ICCJ. Decizia nr. 4593/2004. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4593
Dosar nr. 1971/2003
Şedinţa publică din 17 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
P.Ş. şi P.I. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P.C.F.S. Dolj, Consiliul local al municipiului Craiova, R.A.A.P.D.F.L. Dolj şi Curtea de Conturi a României, Direcţia de control financiar a judeţului Dolj, pentru a fi obligaţi pârâţii să le restituie şi să le lase în liniştită posesie şi paşnică folosinţă, imobilul construit şi neconstruit situat în Craiova.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a aparţinut bunicului lor P.G. şi se compune din teren în suprafaţă de 1498 mp pe care sunt amplasate două construcţii, una principală cu demisol şi etaj în care funcţionează Curtea de Conturi situată pe str. B., fosta K.M. şi o altă construcţie mai mică, cu parter şi etaj aflată pe str. F. şi care se află în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj.
Au mai precizat reclamanţii că imobilul în discuţie a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 deşi autorul reclamantelor nu se regăsea în anexele la decret în care figura o altă persoană la poziţia 320 şi anume P.I., deci fără titlu.
În schimb, reclamanţii au evidenţiat că P.G. a fost condamnat politic în anul 1948 în lotul „Istrate Micescu şi alţii" la o pedeapsă de 5 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, ocazie cu care imobilul din litigiu i-a fost luat fără nici o formă legală ulterior însă, prin Decizia nr. 2317 din 22 septembrie 1995 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, l-a achitat, astfel că în cauză erau aplicabile şi dispoziţiile HG nr. 11/1997.
În dosar a intervenit în interesul pârâţilor, M.M.E. chiriaş, în construcţia din Craiova, conform contractului de închiriere nr. 1687 din 25 august 1999 încheiat cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova, motivat de faptul că în această calitate este îndrituit a cumpăra conform Legii nr. 112/1995 apartamentul ce îl deţine cu chirie şi prin urmare a solicitat respingerea acţiunii întrucât reclamanţii nu şi-au probat susţinerile.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 721 din 9 noiembrie 2000 a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în revendicare în favoarea Judecătoriei Craiova reţinând că valoarea economică a bunului în discuţie nu are caracter litigios, iar reclamanţii nu au precizat respectiva valoare şi nici nu aveau această obligaţie în raport de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 astfel că în cauză erau incidente prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 5231 din 2 aprilie 2001 a respins acţiunea reclamanţilor faţă de pârâta D.G.F.P.C.F.S. Dolj. Aceeaşi instanţă a admis acţiunea împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Consiliul Local al Municipiului Craiova, Curtea de Conturi Bucureşti şi R.A.A.D.P.F.L. Craiova.
Au fost obligaţi pârâţii menţionaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din clădire principală cu demisol, parter, etaj şi un corp de clădire-anexă şi teren aferent în suprafaţă de 1448 mp situat în Craiova, str. K.M., respectiv C.D.F.
A respins cererea de intervenţie accesorie.
Instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor şi a fost preluat de stat fără titlu valabil întrucât acesta nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950 şi prin urmare chiar dacă clădirea principală în care îşi desfăşoară activitatea Curtea de Conturi se încadra în anexa la Legea nr. 213/1998, statul nu a dobândit un drept de proprietate în regim de drept public asupra acesteia astfel că acţiunea în revendicare era admisibilă.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin Decizia nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a admis apelurile declarate de Curtea de Conturi a României, Consiliul local al municipiului Craiova, R.A.A.D.P.F.L. Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P.C.F.S. Dolj şi de către intervenientul M.E.M. împotriva sentinţei civile nr. 5231 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
De asemenea, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de M.E.M.
Instanţa de apel a stabilit că în raport de actele noi depuse de pârâţi din care rezulta că autorul reclamanţilor a fost moşier expropriat cu ocazia reformei agrare, acesta se încadra în dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950 şi prin urmare imobilul revendicat a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului astfel că restituirea acestuia în natură nu era posibilă, sens în care statuau şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 1247 din 8 mai 2002 a admis recursul declarat de reclamanţii P.Ş. şi P.I. împotriva deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj pe care a modificat-o în sensul că a respins apelurile declarate de pârâţi.
