ICCJ. Decizia nr. 4606/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea formulată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 și înregistrată la Primăria municipiului București cu numărul 8430 din 6 iunie 2001 reclamanta D.V. a solicitat: “restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din: teren 163 mp, clădire P + 2 + mansardă în valoare estimată de 1,5 miliarde lei".
în cuprinsul aceleiași notificări s-a afirmat că imobilul menționat a aparținut soților D.I. decedat la 19 decembrie 1964 și D.M. decedată la 2 martie 1985 și că unica moștenitoare a acestora este fiica lor, D.V.
Odată cu notificarea s-au depus și înscrisuri care atestau că imobilul amintit a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
La 12 august 2002 reclamanta a chemat în judecată Primăria municipiului București reprezentată de Primarul general solicitând ca această pârâtă să fie obligată să îi restituie bunul menționat în notificare.
în motivarea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 1 pct. 1 și 2, art. 4 pct. 2 și 3, art. 7 pct. 1, art. 16 pct. 1, art. 18 și art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, s-a susținut că reclamanta este îndreptățită să se adreseze instanței de judecată deoarece notificarea nu a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile.
Prin sentința civilă nr. 128 pronunțată la 30 ianuarie 2003 în dosarul nr. 5847/2002 Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă apreciind că aceasta nu răspunde cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. deoarece în speță nu a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2002.
S-a mai subliniat de către instanța de fond că, pentru a o obliga pe pârâtă să răspundă la notificare, există “alte căi procesuale și nu, pur și simplu, acțiunea directă în instanță" având ca obiect restituirea imobilului.
Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost de asemenea respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 227/A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, în dosarul nr. 957/2003.
în considerentele respectivei hotărâri s-a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă “este prematur introdusă și ca atare, inadmisibilă" deoarece în cauză nu a fost emisă “dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
în aceeași ordine de idei s-a relevat că “lipsa dispoziției nu poate fi asimilată cu refuzul de restituire în natură pentru că în conformitate cu art. 24 alin. (7) și (8) C. proc. civ Tribunalul este competent a cenzura legalitatea unui act (decizie, dispoziție) emis de persoana juridică deținătoare"
Totodată s-a apreciat că, în măsura în care termenul de 60 de zile instituit prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost depășit, reclamanta poate, printr-o acțiune având altă natură juridică decât aceea a acțiunii formulate în cauza de față, să ceară instanței de judecată obligarea unității notificate să emită o astfel de dispoziție sau decizie referitoare la imobilul litigios.
La 16 iunie 2003 reclamanta D.V. a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 3637/2003.
în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost formulate mai multe critici împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză.
Au fost astfel menționate:
invocarea din oficiu și apoi soluționarea de către instanța de fond a unei excepții care, nefiind de ordine publică, nu putea fi adusă în discuție decât de părți;
împrejurarea că, acționând în modul amintit, respectiva instanță a încălcat prevederile art. 109 pct. 2 C. proc. civ. și s-a antepronunțat;
faptul că instanțele s-au eschivat de la soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, deși materialul probatoriu administrat atesta temeinicia cererii formulate în acest sens de reclamantă;
inconsecvența instanțelor care pe de-o parte au reținut că reclamanta a formulat notificarea impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pe de alta au apreciat că în speță nu ar fi fost îndeplinită procedura prealabilă instituită prin aceeași lege ;
aprecierea eronată făcută cu ocazia judecării fondului și apoi a apelului în sensul că inexistența unui răspuns la notificare timp de peste doi ani nu ar echivala un refuz de restituire a imobilului ;
nesancționarea, în acest mod, a culpei pârâtei constând în încălcarea dispozițiilor legale ce impuneau un termen limită de 60 de zile pentru soluționarea notificării;
greșita invocare și identificare de către instanța de apel a unor prevederi ale art. 24 C. proc. civ. care nu erau aplicabile în speță precum și
inexistența unui temei legal care să justifice constatarea instanței de apel privind posibilitatea formulării unei alte acțiuni având ca obiect obligarea emiterii de către pârâtă a dispoziție sau decizii prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
în ceea ce o privește intimata-pârâtă Primăria municipiului București a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate precum și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
Recursul este nefondat.
în acest sens Curtea constată că, în mod vădit, mențiunea din considerentele deciziei recurate privitoare la “art. 24 alin. (7) și (8) C. proc. civ." conține o eroare materială, instanța de apel având în vedere în realitate textele corespunzătoare din Legea nr. 10/2001.
împrejurarea că articolul corespunzător din codul de procedură civilă nu are un al optulea alineat ca și faptul că restul motivării în drept a respectivei decizii se fundamentează exclusiv pe prevederi ale Legii nr. 10/2001 justifică pe deplin o asemenea de concluzie.
De altfel investirea de către reclamantă a instanțelor s-a făcut în considerarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care au fost menționate expres în acțiunea introductivă.
în acest context este de observat că dreptul la acțiune consacrat de art. 24 alin. (7) și (8) C. proc. civ. operează exclusiv în situațiile în care decizia sau dispoziția prevăzute de art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost emise.
Cum în speță notificarea adresată de reclamantă nu a fost urmată de emiterea unei decizii sau dispoziții, aprecierile instanței de fond și a acelei de apel referitoare la inadmisibilitatea acțiunii sunt pe deplin justificate.
Este de asemenea de observat că în reglementarea Legii nr. 10/2001 competența instanțelor de a analiza posibilitatea de restituire a imobilelor în natură nu operează decât după finalizarea, într-o formă sau alta, a procedurii prealabile.
Neținând seama de această cerință acțiunea formulată de reclamantă intră sub incidența art. 159 pct. 1 C. proc. civ.; prin urmare instanța de fond era nu doar îndreptățită , dar și obligată să supună din oficiu dezbaterii părților excepția inadmisibilității și să se pronunțe asupra ei.
Acțiunea fiind inadmisibilă criticile referitoare la presupusa omisiune instanțelor de a analiza aspectele de fond ale litigiului sunt lipsite de suport legal.
Pentru același considerent cadrul procesual existent nu permite o evaluare judiciară a modului în care Primăria municipiului București reprezentată prin primarul general s-a conformat sau nu prevederilor Legii nr. 10/2001.
Așa cum s-a subliniat în considerentele ambelor hotărâri, și mai cu seamă în motivarea deciziei recurate, cenzurarea de către instanțe a refuzului pârâtei de a se conforma respectivei obligații legale este pe deplin admisibilă într-un alt cadru procesual.
O astfel de concluzie se impune deoarece Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi de natură a paraliza o acțiune formulată potrivit dreptului comun și care ar avea ca obiect instituirea în sarcina unității deținătoare a imobilului a obligației de a emite, eventual sub sancțiunea unor daune cominatorii, dispoziția sau decizia prevăzute de art. 23 și art. 24.
întrucât o asemenea acțiune ar urma calea dreptului comun critica recurentului referitoare la lipsa unui temei legal special care să justifice o astfel de acțiune este deci nefondată.
Reținând deci că în cauza nu își găsesc incidența prevederile art. 304 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3429/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3417/2004. Civil → |
|---|
