ICCJ. Decizia nr. 4941/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 8 iulie 1998 reclamanții N.Ș.I. și N.D. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 28 situat în București, precum și cota indiviză de teren de 24 mp aferentă.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 cu numărul de dosar 12 522/ 1998.
Prin sentința civilă nr. 13144 pronunțată la 7 septembrie 1999 instanța astfel sesizată a declinat competența de soluționare a acțiunii la Tribunalul București unde cauza a fost reînregistrată cu numărul de dosar 5000/1999.
în legătură cu conținutul acestui nou dosar este de observat că în încheierea de la 23 noiembrie 1999 s-a menționat admiterea de către instanță a unei cereri verbale a reclamanților de introducere în cauză în calitate de “intervenienți forțați" a numiților C.G. și C.V.
Ulterior, la 11 ianuarie 2000, reclamanții au formulat și în scris o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. precizând că solicită “introducerea în cauză ca intervenienți forțați și în consecința citarea soților C.V. și C.G., personal și în calitate de tutori ai copiilor lor minori C.T. și C.A.“.
în cuprinsul aceleiași cereri s-a solicitat ca pârâtul inițial și intrevenienții forțați să fie obligați să le predea reclamanților “în deplină și exclusivă proprietate precum și în pașnică posesie și folosința" imobilul menționat în acțiunea introductivă.
Totodată s-a cerut să se constate ineficiența, inopozabilitatea și nulitatea contractului încheiat la 31 martie 1999 prin care pârâtul Consiliul General al municipiului București a vândut intervenienților forțati imobilul ce formează obiectul litigiului.
Ulterior, la 8 februarie 2000, C.V. și C.G. au formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtului Consiliul General al municipiului București, invocând legitimitatea titlului lor de proprietate asupra apartamentului în raport cu contractul de cumpărare și cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară în ceea ce privește acel drept.
La același termen, de la 8 februarie 2000, instanța de fond s-a pronunțat prin încheiere în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorii, apreciind, în considerente, că solicitarea făcută în scris de reclamanți la 11 ianuarie 2000 este inadmisibilă deoarece în esență tinde la “introducerea în cauză a unui nou pârât" .
în același sens s-a subliniat că dispozițiile art. 57 C. proc. civ. invocate de reclamanți reglementează exclusiv situația în care se are în vedere atragerea în proces a unei persoane care “ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul".
Prin sentința civilă nr. 287 pronunțată la 21 martie 2000 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea principală obligându-l pe pârâtul Consiliul General al municipiului București să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul revendicat compus din “vestibul, hol, 3 camere, baie, bucătărie, două cămari, oficiu, debara", inclusiv în ceea ce privește boxa din subsolul clădirii și cea de la manasarda și respectiv cota indiviză de teren aferente aceluiași imobil.
Prin aceeași hotărâre a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de C.V. și C.G.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 589/A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, la 11 octombrie 2000 în dosarul nr. 3445/2000, apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe au fost respinse după cum urmează:
apelul municipiului București reprezentat prin primarul general “ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă",
cel al intervenienților C.V. și C.G.ca nefondat,
iar cel al reclamanților N.Ș.I. și N.D.M. ca nemotivat.
Prin aceeași decizie pârâții au fost obligați la plata sumei de 18 500 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Recursurile declarate împotriva acestei hotărâri de municipiul București și de intervenienții C.V. și C.G. au fost admise prin decizia nr. 3682 pronunțată de secția civilă a Curții Supreme de Justiție la 12 septembrie 2001 în dosarul nr. 581/2001.
Ca urmare hotărârea atacată a fost casată în parte în ceea ce privea “soluția dată în apelurile acelorași părți [recurenți] cu trimiterea la aceeași instanță, pentru rejudecarea acestora".
Totodată instanța de recurs a menținut “dispoziția de respingere a apelului declarat de reclamanții N.Ș.I. și N.D.M.".
în considerentele acestei hotărâri s-a reținut în esență că, în raport cu natura litigiului și cu prevedeile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 și respectiv art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213 /1998, municipiul București prin primarul general era abilitat să exercite calea de atac a apelului chiar dacă la judecarea în fond a cauzei calitatea de pârât a avut-o Consiliul General al municipiului București.