În motivarea soluţiei instanţa de recurs a invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia pentru a reţine că statul nu avea un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 la poz. 320 nu figura adevăratul proprietar G.P.P. şi nici imobilul din Craiova, iar înscrisurile prezentate în apel, respectiv tabelul cu imobilele aflate în administrarea fostului I.R.C.F.L. Craiova şi respectiv certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Arhivele statului nu puteau suplini respectivele liste.
S-a mai reţinut că reclamanţilor le-a fost recunoscută calitatea de moştenitori ai defunctului G.P. prin hotărârea nr. 445/1995 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 iar faptul că acestora li s-au acordat despăgubiri nu însemna că nu erau îndrituiţi să promoveze acţiunea în revendicare.
În contra menţionatelor hotărâri, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii şi totodată erau vădit netemeinice.
Astfel, s-a susţinut că instanţele au abdicat de la principiul rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi au procedat la soluţionarea cauzei fără să solicite chiar din oficiu, Secretariatului General al Guvernului României, eliberarea extraselor din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând tabelul imobilelor naţionalizate în judeţul Dolj, caz în care ar fi constatat că imobilul revendicat a fost naţionalizat cu titlu, întrucât figura la poz. 5970 pe numele P.F. În acest sens a fost ataşată recursului în anulare o listă anexă a Decretului nr. 92/1950 în care la poziţia 5970 figura P.F. cu 3 apartamente în Craiova str. K.M., str. M. şi str. K.
S-a conchis că în raport de acest act nou greşit instanţa de recurs a înlăturat din ansamblul materialului probator certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, prin care se confirma faptul că P.G. figura cu imobilul în cauză, în listele imobilelor naţionalizate, definitivate în anul 1953.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că instanţele au soluţionat litigiul fără a examina incidenţa art. V şi art. IX din Decretul nr. 92/1950 şi fără a stabili cu certitudine regimul juridic al imobilelor atât la data naţionalizării cât şi în prezent.
Recursul în anulare este fondat pentru motivele ce succed.
Prin acţiune, reclamanţii au susţinut că imobilul revendicat era compus din teren în suprafaţă de 1498 mp pe care au fost edificate de către autorul P.G. două construcţii una principală, cu demisol, parter şi etaj în care îşi are sediul Curtea de Conturi şi figurează în Craiova, str. B., fost K.M. şi o a doua mai mică, cu parter şi etaj ce apare situată pe str. F. aflată în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj.
Expertiza tehnică efectuată în cauză pentru individualizarea imobilului şi indicarea vecinătăţilor a confirmat existenţa celor două construcţii cât şi amplasamentul lor, iar cu privire la teren a constatat că are o suprafaţă de cca 2931 mp determinată prin metode geometrice şi nu prin măsurători pe baze topografice sau geodezice (dosar nr. 6965/1999).
Din ansamblul probelor administrate a rezultat că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor P.G.(dosar nr. 6965/2000, dos nr. 7824/2001) aspect de altfel necontestat în cauză.
De asemenea, reclamanţii au probat şi că sunt nepoţii de fiu ai proprietarului iniţial P.G. şi că tatăl lor P.D.Ş. era singurul moştenitor acceptant al succesiunii autorului P.G. potrivit certificatului de moştenitor nr. 559 din 27 iulie 1996 (dosar nr. 1971/2003) şi că la rândul lor au acceptat moştenirea rămasă de la P.D.Ş. decedat la 1 ianuarie 1997 conform certificatului de moştenitor nr. 192 din 19 mai 1997 (dos. nr. 1971/2003).
Instanţele de fond şi de recurs au reţinut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate întrucât în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 nu figura adevăratul proprietar G.P. şi nici imobilul situat în Craiova, iar tabelul cu imobilele aflate în administrarea fostului I.R.C.F.L. Craiova (dos. nr. 6965/1999) şi certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcţia Generală a Arhivelor Statului (dosar nr. 6965/1999) în care se făcea menţiunea că respectivul imobil a fost inclus în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950 în anul 1953 pe numele autorului P.G. nu puteau constitui dovezi în sensul că imobilul ar fi fost naţionalizat menţionatele înscrisuri nefiind de natură a suplini anexele la Decretul nr. 92/1950.
S-a decis astfel că statul nu putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin naţionalizare.
Recursul în anulare reproşează instanţelor lipsa de rol activ în stabilirea certă a titlului în baza căruia statul a preluat imobilul în discuţie şi anexează ca act nou o listă anexă la Decretul nr. 92/1950 unde la poziţia 5970 figurează P.F. cu trei apartamente, în Craiova, str. K.M., str. M., str. M.K.
