ICCJ. Decizia nr. 5167/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 24 aprilie 2002, W.E. și W.F. au chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Arad, SC R. SA Arad și L.V. cerând, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Arad, nr. 2/2, compus din casă și 237 mp teren, bunuri identice cu p.t. nr. 1911-1912/a/117 și 4327/20-24/f, înscrise în C.F. 5193/a Arad, preluate de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Totodată au solicitat să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 853 din 3 martie 1997 prin care imobilul a fost înstrăinat pârâtei L.V., cu consecința rectificării și restabilirii situației tabulare anterioare în C.F. 5193/a Aradul Nou.
Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 315 din 9 iulie 2002, a admis acțiunea, așa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 136 din 29 octombrie 2002, a admis apelurile pârâților și, schimbând în întregime sentința, a respins, ca nefondată acțiunea, cu motivarea că W.E., fosta proprietară, a făcut cerere de plecare definitivă din țară în baza Decretului nr. 223/1974 și a înstrăinat imobilul către stat. întrucât titlul statului (al vânzătorului) a fost valabil constituit, rezultă că nulitatea actului subsecvent de înstrăinare este inoperantă, iar reclamanții, pe cale de consecință, nu au beneficiul Legii nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au arătat, în esență, că soluția instanței de apel este nelegală deoarece titlul statului nu este valabil, iar subdobânditorul imobilului a fost de rea-credință.
Recursul este nefondat.
Cu privire la Decretul nr. 223/1974, textul pct. 1.4. lit. B din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 distinge între cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului și situația persoanei care, făcând cerere de plecare definitivă din țară, a înstrăinat locuința sa către stat. în această din urmă ipoteză se consideră că întrucât, înainte de materializarea intenției sale de a părăsi definitiv țara, cel în cauză a avut posibilitatea de înstrăinare a imobilului altfel decât, după aceea, prin a-l vinde statului, practic, împrejurarea că a încasat prețul acestei vânzări, face ca preluarea să nu fie abuzivă. în prezența unei asemenea împrejurări se impune, inevitabil, soluția respingerii cererii de reparațiune.
în speță, așa după cum rezultă indubitabil din probele dosarului, în anul 1976, reclamanta W.E., primind aprobarea plecării definitive din țară, a vândut statului imobilul din litigiu, încasând prețul de 40.000 lei și semnând procesul-verbal de predare a bunului vândut.
Așa fiind, soluția instanței de apel de respingere a cererii de reparațiune, fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, se verifică, în contextul prevederilor pct.1.4 lit. B din Norme (reproduse supra), ca fiind legală și temeinică.
Nu mai puțin, titlul statului (al vânzătorului) fiind valabil, este exclusă vânzarea lucrului altuia, motiv pentru care, cu temei a fost respins și capătul de cerere referitor la nulitatea actului subsecvent de înstrăinare.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5175/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6396/2004. Civil → |
|---|