S-a avut de asemenea în vedere că respectivul aspect este unul de ordine publică și că aprecierile contrare ale instanței de apel au fost criticate nu numai de pârât ci și de către intervenienți în motivarea scrisă a recursurilor lor.
în urma casării cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă, cu numărul de dosar 5039/2001.
Judecând în fond după casare instanța astfel investită a pronunțat decizia civilă nr. 259/A din 30 mai 2002 prin care a respins ca nefondate apelurile făcute de pârâtul municipiul București și de intervenienții C.V. și C.G. împotriva sentinței nr. 2877/2000 pronunțate în cauză de Tribunalul București, secția a IV a civilă.
De asemenea a fost respinsă cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța acestă decizie instanța de trimitere a apreciat în esență că imobilul care formează obiectul litigiului “nu a ieșit niciodată din proprietatea autoarei reclamantului" deoarece “intrarea apartamentului în proprietatea statului s-a făcut fără a avea la bază un titlu valabil".
în aceeași ordine de idei s-a subliniat că titlul de care statul s-a prevalat nu întrunește cerințele art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât formele de preluare au fost efectuate în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea atât Declarației Univerale a Drepturilor Omului cât și prevederilor art. 36 din Constituția din anul 1965 și dispozițiilor art. 481 C. civ.
Pe cale de consecință s-a afirmat că în lipsa unui titlu valid de proprietate statul nu putea să înstrăineze în mod valabil imobilul ce nu îi aparținea și că, pe de altă parte, intervenienții nu pot opune reclamanților buna lor credință.
Acestă ultimă aserțiune a fost argumentată susținându-se că reglementările în materie cuprinse în “Codul Civil se referă la buna credință numai în ceea ce privește prescripția achizitivă care se întemeiază pe o posesie exercitată public și sub nume de proprietar".
S-a mai apreciat că solicitarea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată nu putea fi primită în condițiile în care instanța de recurs menținuse dispoziția de respingere a apelului acestora.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, pârâtul și intervenienții, cauza afiind ulterior înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție (și apoi a înaltei Curți de Casație și Justiție) cu numărul de dosar 3426/2002.
în ceea ce îi privește reclamanții au indicat ca temei legal al recursului lor “prevederile art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ." menționate generic criticând explicit decizia atacată numai în ceea ce privește respingerea cererii lor de restituire a cheltuielilor de judecată.
S-a relevat astfel că în urma primei judecări a apelului pârâtul și intervenienții au fost obligați să le plătească relcamanților cheltuieli de judecată în valoare de 18 500 000 lei și că referitor la această dispoziție respectiva soluție “nu a fost criticată de Curtea Supremă de Justiție" în primul dosar de recurs.
S-a subliniat de asemenea că în recurs și cu ocazia rejudecării cauzei după casare reclamanții au fost nevoiți să efectueze cheltuieli de judecată suplimentare necesare asigurării unei apărări calificate, acestea impunându-se a le fi de asemenea restituite conform prevederilor art. 274 C. proc. civ.
în aceeași ordine de idei au fost enumerate sentința, prima decizie a instanței de apel, prima decizie a instanței de recurs și decizia dată de instanța de apel după casare, conchizându-se în esență că admiterea acțiunii reclamantilor, respingerea cererii de intervenție și în cele din urmă respingerea apelurilor făcute de pârât și de intervenienți justifică pe deplin obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
S-a mai afirmat că soluția contrară nu se justifică nici în raport cu admiterea primelor recursuri întrucât acea soluție a fost motivată exclusiv pe considerente care țineau de legitimarea procesuală a pârâtului.
Tot în cuprinsul motivării recursului reclamantilor au fost expuse și unele critici privind modul de judecare a cauzei în fond și în apel anterior casării.
S-a susținut astfel că sunt contrare prevederilor de ordin procedural aplicabile în materie dispozițiile prin care la 8 februarie 2000 Tribunalul București a admis în principiu cererea de intervenție în interesul pârâtului făcută de C.V. și C.G. și a revenit asupra admiterii cererii anterioare a reclamanților de introducere a acestora în cauză ca intervenienți forțați.