Din această perspectivă, au fost invocate prevederile art. V din Decretul nr. 92/1950 potrivit cărora imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar în ceea ce priveşte aplicarea menţionatului decret şi s-a conchis că P.F. care figurează la poziţia 5970 din lista anexă era soţia autorului P.G. ceea ce făcea ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat în temeiul unui titlu valabil.
Cum actul nou anexat recursului în anulare nu a fost avut în vedere de instanţe la pronunţarea soluţiilor astfel încât s-a reţinut că numai reclamanţii au prezentat un titlu de proprietate cu privire la imobilul revendicat, se impune casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea titlului reclamanţilor cu cel indicat a fi titlul statului urmând a se decide care dintre ele este preferabil.
Cu ocazia rejudecării urmează a se clarifica şi care parte din cele două clădiri aparţinând autorului P.G. a fost înscrisă la poziţia 5970 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cât timp în anexă se face vorbire de 3 apartamente la trei adrese diferite dintre care două figurează în Bucureşti.
Totodată urmează a se clarifica şi întinderea terenului revendicat.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate şi a trimite cauza la Judecătoria Timişoara pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi,
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara secţia civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, şi a sentinţei civile nr. 5231 din 21 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova.
Casează hotărârile atacate şi trimite cauza Judecătoriei Timişoara pentru rejudecare.
Cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii recursului în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2004.
OPINIE SEPARATĂ
Nu împărtăşim soluţia îmbrăţişată de majoritatea judecătorilor care au constituit completul de judecată, în sensul admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, şi a sentinţei civile nr. 5231 din 21 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova, pe care le-a casat şi a trimis cauza la Judecătoria Timişoara în vederea rejudecării.
Prin recursul în anulare, hotărârile pronunţate în cauză sunt considerate ca fiind pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond pentru următoarele motive:
- greşit s-a considerat că preluarea imobilului în litigiu, revendicat de reclamanţi, s-a făcut fără titlu valabil câtă vreme el a fost preluat de la P.F., soţia autorului P.G., aceasta figurând la poziţia nr. 5970 din lista anexă a Decretului nr. 92/1950 privind imobilele naţionalizate, întocmită pentru municipiul Bucureşti, măsura fiind conformă cu art. V din Decretul nr. 92/1950.
- instanţele au nesocotit prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ele fiind datoare să dea dovadă de rol activ şi să solicite din oficiu Secretariatului General al Guvernului României eliberarea extraselor din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând tabelul imobilelor naţionalizate în judeţul Dolj.
- instanţele au nesocotit prevederile art. XI din Decretul nr. 92/1950 astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 [nu cum nepermis se menţionează în motivarea recursului ca fiind vorba de Decretul nr. 524/1950) în baza căruia Consiliul de Miniştri putea face completarea sau modificarea listelor anexe prevăzute în art. I alin. (4) din Decretul nr. 92/1950].
La rândul ei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat în opinia majorităţii completului de judecată că recursul în anulare este fondat pentru următoarele motive:
- deşi din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor P.G., aspect de altfel necontestat în cauză, iar reclamanţii au probat că sunt moştenitorii acestuia, în calitate de nepoţi de fiu, instanţele de fond şi de recurs reţinând că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără un titlu valabil în sensul prevederilor Decretului nr. 92/1950, din actul nou anexat recursului în anulare rezultă că şi statul prezintă un titlu de proprietate care nu a fost avut în vedere de instanţe la pronunţarea soluţiilor recurate.
- că faţă de acest act se impune casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea titlurilor reclamanţilor cu cel indicat a fi titlul statului şi a se decide apoi care dintre ele este preferabil.
Se dă îndrumarea instanţei care va rejudeca pricina să clarifice şi care parte din cele două clădiri aparţinând autorului P.G. a fost înscrisă la poziţia 5970 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950, precum şi întinderea terenului revendicat.
Consider că înscrisurile depuse la dosar odată cu recursul în anulare, dar şi actele normative invocate ca temei de drept pentru preluarea cu titlu de către stat a imobilului revendicat, nu pot face dovada dreptului de proprietate al Statului, pentru următoarele considerente:
1. Principiul de bază care guvernează aplicarea legii (în sensul că norma de drept) în timp, ne spune că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, care coincide cu data publicării normei, cu excepţia situaţiei când însuşi actul normativ respectiv prevede o dată ulterioară de intrare în vigoare. Acest principiu dă eficienţă deplină adagiului nemo censetur ignorare legem, adică odată făcută publică legea, nimeni nu se mai poate scuza invocând necunoaşterea ei.
