a avut în vedere, taxa de timbru, timbrul judiciar, onorariul expertului şi onorariile avocatului, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cererea reconvenţională.
Recursul pârâţilor este nefondat.
Motivul principal al recursului, respingerea cererii reconvenţionale, implică inevitabil stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile părţilor.
Reclamanţii sunt proprietarii imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Mikszoth Kalman a cărui suprafaţă este de 184 stj.
Pârâţii sunt proprietarii imobilului situat în Cluj, str. Mikszoth Kalman, învecinat cu cel al reclamanţilor, şi este format din construcţie şi un teren în suprafaţă de 201 stj.
Între proprietăţile părţilor nu există linie de hotar, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel, din răspunsurile părţilor la interogatoriu şi din procesul-verbal de cercetare locală din 27 noiembrie 2002, coroborate cu declaraţiile martorilor.
Expertiza topo efectuată în cauză confirmă şi ea necesitatea grăniţuirii între proprietăţile părţilor, precum şi faptul că reclamanţilor L.P. şi L.M. le lipseşte suprafaţa de 30,976 mp din teren, care se regăseşte în fâşia de trecere deţinută de pârâţi.
Expertul, punând în concordanţă suprafeţele de teren cu cele din cărţile funciare, a propus linia de hotar pe alin. (1) A situat pe capătul de nord al coamei cămării, la o distanţă de 8,45 m de pct. 2N, de-a lungul coamei şi în prelungire până la pct. 8x 6 situat la o distanţă de 20,33 m de pct. 6M.
Ca răspuns la capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de 70 mp, pârâtul C.E. a formulat o cerere reconvenţională prin care tinde să contracareze acţiunea în revendicare formulată de soţii L., solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra fâşiei de teren litigioase prin uzucapiune, urmare a joncţiunii posesiunii sale cu posesiunea exercitată de antecesorii săi V.A. şi V.A. În cererea reconvenţională se arată că soţii C.E. şi C.A. au dobândit în 1965 imobilul din str. Mikszoth Kalman şi de atunci l-au posedat în mod continuu, neîntrerupt, netulburaţi public şi sub nume de proprietari, în configuraţia pe care acesta o prezintă şi este arătată prin acţiunea introductivă.
Corect instanţele au respins cererea reconvenţională, deoarece una din condiţiile uzucapiunii este aceea a unei posesiuni utile, în sensul art. 1847 şi urm. C. civ.
Pârâţii nu au avut însă posesiunea fâşiei de teren în litigiu, respectiv de 30,976 mp, deoarece fiind locatari, în calitate de detentori precari, nu pot beneficia de efectele uzucapiunii. Acest lucru rezultă nu numai din scrisoarea datată 16 mai 1970 a defunctului C.E. şi contractul de închiriere din 1 februarie 1994, recunoscute de pârâţi la interogatoriu, dar şi din oferta făcută fostului proprietar K., de a-i vinde o porţiune din suprafaţa de teren deţinută.
În cererea reconvenţională s-a invocat uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiunii cu aceea a antecesorilor, numai că incidenţa art. 1890 şi art. 1860 care reglementează condiţiile uzucapiunii de 30 de ani prin joncţiunea posesiunilor, impune ca o condiţie esenţială existenţa posesiunii.
Conform art. 1853 alin. (1) C. civ., actele exercitate asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, iar în alin. (2) se arată că „tot asemenea este şi posesiunea exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său".
Or în speţă, pârâţii C. neavând posesiunea fâşiei de teren în litigiu ci doar detenţiunea acesteia, nu pot beneficia de efectele uzucapiunii, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins cererea reconvenţională.
Un al doilea motiv de recurs al pârâţilor vizează faptul că instanţa a acordat cheltuieli de judecată în care este cuprins şi onorariul de expert în cuantum de 1.000.000 lei, cheltuieli care nu s-au cerut.
Nici această critică nu este fondată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, este obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată. În condiţiile în care este de necontestat faptul că onorariul expertului, inclusiv al expertului asistent, intră în sfera cheltuielilor de judecată, precizarea reclamanţilor din cererea de probatorii, în sensul că se solicită expert asistent pe cheltuiala lor are semnificaţia faptului că în vederea participării la efectuarea expertizei, onorariul va fi suportat de reclamanţi. Acest aspect nu este de natură a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată atât prin cererea introductivă, cât şi prin concluziile depuse în faţa instanţei, alcătuind şi o notă de cheltuieli în acest scop.
Pentru considerentele expuse, Curtea concluzionează că recursul declarat de C.E., C.M. şi C.D.A. în calitate de succesori ai defunctului C.E., reclamant în cererea reconvenţională, este nefondat urmând a fi respins în conformitate cu art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii L.P. şi L.M. împotriva deciziei civile nr. 853 A din 2 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge apelul declarat de pârâţii C.E., C.M. şi C.D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1395 din 21 februarie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o păstrează.
Obligă pe apelanţii-pârâţi C.M., C.E. şi C.D.A. să plătească reclamanţilor L.P. şi L.M. suma de 7.000.000 (şapte) milioane lei cheltuieli de judecată la instanţa de apel, reprezentând onorariu de avocat, micşorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de pârâţii C.M., C.E. şi C.D.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3787/2004. Civil. Revendicare L10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3582/2004. Civil. Stabilire pensie... → |
|---|