S-a relevat totodată că aceste critici au fost expuse în declarația de apel a reclamanților astfel încât respingerea respectivului apel ca nemotivat este de asemenea nefondată.
în susținerea recursul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general au fost invocate mai întâi prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. susținându-se că instanțele au omis să se pronunțe asupra unor excepții și apărări pe care această parte le-a opus reclamanților.
în acest sens au fost evocate:
- o excepție referitoare la inadmisibilitatea acțiunii care avea ca temei prevederile art. 111 C. proc. civ., deși reclamanții aveau la dispoziție calea unei acțiuni în realizare;
- o altă excepție potrivit căreia reclamanții nu mai erau îndreptățiți să continue procesul după ce la 5 februarie 2002 au formulat, în legătură cu imobilul revendicat, o notificare întemeiată dispozițiile Legii nr. 10/2001, optând pentru soluționarea litigiului potrivit procedurii instituite de acest din urmă act normativ precum și
- omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii de preluare a imobilului de către stat efectuată cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974.
O altă critică formulată de recurentul pârât în temeiul art. 304 pct. 7 a vizat analizarea de către instanța de apel a chestiunii validității titlului de proprietate al intervenienților, în condițiile în care aceasta nu fusese legal investită cu o astfel de cerere.
S-a susținut de asemenea de către același recurent că aprecierile instanței care a soluționat cauza în fond după casare referitoare la inexistența unui titlu legal de proprietate al statului contravin prevederilor legale care au fost corect aplicate cu ocazia preluării imobilului, astfel încât decizia recurată intră și sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Același motiv legal de recurs a fost invocat în susținerea unei critici referitoare la ignorarea de câtre instanță a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 care conferă în principiu reclamanților vocația de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
în esență motivele recursului declarat de pârât au fost invocate și de de intervenienții C.V. și C.G. în susținerea propriului lor recurs întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
în recursul intervenienților nu a fost însă evocată chestiunea inadmisibilitații acțiunii în raport cu prevederile art. 111 C. proc. civ., iar incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost argumentată și prin aceea că reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de a li se restitui cota indiviză de teren de 24 mp aferentă apartamentului deși acesta nu s-a aflat niciodată în proprietatea lor.
Este de asemenea de menționat că reclamantul a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârât și de intervenienți; la rândul lor pârâtul și intervenienții au pus concluzii convergente de admitere a recursurilor pe care le-au declarat în cauză și de respingere a recursului reclamantului.
Având a se pronunța în cauză Curtea urmează a analiza mai întâi recursurile pârâtului și al intervenienților întrucât o parte dintre motivele invocate de acești recurenți se referă la excepții care, prin natura lor, se impun a fi soluționate cu precădere.
Astfel în ceea ce privește susținerea pârâtului referitoare la inadmisibilitate în speță a unei acțiuni în constatare este de observat că în mod constant reclamanții N.Ș.I. și N.D.M. au arătat că ințeleg să revendice imobilul litigios și că deci acțiunea lor este una în realizare.
Curtea reține de asemenea că în acțiunea introductivă și în petiția depusă de reclamanți la 11 ianuarie 2000 nu au fost menționate prevederile art. 111 C. proc. civ. și nici nu s-au utilizat formulări care să sugereze intenția acestor părți de a investi instanțele cu o acțiune în constatare, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi primit.
O soluție similară se impune și în ceea ce privește criticile recurentului pârât și ale recurenților intervenienți referitoare la încălcarea de către instanțe a unor prevederi ale Legii nr. 10/2001.
în legătură cu acest aspect Curtea reține că formularea acțiunii și respectiv a cererii de intervenție, soluționarea cauzei în prima instanță, declararea apelurilor și solutionarea lor în primul ciclu procesual ca de altfel și prima sesizare a instanței de recurs au avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; prin urmare apărările întemeiate pe prevederile acelui act normativ nu pot fi opuse în mod eficient reclamanților din cauza de față.