Acest principiu este prevăzut şi în art. 56 din Constituţia de la 1948, care dispune fără echivoc că legea "se publică în Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare la termenul arătat în cuprinsul ei sau a treia zi după publicare în Monitorul Oficial".
Aşa fiind, este fără echivoc, faţă de prevederea constituţională, că nepublicarea legii în Monitorul Oficial, atrage în toate cazurile ineficacitatea legii, ea neputând produce efecte faţă de subiectele cărora se adresează.
Principiul arătat se aplică în mod identic şi în situaţia actelor normative însoţite de acte individuale de aplicare emise de acelaşi organ, cum este chiar cazul Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile. Astfel deşi potrivit art. I alin. (4) listele anexe cuprinzând identificarea proprietarilor şi imobilelor supuse naţionalizării, făceau parte integrantă din decret, şi au fost înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniştri sub nr. 543 din 14 aprilie 1950, iar conform art. XII decretul intra în vigoare pe data publicării lui, au fost publicate în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 numai cele 12 articole, reprezentând partea normativă a acestuia. Nepublicarea listelor anexă ale decretului a viciat ansamblu naţionalizării, deoarece, în toate situaţiile nepublicarea actului individual de aplicare a unui act normativ cu care face corp comun, fiind emis de către acelaşi organ, atrage inexistenţa actului în totalitate dacă a fost edictat sub imperiul Constituţiei din 1948. Or, în Decretul nr. 90/1950 se face cu tărie sublinierea în art. I că "listele anexe fac parte integrantă din prezentul decret".
Prin urmare, nepublicarea listelor anexe atrage sancţiunea lipsirii legii de orice efect şi imposibilitatea listelor anexe de a constitui un temei pentru preluarea imobilelor de către stat, în toate cazurile prevăzute de legea nepublicată.
Ele nu pot fi invocate ca titlu de proprietate al statului în eventualitatea unui litigiu ca cel de faţă, deoarece preluarea s-a făcut prin abuz care constă în aceea că acel presupus act normativ invocat ca titlu nu şi-a produs niciodată efectele pentru care a fost adoptat, tocmai pentru că era absolut necesar ca în condiţiile legii să fie adus la cunoştinţa publică.
În concluzie sub acest prim aspect pe care ne fundamentăm opinia separată, preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut în fapt, în lipsa unei reglementări legale, care să respecte chiar prevederile legilor în vigoare, specifice acelei perioade şi deci, fostul proprietar al imobilului, P.G. nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, titlul său asupra imobilului respectiv nu a fost desfiinţat, iar statul nu a putut dobândi un titlu de proprietate invocând prevederile Decretului nr. 92/1950.
2. Recursul în anulare ignoră şi prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acestuia, în care se menţionează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Din această perspectivă este de observat că Decretul nr. 92/1950 invocat în recursul în anulare ca temei al dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu şi a anexelor la decret ca titlu valabil de proprietate, este neconstituţional deoarece încalcă Constituţia din 1948 încălcând în acelaşi timp art. 480-481 C. civ., lege organică de rang, din punct de vedere juridic, superior, decretului menţionat.
Astfel art. 8 din Constituţia din 1948 consfinţeşte principiul constituţional potrivit căruia proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege.
Art. 10 din aceeaşi Constituţie stabileşte că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pa baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, iar art. 11 statorniceşte că atunci când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice pot deveni proprietatea statului în condiţiile prevăzute de lege.
Or, nici un principiu din ştiinţa economiei, fie şi politică şi socialistă nu consideră că imobilul locuinţă despre care nici măcar nu se susţine că a fost utilizat pentru a fi închiriat, poate fi asimilat mijloacelor de producţie pentru a putea deveni proprietate de stat, în temeiul art. 11 din Constituţia din 1948, prin naţionalizare.
Cât despre prevederile art. 480-481 C. civ., principiile juridice consacrate de aceste texte sunt evidente, făcând superfluă o discuţie privind forţa lor juridică şi consecinţele încălcării lor prin acte juridice de rang inferior.
