ICCJ. Decizia nr. 5425/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 26 martie 1997 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta A.N.E.F.S. a chemat în judecată pârâtele SC E. SA și Consiliul local al orașului Eforie pentru obligarea acestora să îi lase în liberă proprietate și posesie terenul în suprafață de 22.936 mp situat în orașul Eforie, iar în sarcina pârâtei SC E. SA să ridice construcțiile din lemn instalate pe teren cu alternativa abilitării reclamantei de a le desființa pe cheltuiala pârâtei.
în motivarea acțiunii reclamanta a invocat, ca temei al proprietății asupra acestui teren, actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub numărul 19585 din 18 iulie 1933. Acest teren, spune reclamanta, l-a stăpânit din 1927 ca stadion și poligon de tragere. Acest teren a fost utilizat până în 1962 ca bază didactică pentru învățământul superior sportiv, an în care au fost deposedați de autoritățile comuniste care au preluat terenul fără titlu. Terenul este folosit în prezent de SC E. SA ca tabără de vară și camping.
Judecătoria Constanța, prin încheierea din 5 mai 1998 pronunțată în dosarul nr. 3915/1997 a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei sectorului 2 București, urmare strămutării acestei cauze de către Curtea Supremă de Justiție.
Prin sentința civilă nr. 16106 din 10 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 2 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Această din urmă instanță prin sentința civilă nr. 117 F din 19 februarie 2001 a admis acțiunea împotriva pârâților SC E. SA și Consiliul Local Eforie Nord care au fost obligați să lase în deplină proprietate reclamantei terenul revendicat, cu plata sumei de 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de SC DS ROM IT SRL.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta A.N.E.F.S. este continuatoarea în România a învățământului universitar sportiv, început cu O.N.E.F., continuat cu IEFS apoi ICFS și astăzi A.N.E.F.S., patrimoniul primei instituții transmițându-se succesiv celorlalte.
S-a constatat că reclamanta a prezentat titlul său de proprietate datând din 1933, actul de vânzare cumpărare pentru teren, în timp ce pârâtele nu au putut indica nici titlul cu care dețin terenul nici actul normativ de preluare al acestuia, Legea nr. 15/1990 necreând un drept de proprietate asupra terenului în discuție.
în cauză a mai fost formulată o cerere de intervenție în interes propriu, prin care intervenienta SC DS ROM IT SRL a solicitat respingerea acțiunii în revendicare cu obligarea reclamantei la recunoașterea contractului său de locațiune nr. 1059 din 1992 încheiat cu SC E. SA și cu subsidiarul ca în cazul admiterii acțiunii să fie obligată reclamanta la contravaloarea îmbunătățirilor efectuate pe acest teren. Cererea a fost respinsă pentru că intervenienta a dat dovadă de lipsă de diligență și nu a observat că a contractat cu un neproprietar pe de o parte, iar pe de altă parte s-a constatat că pretinsele îmbunătățiri nu au fost dovedite.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 395 A din 15 octombrie 2000 a respins ca nefondate apelul pârâtului Consiliului local al orașului Eforie și apelul intervenientei SC DS ROM IT SRL.
Prin aceeași decizie a fost admis apelul pârâtei SC E. SA împotriva sentinței nr. 117 F/2001 care a fost modificată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea reclamantei. Ca urmare, a fost obligată pârâta SC E. SA să lase reclamantei, în proprietate, suprafața de teren de 20.872,5 mp din totalul suprafeței de 21.191 mp situat în Eforie Nord, în incinta Complexului Meduza, județul Constanța, pe aliniamentul indicat în expertiză: în perimetrul A B C E, E H având următoarele vecinătăți: la Nord, latura BG, incinta campingului Meduza, la Sud, latura AH, strada G., la Est, latura GE EH, strada S. și la Vest, latura BA, incinta Campingului- Meduza.
A fost respinsă cererea de revendicare pentru suprafața de 318,5 mp pe care se află amplasate construcții fixe.
în motivarea acestei decizii curtea de apel a reținut că potrivit art. 10 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate abuziv se restituie în natură doar terenurile libere precum și cele pe care se află construcții ușoare sau demontabile. S-a constatat astfel că în soluționarea cererii de revendicare nu s-a observat că pe suprafața de teren de 318,5 mp există construcții fixe care împiedică restituirea în natură a acestei suprafețe în totalitate.
împotriva acestei soluții au declarat recurs pârâta SC E. SA și reclamanta ANEF.
Pârâta a invocat în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în fapt pârâta a arătat că prin decizia nr. 2691 din 14 noiembrie 1936 reclamanta a primit terenul în administrare și nu în proprietate, iar potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificat de O.U.G. nr. 184/2992, reclamanta nu mai este îndreptățită să revendice în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a mai precizat că instanța a făcut o greșită interpretare a probelor administrate și că nu s-a dovedit că pe terenul în discuție existau investiții făcute de reclamantă.
