ICCJ. Decizia nr. 4739/2004. Civil. Servitute de trecere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4739
Dosar nr. 9602/2004
Şedinţa de la 2 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5311 din 27 octombrie 2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.A. şi M.M. împotriva pârâţilor N.N. şi N.E. , obligându-i pe pârâţi să respecte servitutea de trecere constituită în favoarea reclamanţilor prin Decizia civilă nr. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pârâţii au mai fost obligaţi să desfiinţeze construcţiile edificate pe terenul ce constituie servitute de trecere, în caz contrar autorizând pe reclamanţi să le desfiinţeze pe cheltuiala pârâţilor.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că reclamanţii au dobândit odată cu terenul cumpărat în anul 1995 de la numiţii S.I. şi S.E. şi dreptul de servitute ce a fost creat în favoarea acestui fond prin Decizia civilă nr. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea.
În mod nejustificat, pârâţii nu au respectat dreptul de servitute, edificând mai multe construcţii care îi împiedică pe reclamanţi să folosească trecerea.
Deoarece pârâţii au edificat construcţiile în anul 1993, cunoscând că terenul constituie drum de acces pentru reclamanţi, judecătoria nu a reţinut buna - credinţă a pârâţilor.
Apelul declarat de pârâţi a fost respins prin Decizia civilă nr. 379/A din 27 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, care a reţinut că hotărârea prin care s-a constituit servitutea de trecere este opozabilă pârâţilor. Servitutea reprezintă o sarcină asupra unui imobil şi nu un drept în favoarea unei persoane, servitutea însoţind imobilul, chiar dacă, între timp, se schimbă proprietarul.
A mai reţinut curtea că pârâţii au fost constructori de rea - credinţă, deoarece la data la care au cumpărat terenul, au avut cunoştinţă despre acţiunea în constituirea servituţii.
Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, pârâţii au declarat recurs.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., au arătat că instanţa s-a bazat mai mult pe Decizia nr. 2041 a Curţii de Apel Piteşti, apreciind că aceasta ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat anumite situaţii.
Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor pârâţilor, în sensul că terenul reclamanţilor care au cumpărat doar 250 mp din terenul vânzătorilor S., nu are caracter de drum înfundat, având ieşire directă la drumul naţional.
Mai arată pârâţii, că Decizia prin care s-a constituit servitutea nu le este opozabilă deoarece nu au fost parte în acea procedură, iar la data la care au dobândit terenul de la numiţii Roman, servitutea nu era constituită.
Instanţa a obligat în mod greşit pe pârâţi să demoleze construcţiile edificate cu bună credinţă. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul edificării construcţiilor şi, din moment ce, aşa cum a stabilit şi instanţa de apel, construcţiile s-au edificat în anul 1993, ei nu puteau fi decât de bună-credinţă.
Recursul nu este fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Reclamanţii au dobândit prin contract de vânzare cumpărare, încheiat la 21 septembrie 1995, suprafaţa de 5000 mp teren intravilan şi 250 mp construcţii (ce face obiectul litigiului) de la numita S.E.
Pârâţii, la rândul lor, au dobândit suprafaţa de 1725 mp teren construcţii prin contract de vânzare cumpărare încheiat la 26 august 1993, de la numiţii R.F. şi R.T.
Cu privire la servitutea de trecere, au existat mai multe litigii de-a lungul anilor.
Astfel, la 10 mai 1993 S.I. şi S.E. au solicitat stabilirea unei servituţi de trecere în contradictoriu cu R.F. şi R.T., acţiune admisă prin sentinţa civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, definitivă prin Decizia civilă nr. 998 din 23 mai 1994 şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1421 din 28 septembrie 1994.
La 26 octombrie 1999 reclamanţii au solicitat conservarea servituţii de trecere faţă de pârâţi şi crearea unei servituţi de trecere pe proprietatea pârâţilor R.I. şi SC R.I. SRL. Deşi prin sentinţa civilă nr. 8543 din 23 octombrie 2000, aceeaşi judecătorie a respins acţiunea faţă de pârâţii N. şi a constituit o nouă servitute pe terenul proprietatea celorlalţi doi pârâţi, Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel prin deciziile civile nr. 956 din 5 aprilie 2001 şi 2041/R din 16 iulie 2001, în final au respins acţiunea, constatând că terenul nu este înfundat datorită servituţii create în anul 1994, care nu s-a stins.
Pârâţii pretind că această din urmă decizie a fost avută în vedere în cauză şi nu s-a analizat susţinerea că terenul nu era înfundat, dat fiind faptul că reclamanţii au dobândit doar o parte din terenul soţilor Sandu.
Susţinerea nu este întemeiată, deoarece constatările cu privire la o anumită situaţie de fapt, cu atât mai mult cu cât nu sunt contrazise de alte mijloace de probă, trebuie avute în vedere în soluţionarea unor litigii ulterioare. Trimiterea instanţei de apel la Decizia civilă nr. 2041/R/2001 a Curţii de Apel Piteşti a vizat doar dezlegarea dată problemei de drept în discuţie, în sensul că schimbarea proprietarului fondului aservit nu face inopozabilă hotărârea prin care s-a constituit servitutea.
Caracterul înfundat al terenului a fost stabilit prin judecăţile anterioare, de care curtea de apel a ţinut cont în egală măsură atunci când a pronunţat soluţia de respingere a apelului. Circumstanţele în care s-a stabilit iniţial servitutea nu s-au modificat, pentru că S.E. a vândut reclamanţilor întreaga suprafaţă de teren, pe care o dobândise prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.
Neîntemeiată este şi susţinerea pârâţilor referitoare la faptul că hotărârea din anul 1994 prin care s-a constituit servitutea nu le este opozabilă.
Art. 576 C. civ. defineşte servitutea ca fiind o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil. Prin urmare, servitutea are un caracter accesoriu al fondului, transmiţându-se odată cu acest fond.
Aşadar, faptul că pârâţii nu au fost parte în litigiul prin care s-a constituit servitutea, nu este de natură a le face inopozabilă sarcina instituită asupra fondului lor, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi sub acest aspect.
În ceea ce priveşte calitatea de constructor de bună credinţă, se constată că pârâţii au încheiat contractul de vânzare cumpărare înainte ca Judecătoria Râmnicu Vâlcea să fi pronunţat sentinţa civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993, prin care a fost constituită servitutea, ei înşişi recunoscând prin întâmpinare că au ridicat construcţiile în calitate de proprietari.
În aceste circumstanţe este corectă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că pârâţii, cu minime diligenţe, ar fi putut cunoaşte că era în curs de soluţionare o cerere de grevare a imobilului cu o servitute reală, aşa încât aceştia sunt constructori de rea credinţă. Chiar dacă nu ar fi existat Decizia civilă nr. 2041/R/2001 a Curţii de Apel Piteşti.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâţii N.N. şi N.E. împotriva deciziei civile nr. 379/A din 27 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4741/2004. Civil. încuviintare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4688/2004. Civil. Constatare nulitate absoluta... → |
|---|