Argumentele invocate sunt în concordanţă cu normele juridice şi principiile constituţionale în vigoare la data aplicării Decretului 92/1950 şi concluzionării că pe baza lor nu se poate invoca un titlu de proprietate pentru stat care să impună casarea cu trimitere în vederea comparării acestui „titlu" cu titlul de proprietate al autorului reclamanţilor.
3. Dincolo de consideraţiile ce preced, din probele administrate în cauză rezultă că imobilul revendicat, proprietatea lui P.G. nu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Rezultă din dosar că P.G. a fost condamnat prin sentinţa nr. 1025/1948 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti pentru infracţiuni de uneltire împotriva statului şi complot, făcând parte din celebrul dosar privind lotul „Istrate Micescu".
Cu certitudine, deşi în dosar nu a fost depusă sentinţa de condamnare, că lui P.G. i s-a aplicat pe lângă pedeapsa cu muncă silnică şi pedeapsa complimentară a confiscării averii, inclusiv a imobilului în litigiu. Ulterior, prin Decizia penală nr. 2317 din 22 septembrie 1995, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în urma unui recurs în anulare P.G. este achitat pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat.
În aceste împrejurări, încă din anul 1948 imobilul, proprietatea lui P.G. a intrat în fapt în posesia statului, fiind preluat în mod abuziv şi dat în folosinţă pentru sediul organizaţiei de bază, în posesia căreia se afla la 18 decembrie 1948.
Nici în tabelul anexă privind imobilele naţionalizate în oraşul Craiova în baza Decretului nr. 92/1950, P.G. nu apare cu imobile naţionalizate, situaţie explicabilă, dacă avem în vedere arestarea lui mai înainte şi condamnarea politică în anul 1948, când deja fusese deposedat în fapt de imobil.
Că lui P.G. nu i-a fost naţionalizat imobilul rezultă fără echivoc din înscrisul aflat la dosar nr. 7824/2001 al Tribunalului Dolj care priveşte „Propuneri de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950 (lucrare din anul 1953, revizuită în anul 1958 – 1959) dos. nr. 402/1953 şi în care se menţionează la poz. 399 că imobilul a fost preluat cu proces-verbal în 1950 şi se propune legalizarea situaţiei şi menţinerea regimului de naţionalizare (imobil cu 7 apartamente, cu 30 de camere de locuit, plus dependinţe în suprafaţă de 1498 m).
În acelaşi sens este şi „Procesul-verbal" încheiat la 23 iulie 1953 de Comisia Regională care a luat în discuţie propunerea de naţionalizare a imobilului din Craiova, str. K.M., proprietatea lui P.G., făcută de oraşul Craiova şi prin care se propune naţionalizarea imobilului, dar şi în actul intitulat „Referat din 8 ianuarie 1959 asupra completării dosarului de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950 completat şi modificat de Decretul nr. 524/1955" şi în care se menţionează propunerea comisiei regionale de aprobare a propunerii Comisiei orăşeneşti de aplicare a Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea imobilului din Craiova str. K.M., proprietatea lui P.G. (dosar nr. 1971/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Din coroborarea acestor înscrisuri rezultă fără dubiu că în anul 1950 imobilul în litigiu, proprietatea lui G.P. nu a fost naţionalizat, despre o eventuală naţionalizare discutându-se şi în anul 1959.
Aşa fiind menţiunea din anexa la Decretul nr. 92/1950 privind imobilele naţionalizate din Bucureşti şi în care la poziţia 5970 figurează persoana P.F. cu 3 apartamente naţionalizate în Craiova !?!? nu poate fi reţinută ca titlu de proprietate al statului pentru imobilul revendicat pentru care s-a considerat că se impune admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor pentru a se trimite dosarul în vederea rejudecării la instanţa de fond în sensul comparării titlurilor de proprietate, respectiv titlul autorului reclamanţilor şi titlul statului pentru a se stabili care este preferabil.
De altfel trebuie menţionat şi faptul că soţia lui P.G. se numea P.F.Ş. iar persoana din anexa la decret menţionată la poziţia 5970 se numeşte P.F. !?, deci nu există identitate de nume (dosar 5958/2002 al Curţii de Apel Timişoara).
Pentru toate aceste considerente consider că recursul în anulare este nefondat şi se impunea respingerea lui ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1080/2004. Civil. încuviintare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1114/2004. Civil. Recurs → |
|---|