Reclamanta în recursul său a criticat hotărârea pentru motivele arătate de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
S-a criticat împrejurarea că prin nerestituirea unei suprafețe de teren pe care se află clădiri s-a creat un drept de trecere în favoarea pârâtei deși aceasta nu l-a solicitat.
Cât privește greșita aplicare a legii s-a arătat, în esență, că au fost încălcate dispozițiile H.G. nr. 834/1991, în sensul că pârâta a preluat ilegal terenul și nu de la reclamantă care a fost ilegal evacuată de pe acesta în anul 1967. S-a mai criticat faptul că în cauză s-a considerat aplicabilă Legea nr. 10/2001 deși acțiunea fusese pornită înainte de intrarea ei în vigoare. S-a considerat totodată că nici Legea nr. 10/2001 nu a fost corect aplicată, pentru că s-au ignorat dispozițiile art. 9 alin. (2) al legii care prevăd măsuri reparatorii în caz de nerestituire în natură. S-a mai precizat că s-a făcut confuzie în interpretarea noțiunii de "mijloace fixe" în accepțiunea dată de Legea nr. 15/1994.
Criticile sunt neîntemeiate.
Din rațiuni de tehnică reclamanta, pentru evitarea repetițiilor, se vor analiza împreună cele două recursuri din perspectiva criticilor invocate.
Cât privește critica bazată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că doar reclamanta și intervenienta, în prezenta cauză, au formulat pretenții prin acțiune și, respectiv, cererea de intervenție. Aceste cereri au fost soluționate în limita investirii instanțelor, în sensul că acțiunea principală s-a admis în parte iar cererea de intervenție a fost respinsă în totalitate.
împrejurarea că prin admiterea în parte a acțiunii s-ar crea drepturi pentru una din pârâte care ar putea fi valorificate ulterior printr-o eventuală acțiune este o problemă care excede cadrului procesual de față și nu poate atașa interpretarea că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Critica fondată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la nearătarea motivelor pe care se sprijină hotărârea sau când motivele sunt contradictorii ori străine pricinii. în fapt pârâta, referindu-se la această critică, se referă la greșita analiză a probelor administrate în cauză. în vechea reglementare a Codului de procedură civilă înainte de apariția O.U.G. nr. 138/2000, un asemenea motiv de recurs era prevăzut de pct. 11 al art. 304, care însă astăzi este abrogat. Se constată că decizia curții de apel este motivată și se sprijină pe probele administrate, inclusiv în faza apelului.
Critica fondată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. menționată de ambele recurente.
1. Referitor la interpretarea Decretului nr. 2691/1936, potrivit acestui act normativ a avut loc o reorganizare prin comasare a două instituții I.M.E.F.(Institutul Militar de Educație Fizică) și O.N.E.F. (Oficiul Național de Educație Fizică) la o nouă instituție, nou creată, I.S.E.F. (Institutul Superior de Educație Fizică). Comasarea, în lipsă de dispoziții contrare, exprese în decretul menționat, a respectat regulile, în această materie, consacrate de Legea nr. 24/1924 privind persoanele fizice și juridice în vigoare la acea dată (reguli consacrate ulterior și prin Decretul nr. 31/1954), în sensul că activul și pasivul patrimoniului persoanei juridice reorganizate se transmit persoanei juridice nou create și care continuă, prin preluare, drepturile și obligațiile persoanei dispărute. Câtă vreme nu se indică cărei instituții îi revine în proprietate patrimoniul, mențiunea de la art. 2, din decret, în sensul că "I.S.E.F. se însărcinează cu administrarea întregului patrimoniu" fără îndoială privește o măsură pur organizatorică referindu-se la unul din atributele dreptului de proprietate. Ca urmare, în mod corect s-a interpretat că în temeiul acestui decret reclamanta a preluat patrimoniul și personalul fostelor institute.
2. Referitor la aplicarea și interpretarea Legii nr. 10/2001 este de reținut că într-adevăr acțiunea în revendicare a fost introdusă în anul 1997 și întemeiată pe dispozițiile de drept comun ale Codului civil.
Prima instanță a judecat cauza cu o zi înainte de apariția Legii nr. 10/2001 (în vigoare de la 14 februarie2001) și a pronunțat hotărârea la 19 februarie2001, dată când intrase în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială care a introdus reguli și proceduri speciale și care instituie reguli precise referitoare la restituirea imobiliară. Temeiul revendicării a fost corect aplicat în raport de petitul introductiv de acțiune. Modalitatea de restituire cu privire la care, dreptul comun nu are dispoziții specifice, a fost circumscrisă normelor speciale. în mod corect, față de situație de fapt a imobilului revendicat, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea în parte a cererii de revendicare exceptându-se porțiunea din teren ocupată de construcții fixe.
Critica referitoare la dispozițiile O.U.G. nr. 184/2004 de modificare a Legii nr. 10/2001, este considerată caducă, în raport de împrejurarea că acest act normativ a fost ulterior, dar pe parcursul procesului, abrogat.
Pentru considerentele arătate în raport de constatările că hotărârea atacată este legală și temeinică au fost respinse ca nefondate recursurile.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5449/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5457/2004. Civil → |
|---|
