ICCJ. Decizia nr. 3828/2004. Civil. Actiune în constatare nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare nr.17/31.10.1977. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3828Dosar nr. 9556/2004
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2003 pe rolul Judecătoriei Bălceşti sub nr. 1023, reclamanţii M.A., M.I. şi M.V. au chemat în judecată pe pârâţii M.G., M.I. şi Municipiul Vâlcea prin primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 17 din 31 octombrie 1977, transcris în registrul de transcripţii şi inscripţii sub nr. 536 din 18 aprilie 1994;
- să oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii arată că sunt moştenitorii proprietarilor imobilului în litigiu, M.V. şi M.A.
Mai arată că prin sentinţa penală nr. 16 din 22 martie 1961 a Tribunalului militar de regiune militară Bucureşti, autorul lor M.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, conform art. 209 alin. (1) C. pen., fiind dispusă şi măsura confiscării totale a averii.
Prin Decizia penală nr. 42 din 7 iulie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, M.V. a fost achitat şi, totodată, s-a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării totale a averii.
Reclamanţii au mai arătat că după confiscarea averii, o parte din bunurile confiscate, respectiv casa de locuit şi anexele gospodăreşti situate în comuna Grădiştea, judeţul Vâlcea, au fost vândute pârâţilor, persoane fizice, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui constatare a nulităţii absolute o solicită.
În drept îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, Municipiul Râmnicu Vâlcea a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, arătând că prin reorganizare şi restructurare s-a ajuns ca Secţia de gospodărie comunală Bălceşti, aflată în subordinea Primăriei comunei Bălceşti, să fie aceea în contradictoriu cu care se poate judeca cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
La data de 14 octombrie 2003 a fost introdusă în cauză Primăria comunei Bălceşti în calitate de pârâtă.
Judecătoria Bălceşti, prin sentinţa civilă nr. 1275 din 9 decembrie 2003, a respins acţiunea formulată de către reclamanţi.
De menţionat că în dispozitivul sentinţei şi în minuta scrisă se înserează doar „respinge acţiunea", iar în primul considerent se reţine că „instanţa constată că acţiunea este neîntemeiată".
Într-un alt considerent se reţine că faţă de regimul juridic al nulităţilor din dreptul comun, Legea nr. 10/2001 prezintă unele particularităţi, astfel art. 46 alin. (5) prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen, de 1 an de la intrarea în vigoare a legii şi conchide că reclamanţii au promovat acţiunea în constatarea nulităţii peste termenul legal.
Mai reţine instanţa de fond că susţinerea făcută de pârâţi că ar exista în cauză autoritate de lucru judecat nu este întemeiată pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe pronunţate de către instanţa de fond au declarat apel reclamanţii, arătând că deşi autorul lor a fost condamnat pentru uneltire împotriva orânduirii comuniste şi i s-a confiscat toată averea, ci după ce a fost achitat prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-a înlăturat măsura confiscării totale a averii, este în continuare împiedicat să-şi recupereze imobilul.
Apelantul arată că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este neconstituţional întrucât încalcă art. 21 din Constituţia României referitor la liberul acces la justiţie.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 452/A din 9 martie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel reţine că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 permite restituirea de regulă în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, iar prin art. 2 alin. (1) (temei invocat de către reclamanţi) prin imobile preluate în mod abuziv, se înţeleg conform menţiunilor de la lit. b) a acestui articol şi imobilele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri de condamnare, pentru infracţiuni de natură politică.
Instanţa de apel mai reţine însă că invocarea de către reclamanţi a prevederilor art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este greşită pentru că prevederile acestui articol au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 98/2002 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002 şi în consecinţă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (1) alin. (2) din aceeaşi lege.
Conchizând, instanţa apreciază că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificat prin OUG nr. 145/2001, acţiunea reclamanţilor s-a prescris fiind făcută după expirarea termenului de 1 an care începe să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii pronunţată de către instanţa de apel au declarat recurs reclamanţii invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că, deşi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 , instanţa de apel nu a suspendat judecarea apelului şi nici nu a trimis cauza Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei.
S-a ajuns în acest fel la împiedicarea realizării dreptului de a i se retroceda imobilul în baza art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Recursul este fondat.
Astfel, este de reţinut că reclamanţii au invocat chiar prin cererea de apel excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care este neconstituţional, întrucât se încalcă art. 21 din Constituţia României, care prevede în mod expres liberul acces la justiţie.
Instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, ar fi trebuit să dispună suspendarea judecării apelului şi să sesizeze prin încheiere motivată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Nu a făcut însă acest lucru şi nici nu a dorit să afle punctele de vedere ale părţilor cu privire la această excepţie, mai mult chiar, deşi reclamanţii, la primul termen de judecată, au depus o cerere pentru lipsă de apărare, a respins cererea şi a amânat pronunţarea.
Instanţa de apel a omis să se pronunţe în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate.
De reţinut, de asemenea, că instanţa de apel , fără să pună în discuţia părţilor, încălcând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, apreciază că reclamanţii au invocat un temei de drept greşit prevederile art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 98/2002, publicată în M. Of. la data de 8 mai 2002.
Mai mult chiar, încălcând şi principiul disponibilităţii apreciază că temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor este art. 46 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel fiind, faţă de toate aceste considerente, urmează a admite recursul, a casa sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de către reclamanţi, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanţii M.A., M.I. şi M.V. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 9 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de către reclamanţi, Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3825/2004. Civil. PUNERE SUB INTERDICTIE.... | ICCJ. Decizia nr. 3829/2004. Civil. Radiere intabulare drept de... → |
|---|