în ceea ce privește criticile formulate de pârât și de intervenienți în legătură cu încălcarea altor dispoziții legale este observat mai întâi că în esență decizia recurată este motivată preponderent în sensul că Decretul nr. 223/1974 ar fi fost, încă de la intrarea lui în vigoare, lipsit de eficiență juridică neputând conferi niciodată și în nici o împrejurare legitimitate proprietății de stat configurate prin aplicarea prevederilor lui.
O asemenea abordare contravine reglementărilor de principiu ale Legii nr. 112/1995, ca și ale Legii nr. 10/2001, care admit implicit posibilitatea constituirii în favoarea statului a unor titluri de proprietate imobiliară întemeiate pe dispozițiile respectivului decret.
în egală măsură raționamentul utilizat de instanța de trimitere contravine normelor metodologice emise în aplicarea celor două legi și care au fost aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și respectiv H.G. nr. 498/2003.
Sunt de amintit. astfel prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 și dispozițiile enunțate la pct. 1.4. lit. b) subpct. 2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 10/2001 care menționează expres Decretul nr. 223/1974 printre actele normative care pot conferi, în principiu, legitimitate dreptului de proprietate imobiliară al statului.
în aceeași timp Curtea reține că probele administrate în cauză nu atestă existența unor încălcări ale Decretului nr. 223/1974 cu prilejul preluării bunului revendicat în proprietatea statului.
Este de observat astfel că prin decizia numărul 88 din 18 ianuarie 1984 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București a fost trecută în proprietate de stat mai întâi o cotă indiviză de 1 din imobilul litigios prin aplicarea prevederilor art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 .
Ulterior prin decizia nr. 408 din 13 martie 1984 a aceluiași consiliu a fost preluată “cu plată", conform art. 2 alin. (1) și art. 4 din decretul menționat și cealaltă cotă indiviză de 1.
Conformându-se acestor dispoziții N.D.M. a procedat la 2 aprilie 1984 la predarea în fapt a apartamentului, ocazie cu care s-a încheiat și un proces verbal care atestă printre altele că respectiva reclamantă luase cunoștiință de conținutul celor două decizii ce nu au fost contestate conform prevederilor legale aflate în vigoare în acea perioadă.
Se prezumă că aceste împrejurări au fost avute în vedere cu ocazia cumpărării apartamentul ce formează obiectul litigiului de către intervenienții C.V. și C.G. prin contractul nr. 316/19915 încheiat cu SC H.N. SA în calitate de reprezentantă a Primăriei municipiului București.
Prin urmare acțiunea în revendicare se impunea a fi respinsă ca nefondată deoarece a fost formulată și susținută de reclamanți împotriva municipiului București reprezentat fie de Consiliul General fie de primarul general iar nu cu împotriva celor care exrcitau nu numai posesia, dar și un drept de proprietate a cărui legitimitate nu a fost contestată.
Pe cale de consecință Curtea constată că în cauză sunt incidente prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât analizarea celorlate motive ale recursurilor declarate de pârât și de intervenienți apare ca irelevantă.
în consecință, recursurile declarate de pârât și intervenient au fost admise cu consecința casării deciziei atacate.
De asemenea au fost admise apelurile acelorași părți, iar sentința a fost modificătă în sensul admiterii cererii de intervenție formulate de C.V. și C.G. în interesul pârâtului municipiul București prin primar general și respectiv al respingerii ca nefondată a acțiunii reclamanților.
în legătură cu criticile formulate de reclamanți în susținerea recursului lor referitor la respingerea cererii acestora de obligare a pârâtului și intervenienților la plata cheltuielor de judecată Curtea constată că, în raport cu prevederile art. 274 C. proc. civ. și cu reconfigurarea soluției pronunțate în fond, respectiva cerere este neîntemeiată.
în același timp Curtea constată că aprecierile critice formulate de reclamanți în recurs cu privire la aspecte ale judecării cauzei în fond și respectiv în primul dosar de apel sunt irelevante deoarece apelul făcut de aceștia a fost respins definitiv și irevocabil încă din primul ciclu procesual, iar repunerea în discuție, după soluționarea primului recurs, a respectivelor apărări contravine cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Reținând deci că în ceea ce privește recursul declarat de reclamanți în speță nu își găsesc incidența prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea a făcut aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod respingând recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 499/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 494/2004. Civil → |
|---|
